ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 105/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața

primei instanțe

de chemare în judecată

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamantul P.C. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

anularea Hotărârii nr. 211din 01 septembrie 2010 a acestuia, obligarea

pârâtului la întocmirea unui alt act și penalizarea acestuia în condițiile

Legii nr. 554/2004.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că a sesizat instituția pârâtă cu o petiție având ca

obiect cenzurarea unui aspect legat de dreptul de exercitare a unei meserii sau

profesii legal dobândite și recunoscute prin lege, precum și a atitudinii unui

magistrat manifestate într-o ședință de judecată față de un alt avocat, însă completul

de soluționare, prin invocarea textelor legale, a făcut dovada abuzului

constând în nesoluționarea în fapt a petiției, soluția reprezentând opinia

completului și nu rezultatul unei cercetări, necesară pentru a constata dacă

înfăptuirea actului de justiție a fost afectată de o atitudine cu caracter

discriminatoriu.

primei instanțe

Prin decizia

(sentința, potrivit art. 255 alin. (1) teza I C. proc. civ.) nr. 80/2011 din 23

februarie 2011, Curtea de Apel Craiova - secția contencios administrativ și

fiscal a respins plângerea formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

prin petiția adresată instituției pârâte, reclamantul P.C. a sesizat faptul că

doi magistrați ai Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, respectiv P.A.L. și P.O.M.,

i-au limitat dreptul de a pleda în fața instanțelor judecătorești întrucât

acesta nu este înscris în tabloul avocaților din cadrul Baroului Mehedinți,

fiind creată astfel o situație discriminatorie față de un alt coleg din Baroul

Mehedinți, a cărui calitate nu a fost pusă la îndoială de către cei doi

magistrați și căruia i s-a permis să pledeze în fața instanțelor judecătorești.

Reclamantul a solicitat sancționarea celor doi magistrați, precum și plata unei

despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, creată prin îndepărtarea unor virtuali

clienți care ar fi putut apela la serviciile sale și care au renunțat din cauza

poziției celor doi magistrați.

Prin Hotărârea nr. 211

din 01 septembrie 2010 emisă în dosarul nr. 217/2010, Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării a apreciat că aspectele reclamate nu intră sub incidența

O.G. nr. 137/2000.

Analizând dispozițiile

legale incidente, respectiv art. 2 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2002,

Curtea a constatat că aspectele sesizate de reclamant nu pot face obiectul unei

sesizări întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, pârâtul realizând o

corectă aplicare și interpretare a legii, astfel încât criticile formulate de

reclamant sunt nefondate.

Pe de altă parte, față

de prevederile art. 124 alin. (3) și art. 126 din Constituție, ale art. 97 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

precum și în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 322/2001, instanța de

fond a concluzionat că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării nu poate analiza măsurile dispuse de magistrați, nu se poate

pronunța asupra aspectelor corelative înfăptuirii actului de justiție,

respectării actelor procedurale ori asupra atitudinii sau deciziilor luate de

judecători în cursul unui proces.

exercitată în cauză de P.C.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs, în termenul legal, reclamantul P.C., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca temei legal dispozițiile art.

304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul solicită

„trimiterea cererii la instanța competentă cu soluționarea” sau modificarea soluției

pentru că:

- instanța a

interpretat greșit actul dedus judecății, neobservând că fusese învestită cu o cale

de atac împotriva unei hotărâri a Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării, care are „atribuțiuni judecătorești”;

- instanța nu s-a

pronunțat asupra motivelor de drept invocate, ignorând teza finală a art. 2 alin.

(2) și teza a II-a a alin. (4), ca și alin. (6) al aceluiași articol; de

asemenea s-au invocat texte constituționale și prevederi ale Legii nr. 303/2004

care nu au legătură cu cauza;

- nu s-a verificat

dacă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respectat procedurile

stabilite prin art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 137/2000

privind investigarea și legalitatea citării.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurent dar și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

și de drept relevante

Recurentul-reclamant a

atacat la Curtea de Apel Craiova Hotărârea nr. 211 din data de 1 septembrie

2010 prin care intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării a constatat că obiectul petiției sale, expus la pct. I.2 al acestei

decizii, nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.

