ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 566/2015

Decizia nr. 566/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curtii de Apel Craiova, secția contencios administrative și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în cotradictoriu cu pârâții B., C. și Guvernul României, următoarele:

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că îndeplinește, cu titlu de acte de comerț, activități de transport auto persoane, inclusiv a persoanelor care beneficiază de facilități potrivit Legii nr. 44/1991 privind veteranii de război și Legii 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, invocând prevederile H.G. nr. 2403/21 decembrie 2004.

Astfel, a arătat că a întocmit documentații centralizatoare lunare și a emis concomitent facturi privind decontarea contravalorii cupoanelor de călătorie auto efectuate și le-a expediat pârâtului B., cu toate acestea, nu s-au mai efectuat plăti (decontări) începând cu luna martie 2012, invocând prevederile art. 2 alin. (2) corelat cu art. 31, art. 32 din Normele privind aplicarea Legii nr. 147/2000, unde se arată în mod imperativ ca agentul economic recuperează sumele avansate pentru cupoane de la B.

Prin întâmpinare, B.

a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și a chemat în garanție C., solicitând admiterea acestei cereri, întrucât această din urmă instituție

este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singura în măsură să asigure sursa de finanțare pentru a se efectua plata pretențiilor reclamantei.

B. a apreciat

astfel că, fiind doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei, nu poate fi ținut responsabil pentru plata dreptului pretins, în condițiile în care această obligație este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat.

În opinia sa, nu poate fi angajată nici răspunderea civilă delictuală și aplicarea de amenzi, cum se solicită la pct. 5 al acțiunii, câtă vreme suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000, respectiv a Legii nr. 44/1994, nu a fost aprobată în bugetul instituției, neputând fi reținută culpa ministerului pentru neplata acestor obligații.

Contravaloarea deconturilor achitate cu întârziere s-a datorat exclusiv neincluderii în bugetului instituției a sumei aferente debitului, B. având obligația de a se încadra, în fiecare an, în limita bugetului alocat din legea bugetului de stat și de a centraliza și verifica documentațiile aferente întocmite în vederea solicitării creditelor bugetare necesare, în cauză, reclamanta depunând deconturi în sumă de 583.334 lei, în perioada 02 mai 2012 -16 octombrie 2012.

Pârâtul C. - D. Suceava, prin întâmpinare, a solicitat respingerea atât a acțiunii, cât și a cererii de chemare în garanție, arătând că ministerului îi revine, potrivit legii, doar obligația de a viza documentația transmisa de B. în vederea deschiderii creditelor bugetare.

Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii având ca obiect obligarea instituției să inițieze rectificarea bugetară, invocând art. 2 pct. 32 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002 și art. 6

din aceeași lege, astfel, în realitate reclamanta a solicitat obligarea Guvernului României la inițierea unui proiect de lege.

În acest context, a arătat că

potrivit art. 67, art. 73, art. 77 și art. 78 din Constituția României, republicată, legile sunt adoptate de Parlamentul României, sunt promulgate de Președintele României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în M. Of. al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, iar art. 74 din Legea fundamentală stabilește procedura inițiativei legislative care, aparține, după caz, Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.

Așadar, nu poate fi obligată această instituție la

inițierea unui proiect de lege cu un anumit conținut, în raport cu art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a formulat precizări la acțiunea dedusă judecății, solicitând obligarea B. la plata sumei de 114.221,87 lei, reprezentând prejudiciul creat direct pentru neplata la termen a obligațiilor de decontare în temeiul dispozițiilor legale.

B. a solicitat, prin notele scrise depuse la dosar, respingerea cererii precizatoare.

Prin răspunsul la întâmpinare și întâmpinarea formulată cu privire la cererea de chemare în garanție, reclamanta a solicitat respingerea apărărilor părților adverse, precizând, în ceea ce privește acordarea subvenției aferentă lunilor pentru care a introdus prezenta acțiune, că își reduce câtimea obiectului cererii cu suma totală de 198.323,5 lei.

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrative și fiscal, prin sentința nr. 317 din 25 noiembrie 2013, a respins cererea de obligare a pârâtului Guvernul României la inițierea rectificării bugetare, ca inadmisibilă, și cererea de obligare a pârâtului C. București de a aproba finanțarea și de a aloca fondurilor bănești necesare pentru efectuarea plăților cupoanelor de călătorie, ca nefondată.

Totodată, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul B., a obligat acest pârât să întocmească documentația necesară pentru decontarea biletelor de călătorie și să o înainteze C. pentru deschiderea creditelor bugetare aferente; să plătească reclamantei suma de 300.652 lei reprezentând contravaloarea cupoanelor de călătorie neachitate iunie 2012 - septembrie 2012, suma de 69.650 lei dobânzi și suma de 88.955 lei penalități, precum și suma de 3.546,30 lei, cheltuieli de judecată.

