ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4059/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4059/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința nr. 222

din 1 noiembrie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, a admis, în parte acțiunea formulată de reclamanta SC L. SRL în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și a

dispus obligarea pârâtului să întocmească documentația pentru solicitarea și

obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice în

vederea deschiderii creditelor bugetare aferente plății deconturilor expediate

de reclamantă în perioada mai-noiembrie 2009, reprezentând diferența de 50% din

tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii și

respectiv 100% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat

veteranii de război transportați de reclamantă și să achite reclamantei suma de

878.149,1 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății, reprezentând

50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii

și respectiv 100% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au

beneficiat veteranii de război transportați de reclamantă în perioada

mai-noiembrie 2009; a respins cererea formulată împotriva pârâților Guvernul

României, ca inadmisibilă, și împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă

precum și cererea de aplicare a unei sancțiuni constând în amendă conform art.

18 alin. (5) Legea nr. 554/2004 pârâtului Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii și pe cale de consecință a obligat Ministerul

Finanțelor Publice să vireze pârâtului fondurile bănești necesare achitării

către reclamantă a sumei de 878.149,1 RON actualizată cu indicele de inflație

la data plății.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Procedura de decontare

a cupoanelor talon, respectiv cupoanele anexă este prevăzută de H.G. nr. 2403/2004,

care în art. 29-32, arată că după ce operatorul de transport întocmește deconturile

lunare centralizatoare, pe care le transmite D.G.E.B. din cadrul Ministerului Transporturilor

și Infrastructurii, o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru

luna expirată, aceasta din urmă le verifică până la data de 20 a lunii în care au

fost primite, după care întocmește documentația pentru solicitarea și obținerea

vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice și, după aprobarea

finanțării și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice,

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, va efectua viramente către operatorii

de transport, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin

bugetul de stat.

Din înscrisurile depuse

la dosar reiese că reclamanta a întocmit deconturile pentru contravaloarea a 50%

din cupoanele de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii pentru perioada

mai-noiembrie 2009, fiind înregistrate la D.G.E.B. în termenul prevăzut de art.

29 H.G. nr. 2403/2004.

În art. 30 H.G. nr. 2403/2004

se arată că operatorul de transport răspunde de realitatea, oportunitatea și exactitatea

datelor prezentate la decontare, iar în urma efectuării verificărilor de către D.G.E.B.,

conform art. 31, nu s-a relevat că documentele înaintate de reclamantă ar cuprinde

date neconforme sau inexacte, astfel că pretențiile reclamantei apar ca dovedite

în ceea ce privește contravaloarea a 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie

emise în baza Legii nr. 147/2000.

Aceeași procedură de decontare

se aplică și în cazul drepturilor prevăzute de Legea nr. 44/1994, așa cum rezultă

din dispozițiile art. 23 alin. (2), astfel că și în cazul acestora, pretențiile

reclamantei apar ca fiind dovedite, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

fiind cel ce urmează a efectua viramentele, în baza finanțării acordate de Ministerul

Finanțelor Publice.

Apărările pârâtului Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii referitoare la împrejurarea că are calitatea

de intermediar în operațiunile de decontare între operatorul de transport și Ministerul

Finanțelor Publice nu au putut fi primite de instanța de fond în condițiile în care

procedura de decontare este clar stabilită, operatorul de transport adresându-se

Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, acesta din urmă efectuând și viramentele

pentru decontarea cupoanelor de călătorie emise în baza Legii nr. 144/2000 și a

Legii nr. 44/1994. astfel, operatorul de transport este în măsură de a se adresa

D.G.E.B. din cadrul ministerului, iar acesta din urmă solicită Ministerului Finanțelor

Publice obținerea vizei controlorului delegat, în vederea deschiderii creditelor

bugetare aferente.

Din aceste considerente,

judecătorul fondului a apreciat ca fiind fondată cererea de chemare în garanție

formulată de pârât, în condițiile în care chematul în garanție nu a relevat aprobarea

finanțării și deschiderii creditelor bugetare în vederea efectuării viramentelor

către reclamantă.

2.Recursurile declarate

în cauză

Împotriva sentinței

nr. 222 din 01 noiembrie 2010, a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii precum și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, arătând,

în esență următoarele:

2.1 Prin recursul formulat

recurentul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii susține că instanța de

fond, motivată de argumente contradictorii, a dat o interpretare greșită raportului

juridic dedus judecății cu consecința pronunțării unei hotărâri cu încălcarea legii,

respective art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ..

Printr-o primă critică

formulată susține recurentul că soluția instanței de fond dată excepției inadmisibilității

acțiunii invocată prin întâmpinare, nu poate fi reținută .