Acțiunea judiciară,

înregistrată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, a fost soluționată

de instanța competentă material și teritorial, potrivit dispozițiilor art. 10 alin.

(1) și (3) din Legea nr.  554/2004, în raport de calitatea Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării de autoritate publică centrală și de domiciliul

recurentului-reclamat, așa încât motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. nu este incident.

Curtea de apel nu a

fost în eroare cu privire la obiectul cererii cu care a fost învestită, din considerente

rezultând cu claritate că actul administrativ jurisdicțional cenzurat sub

aspectul legalității este Hotărârea Colegiului Director al Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării nr. 211 din 1 septembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurentului, instanța de recurs împărtășește concluzia la care a ajuns atât judecătorul

fondului, cât și intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

în sensul că aspectele semnalate cu titlu de fapte de discriminare, pretins petrecute

în cursul desfășurării unor litigii aflate pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu

Severin, nu pot fi circumscrise sferei de reglementare a O.G. nr. 137/2000.

Dispozițiile art. 2

din ordonanță, reiterate prin motivele de recurs nu pot conduce la concluzia afirmată

de recurent, respectiv a existenței unei practici discriminatorii, întrucât acceptând

această teză s-ar ajunge la concluzia absurdă că intimatul-pârât are calitatea

de a cenzura actele de procedură ale instanțelor judecătorești, respectiv modul

cum acestea soluționează excepția lipsei dovezii calității de reprezentant

prevăzută de art. 161 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context,

apare ca justificată invocarea în cuprinsul sentinței atacate a textelor

constituționale care consfințesc principiul separației și echilibrului

puterilor legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației

constituționale. De asemenea, prevederile art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor au fost reținute în

considerente pentru argumentarea ideii că o eventuală conduită

necorespunzătoare a magistraților poate fi sesizată Consiliului Superior al

Magistraturii, legiuitorul conferind astfel pârghiile necesare pentru atragerea

răspunderii disciplinare.

În fine, nici critica

referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000

nu poate fi primită.

Astfel, recurentul

neagă primirea adresei din 29 iunie 2010 prin care intimatul afirmă că l-a

convocat pentru audierile din data de 20 iulie 2010 iar dovezile atașate la

dosarul de fond (filele15-23), conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

nu permit Înaltei Curți să tranșeze riguros această chestiune.

Problema supusă dezlegării

în prezenta cauză nu îi era însă străină recurentului care mai formulase o petiție

similară la data de 12 ianuarie 2009, soluționată în același mod de Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 402 din 22 iulie 2009.

Cu alte cuvinte, recurentul cunoștea că fapta unor judecători de a nu-i accepta

mandatul de reprezentare nu se circumscrie dispozițiilor O.G. nr. 137/2000,

neputând fi surprins de soluția adoptată în prezenta cauză.

Pe de altă parte,

nici în etapa controlului judecătoresc al hotărârii Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării, recurentul-reclamant nu a fost în măsură să

demonstreze contrariul.

La acest punct,

Înalta Curte consideră că merită amintite cele statuate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Rekasi contra Ungariei (1996), în care s-a reținut

că, și în situația în care s-ar admite că dispozițiile art. 6 sunt aplicabile procedurilor

ce au ca obiect „infracțiuni administrative”, un reclamant are dreptul de a

„contesta” o decizie definitivă a unei autorități administrative în fața unui tribunal

ce oferă toate garanțiile acestei dispoziții, în schimb nu este necesar ca

procedurile în fața autorităților administrative să fie conforme prevederilor art.

6 din Convenție.

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse la pct. II.1 din decizie, constatând că nu există motive de modificare ori

casare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. și

art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.C. împotriva sentinței nr. 80/2011 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova - secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.