ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2203/2019

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:

(i) obligarea pârâtului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor lunare centralizatoare expediate de reclamantă începând cu luna octombrie 2012 reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii - transportați și respectiv 100% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat veteranii de război transportați de SC A. SA - conform art. 31 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 147/2000 și art. 16 din Legea nr. 44/1994;

(ii) obligarea pârâtului de Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, la plata efectivă și imediată a sumei de 819.067 RON din care: - 739.578 RON - reprezintă 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de SC A. SA în perioada octombrie 2012 - iulie 2013, în mod actualizat la rata inflației; - 79.489,5 RON - reprezintă 100% din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat veteranii de război transportați de SC A. SA, în perioada octombrie 2012 - iulie 2013, în mod actualizat la rata inflației.

(iii) obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aprobe finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare de la Bugetul de Stat în scopul efectuării plății către reclamantă a contravalorii a 50% din cupoanele de călătorie în condițiile descrise la petitele anterioare - conform art. 32 din Normele Metodologice premenționate;

(iv) obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata sumei de 191.789 RON reprezentând prejudiciul creat direct pentru neplata la termen a 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de SC A. SA în perioada octombrie 2012 - iulie 2013 și 100% din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat veteranii de război transportați de SC A. SA în perioada octombrie 2012 - iulie 2013;

(v) neîndeplinirea obligațiilor impuse de instanță autorităților publice să se realizeze sub sancțiunea unei amenzi aplicabile persoanei culpabile de neexecutarea obligației în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în cauză - conform art. 18 alin. (5) corelat cu art. 24 din Legea nr. 554/2004.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 93 din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a tardivității acțiunii, invocate de pârâtul Ministerul Transporturilor.

A admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal având ca obiect obligația de a face, formulată de reclamanta SC A. SA, și a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București să întocmească documentația necesară pentru decontarea biletelor de călătorie și să o înainteze către Ministerul Finanțelor Publice pentru deschiderea creditelor bugetare aferente.

A obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii București să plătească reclamantei suma de 818.681 RON debit, suma de 125.039 RON dobânzi și suma de 110.707 RON penalități, precum și suma de 3.562 RON cheltuieli de judecată.

A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor și a obligat Ministerul Finanțelor Publice București să pună la dispoziția pârâtei sumele necesare pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite prin prezenta hotărâre.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 93 din 20 aprilie 2015 au declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava în numele pârâtului-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

1.3.1. Pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu această autoritate, ca nefondată.

În motivarea recursului, s-a arătat, mai întâi, că recurentul a achitat integral, la data de 22 octombrie 2014, suma de 799.020,5 RON, efectiv datorată potrivit deconturilor depuse de intimată și care face obiectul acțiunii.

A susținut că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția inadmisibilității pentru capătul 2 de cerere, raportat la formularea tardivă a plângerii prealabile pentru solicitările de plată aferente lunilor octombrie 2012, noiembrie 2012, decembrie 2012, februarie 2013, martie 2013 și aprilie 2013, iar pentru lunile iunie și iulie 2013, recursul grațios este prematur formulat.

A mai argumentat că prin hotărârea recurată instanța de fond a obligat în mod eronat recurentul să întocmească documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor lunare centralizatoare expediate de reclamantă în perioada octombrie 2012 - iulie 2013.

De asemenea, prima instanță în mod greșit a obligat recurentul la plata dobânzii legale în baza art. 1535 alin. (1) din C. civ., fără a argumenta aplicarea acestui articol, ceea ce echivalează practic cu o lipsă a motivării soluției.

Obligația de plată a subvențiilor este o obligație de plată asumată de Statul Român, iar nu de Ministerul Transporturilor, ceea ce nu conferă Ministerului calitatea de debitor al obligației, ci doar pe cea de intermediar, context în care nu se justifică concluzia instanței de fond că reclamanta este îndreptățită la plata dobânzii, ca daune-interese.

Obligația de plată care incumbă recurentului este condiționată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume, Ministerul Finanțelor Publice având calitatea de finanțator al pretențiilor deduse judecății, astfel încât nu poate fi reținută culpa ministerului pentru neplata acestor obligații.

Penalitățile acordate reclamantei nu au niciun fundament de drept, între reclamantă și Ministerul Transporturilor nu a fost încheiat niciodată vreun contract care să cuprindă obligații de plată, astfel că nu există nicio normă legală sau convențională care să justifice obligarea recurentului la plata dobânzii legale.

Apoi, deși a reținut în mod corect faptul că obligația de plată a Ministerului Transporturilor nu poate fi realizată decât după alocarea de către Ministerul Finanțelor Publice a fondurilor necesare efectuării plății, în mod contradictoriu obligă recurentul la plata dobânzii legale.

Recurentul a criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.562 RON, în condițiile în care înscrisurile depuse de intimată dovedesc valoarea de 3.262 RON.

1.3.2. Recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava a solicitat casarea sentinței recurate, și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în garanție a M.F.P., pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

Recurenta a argumentat, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 - 63 C. proc. civ., respectiv existența unei obligații de garanție sau despăgubire în sarcina recurentului.