Se arată, în acest sens,

că ministerul este doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei, în

argumentarea acestei situații subliniindu-se dispozițiile art. 2 ale Legii nr. 147/2000,

potrivit cărora cheltuielile care decurg din aplicarea prezentei legi se suportă

din bugetul de stat și nu din bugetul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii,

iar în raport de dispozițiile art. 19 Legea nr. 500/2002 coroborate cu cele ale

art. 2 lit. e) și f) H.G. nr. 34/2009, respective cu cele ale Legii nr. 18/2009

și nr. 11/2010, Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea

bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare pentru

a efectua plata pretențiilor reclamantei.

Față de cele de mai sus,

susține recurentul că este evident faptul că nu se poate reține refuzul nejustificat

al recunoașterii dreptului pretins la nivelul instituției, argumente pentru care

soluția dată de instanța de fond excepției inadmisibilității acțiunii raportat la

dispozițiile art. 7 alin. (1) Legea nr. 554/2004, este nelegală.

O altă critică vizează

contradicții argumentelor reținute de instanța de fond pentru fundamentarea soluției

de admitere a acțiunii.

Astfel, se arată că în

considerentele hotărârii instanța de fond deși reține faptul că viramentele efectuate

urmează a fi realizate cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație

prin bugetul de stat și în baza finanțării acordate de Ministerul Finanțelor Publice

a procedat la admiterea atât a acțiunii principale cât și a cererii de chemare în

garanție, formulată în speță, în condițiile în care chematul în garanție nu a relevant

aprobarea finanțării și deschiderea creditelor bugetare în vederea efectuării viramentelor

către reclamantă.

Mai susține recurentul

că în situația în care instanța de fond nu reține faptul că din punct de vedere

procedural nu a omis a-și îndeplini vreo obligație, însă reține faptul că plata

drepturilor pretinse este condiționată de creditarea bugetului instituției cu valoarea

aferentă deconturilor operatorilor de transport rezultată din aplicarea Legii

nr. 44/2000, rezultă cu evidență că soluția instanței de fond de admitere a acțiunii

în contradictoriu cu ministerul, este în mod evident, contradictorie.

Un alt aspect învederat

este faptul că instanța de fond prin considerente a obligat instituția la plata

sumei de 337.068,55 RON iar prin dispozitiv s-a pronunțat asupra sumei de 878.149,10

RON, această situație confirmând încă o dată deficiențele cercetării raportului

juridic dedus judecății.

Mai arată recurentul că

situația potrivit căreia ministerului nu i-a fost alocată de la bugetul de stat

suma corespunzătoare deconturilor, exclude culpa instituției în derularea raportului

juridic dedus judecății, fiind de natură a proroga, în principiu, termenul la care

instituția ar dobândi calitatea de debitor al obligației de plată efectivă a deconturilor

depuse de reclamantă, până la momentul la care Ministerul Finanțelor Publice ar

aloca în Bugetul Ministerului Transporturilor suma corespunzătoare acestora.

O dovadă în plus a executării

obligațiilor ce revin Ministerului Transporturilor în temeiul dispozițiilor legale

incidente este faptul că pe parcursul derulării litigiului, creditarea instituției

cu această sumă a născut obligația ministerului de a efectua plata acestor deconturi,

obligație executată în tocmai, situație ce a condus la stingerea pretențiilor deduse

judecății.

2.2 Prin recursul formulat

chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice consideră sentința pronunțată

de instanța de fond nelegală și netemeinică, în ceea ce privește obligarea sa de

a pune la dispoziție fondurile necesare achitării sumei solicitate la care Ministerul

Transporturilor a fost obligat la plată.

Hotărârea recurată are

la bază interpretarea eronată a a Legii nr. 500/2002 pe care se sprijină, aspect

pentru care consideră sentința ca fiind lipsită de temei legal.

Consideră că nu sunt întrunite

condițiile pentru chemarea sa în garanție întrucât obiectul acțiunii vizează plata

unor drepturi datorate de Ministerul Transporturilor ca ordonator special de credite

iar Ministerul Finanțelor Publice nu are nici o răspundere privind alocarea acestora.

În raport de dispozițiile

art. 25-27 Legea nr. 147/2000, verificarea deconturilor, centralizarea, avizarea,

obținerea aprobării și repartizarea fondurilor obținute de la bugetul de stat sunt

în sarcina Ministerului Transporturilor, în calitate de ordonator special de credite.

Ca urmare, nu se justifică

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant

al statului roman dat fiind că între această autoritate și reclamantă nu există

nici un raport juridic care să determine obligarea acestei autorități la recunoașterea

drepturilor afirmate în acțiune.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii și va admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice,

pentru următoarele considerente:

3.1 În primul rând, Înalta

Curte reamintește, în acord cu jurisprudența sa constantă că obligativitatea îndeplinirii

procedurii prealabile este impusă de lege numai în cazul acțiunilor în anularea

unui act administrativ, nu și în cazul acțiunilor întemeiate pe tăcerea administrației

sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii, întrucât în astfel de situații

recursul prealabil se vădește a fi inutil, iar persoana fizică sau juridică nu mai

trebuie supusă încă odată unui refuz din partea administrației.