Rolul Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește decontarea legitimațiilor de călătorie cu reducere de 50% constă în aprobarea deschiderilor de credite bugetare, la solicitarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, prevederea acestor sume în bugetul propriu al acestuia din urmă fiind o obligație ce revine în exclusivitate acestui minister.

1.4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SA a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Ministerul Transporturilor, ca nefondat, argumentând, în esență, că în mod corect a fost obligat recurentul la plata sumelor pe care nu le decontase în termen, precum și a dobânzilor aferente.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând recursurile formulate în cauză, prin prisma criticilor recurenților și prin raportare dispozițiile legale incidente, Înalta Curte le apreciază fondate și le va admite, pentru considerentele ce urmează.

Critica recurentului privind modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității este nefondată.

Astfel, obiectul judecății este dat de refuzul pârâtului Ministerul Transporturilor de soluționare a cererii reclamantei de acordare a contravalorii deconturilor aferente perioadei octombrie 2012 - iulie 2013 privind prestațiile efectuate în baza cupoanelor pentru călătoriile efectuate cu mijloacele de transport proprii de către pensionari, cu reducere de 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000.

Refuzul de soluționare a cererii reprezintă act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar într-o astfel de situație plângerea prealabilă sesizării instanței nu este necesară, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din aceeași lege, așa cum a reținut și instanța de fond.

În consecință, excepția inadmisibilității acțiunii pentru tardivitatea plângerii prealabile este neîntemeiată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este însă fondat din perspectiva îndeplinirii de către recurentul Ministerul Transporturilor a obligației de plată a sumei de 799.020,50 RON (confirmată de înscrisurile depuse la dosar), reprezentând contravaloarea deconturilor solicitate de reclamantă în temeiul Legii nr. 147/2000, aferente perioadei octombrie 2012 - iulie 2013.

Astfel, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, suma menționată a fost achitată reclamantei în patru tranșe, la datele de 17.02.2014, 20.03.2014, 19.09.2019 și 22.10.2014, deci anterior pronunțării sentinței atacate.

Ca urmare, atâta timp cât Ministerul Transporturilor și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de normele de aplicare a legii menționate, nu se poate reține existența unui refuz nejustificat al acestei autorități de a soluționa o cerere în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, atâta timp cât cererea era rămasă fără obiect la data pronunțării sentinței recurate.

Pentru aceste motive, recursurile urmează a fi admise, având în vedere că debitul pentru recuperarea căreia s-a formulat cererea de chemare în judecată a fost achitat de către pârât în cursul procesului, iar capetele de cerere din acțiunea principală privind obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei și la plata debitului datorat, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, vor fi respinse ca rămase fără obiect.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata prejudiciului creat direct pentru neplata la termen a debitului datorat, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă s-a referit, în acest context, la majorările și penalitățile de întârziere calculate de către Administrația finanțelor publice pentru neplata la termen, de către intimată, a obligațiilor fiscale către bugetul consolidat de stat, obligații pe care intimata susține că și le-ar fi achitat dacă pârâtul și-ar fi onorat la termen obligațiile de plată.

Intimata nu a făcut, însă, dovada în concret a acestui prejudiciu, anume a faptului că ar fi fost obligată la plata, către organele fiscale, de majorări și penalități de întârziere pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale către bugetul consolidat de stat; nici a cuantumului acestora. Or, pentru ca o parte să poată fi obligată la repararea unui prejudiciu, chiar în temeiul dispozițiilor art. 1530 și urm C. proc. civ., acesta trebuie să îndeplinească condiția de a fi cert, anume existența și întinderea sa să se poată constata sau aprecia cu certitudine, aspecte care, în prezenta speță, nu au fost probate de către intimată, care a reclamat, astfel, un simplu prejudiciu prezumtiv.

Nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1532 alin. (2) C. civ., invocate în cerere, întrucât intimata nu a probat că a ratat obținerea unui avantaj sau o anumită favoare, care era, pentru ea, aproape o certitudine, dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită a autorității pârâte.

Nici dispozițiile art. 120 și art. 120

1

din C. proc. fisc. , reținute de către instanța de fond, nu sunt aplicabile prezentei spețe, acestea referindu-se exclusiv la creanțele fiscale.

De asemenea, motivul de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată este întemeiat.

Este consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor de judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât pârâtul și-a îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în faza formulării plângerii prealabile, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.

În speță, însă, se constată că înscrisurile depuse de intimata-reclamantă indică valoarea cheltuielilor de judecată ca fiind de 3.262 RON, anume 3.060 RON (onorariu de expert) și 202 RON taxă judiciară de timbru, nu 3.562 RON cum a stabilit inițial instanța de fond.

Pentru considerentele de mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Transporturilor, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge ca rămase fără obiect capetele de cerere din acțiunea principală privind obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei și la plata debitului în valoare de 819.067 RON, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, respingând în rest acțiunea.

Va obliga pârâtul la plata, către reclamanta SC A., a sumei de 3.262 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și Ministerul Transporturilor împotriva Sentinței nr. 93 din 20 aprilie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza:

Respinge ca rămase fără obiect capetele de cerere din acțiunea principală privind obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei și la plata debitului în valoare de 819.067 RON, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Respinge în rest acțiunea.

Obligă pârâtul la plata, către reclamanta SC A., a sumei de 3.262 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CL