În cauza de față, instanța

de fond a soluționat corect excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, față de împrejurarea că acțiunea reclamantei

avea la bază refuzul nejustificat al respectivei autorități publice de a soluționa

în termen legal cererile de decont întocmite în temeiul Legii nr. 147/2000 și a

Legii nr. 44/1994.

Este neîntemeiată și va

fi înlăturată ca atare și critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., față de împrejurarea că din simpla lecturare a hotărârii recurate, nu

poate fi reținută contradictorialitatea considerentelor în sensul invocat de recurent.

Astfel, faptul că judecătorul fondului apreciază în raport de exigențele Legii

nr. 500/2002 că recurentul urmează a efectua viramentele solicitate de reclamantă

cu încadrarea în limitele bugetare alocate și în baza finanțării aprobate de Ministerul

Finanțelor Publice nu contravine argumentelor care au justificat obligarea recurentului,

în executarea obligațiile impuse de H.G. nr. 2403/2004, cum în mod greșit se susține

prin cererea de recurs.

Totodată, și pe fondul

cauzei, recurentul, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a criticat neîntemeiat

soluția de admitere a acțiunii, față de îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute

de art. 2 alin. (2) H.G. nr. 2403/2004, prin care au fost aprobate normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004.

Conform acestor norme

metodologice, diferența dintre tariful stabilit pentru călătoriile efectuate se

suportă de la bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat

transportul.

În art. 28 din respectivele

norme, s-a prevăzut că, după verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii

în care au fost primite, Ministerul Transporturilor - D.G.E.B. va întocmi documentația

pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor

Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare, iar după aprobarea finanțării

și primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanțelor Publice, aceeași direcție

va efectua viramente către operatorii de transport feroviari, rutieri și navali,

cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin buget la Ministerul

Transporturilor.

Așadar, afirmațiile Ministerului

Transporturilor referitoare la împrejurarea că are calitatea de intermediar în operațiunile

de decontare nu pot fi reținute în condițiile în care, H.G. nr. 2403/2004 stabilește

în mod clar procedura de decontare astfel încât, rectificarea bugetară se face la

inițiativa Ministerului Transporturilor în calitate de ordonator special de credite,

așa cum este prevăzut și reglementat de dispozițiile legale în vigoare.

În consecință, instanța

de fond a interpretat corect această reglementare, constatând că Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii are atribuția de a efectua viramentele pentru decontarea cupoanelor

de călătorie emise în baza Legii nr. 147/2000 și a Legii nr. 44/1994, astfel că

este neîntemeiată apărarea ministerului respectiv privind calitatea sa de intermediar

în operațiunile de decontare între operatorul de transport și Ministerul Finanțelor

Publice .

Contrar susținerilor din

recurs, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii este titularul raporturilor

juridice stabilite în procedura de decontare prevăzută de H.G. nr. 2403/2004 și

în consecință, a fost corect stabilită obligația sa de plată a sumelor solicitate

prin acțiune de intimata-reclamantă.

Totodată, Înalta Curte,

constatând că indicarea unui cuantum diferit pentru obligația de plată ce incumbă

recurentului în considerentele hotărârii recurate față de cuantumul la care a fost

obligat prin dispozitivul aceleiași hotărâri, nu poate constitui decât o eroare

materială justificată prin reducerea câtimii pretențiilor reclamantei pe parcursul

derulării procedurilor judiciare în fața instanței de fond, ca efect al plaților

efectuate de recurent, va înlătura ca neîntemeiate și criticile formulate de recurent

pe acest aspect.

Pentru considerentele

expuse, va fi respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii.

3.2 Recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi admis, constatându-se că instanța

de fond a admis greșit cererea de chemare în garanție a acestui minister.

În procedura prevăzută

de H.G. nr. 2403/2004 Ministerul Finanțelor Publice are numai obligația de a viza

documentația transmisă de Ministerul Transporturilor, în vederea deschiderii creditelor

bugetare și în consecință, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C.

proc. civ. pentru chemarea sa în garanție.

Admiterea acestei cereri

față de prerogativele Ministerului Finanțelor Publice în previzionarea bugetului

și în disponibilizarea sumelor reprezentând cuantumul pretențiilor deduse judecății

nu are temei legal, întrucât acestea sunt atribuții cu caracter general fără alte

efecte juridice în procedura de efectuare a viramentelor către operatorii de transport.

În consecință, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice

și se va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că va fi respinsă cererea

de chemare în garanție a acestui minister, urmând a fi menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței

nr. 222 din 1 noiembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte hotărârea

recurată, în sensul că respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2011.