De asemenea, a respins cererea de obligare a pârâtului B. la plata amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, ca nefondată.

Prin aceeași sentință, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat C. București să pună la dispoziția pârâtului B. suma de 459.257 lei, necesară pentru îndeplinirea obligațiilor către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la capătul trei de cerere având ca obiect obligarea Guvernului României de a iniția rectificarea bugetară care se impune în vederea asigurării plăților solicitate, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002 și art. 6 din aceeași lege, cu modificările și completările ulterioare, precum și art. 74 alin. (3) din Constituție.

Așa fiind, această cerere, neavând ca obiect un act administrativ tipic sau asimilat, apare ca inadmisibilă.

Referitor la capătul patru de cerere privind obligarea C. să aprobe finanțarea și să aloce fondurile bănești necesare de la bugetul de stat în scopul efectuării plății cupoanelor de călătorie, prima instanță a reținut că operatorul de transport întocmește deconturile lunare centralizatoare și le depune până pe data de 15 ale lunii la B. care procedează la verificarea lor până la data de 20 a lunii în care au fost primite. După această operațiune, B., prin F., întocmește documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente (conform art. 31 din HG nr. 2403 din 21/2004 și art. 22 din Instrucțiunile din 22 decembrie 2005).

În cauză, reclamanta nu a probat că B. a solicitat C. obținerea vizei controlorului delegat pentru deschiderea creditelor bugetare necesare efectuării viramentelor către reclamantă și că C. a refuzat nejustificat să își exercite aceste atribuții.

Astfel, reclamanta nu se află în ipoteza unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri și nici în cea a nesoluționării în termenul legal a unei cereri.

În ceea ce privește primele două capete de cerere, așa cum au fost precizate la termenul din 20 februarie 2013, prin care reclamanta a solicitat obligarea B. să întocmească documentația pentru obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente deconturilor lunare depuse în perioada martie - septembrie 2012 și obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 595.431,5 lei din care: 524.122,5 lei - reprezintă 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de SC A. SA în perioada martie - septembrie 2012, actualizată la rata inflației și suma de 71.309 lei - reprezintă 100% din contravaloarea cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat veteranii de război transportați de SC A. SA în perioada aprilie - septembrie 2012, și dobânzi și penalități de întârziere calculate conform art. 120 și art. 120

1

din C. proc. fisc., prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta a prestat activități de transport auto pentru veterani de război care beneficiază de gratuitate, conform Legii nr. 44/1991, pentru care a suportat tariful de transport 100%, și pentru pensionari care beneficiază de reducere 50%, conform Legii nr. 147/2000, pentru care a suportat diferența tarifului de transport.

Reclamanta a întocmit borderourile și situațiile centralizatoare și

le-a depus la B. până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată, așa cum prevăd dispozițiile art. 31 din H.G. nr. 2403 din 21/2004 (pentru aplicarea Legii nr. 147/2000) și art. 22 din Instrucțiunile E. din 22 decembrie 2005 date pentru aplicarea Legii nr. 44/1991), operație după care pârâtul are obligația de a proceda la verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, după care, prin F., întocmește documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

Cum în cauză pârâtul nu a făcut dovada că și-a îndeplinit această obligație, prima instanță a obligat B. la întocmirea documentației pentru obținerea vizei controlorului delegat al C. în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente deconturilor lunare depuse în perioada martie - septembrie 2012 și neachitate până la data soluționării cauzei.

Prima instanță a reținut că deși reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei totale de 595.431,5 lei, până la data de 01 iulie 2013 a fost achitată suma de 292.385, 50 lei, rămânând de achitat suma de 300.652 lei aferentă deconturilor din perioada martie - septembrie 2012, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Cu toate că sumele pretinse de reclamantă, care decurg din aplicarea Legii nr. 44/1991 și Legii nr. 147/2000, se suportă de la bugetul de stat și contrar susțierilor pârâtului care apreciază că nu poate fi atrasă răspunderea sa pentru neplata subvențiilor la tichetele de transport, prima instanță a considerat că atât art. 31 din H.G. nr. 2403/2004 (dată pentru aplicarea Legii nr. 147/2000) și art. 22 din Instrucțiunile E. din 22 decembrie 2005 (date pentru aplicarea Legii nr. 44/1991) stabilesc în sarcina B. obligația de a face viramentele corespunzătoare deconturilor către operatorii de transport, o dovadă în plus fiind și plățile efectuate în cursul procesului.

Într-adevăr, aceste cheltuieli se fac în limita alocărilor bugetare, dar neplata contravalorii tichetelor de transport, conform deconturilor din perioada de referință, încalcă termenul optim și previzibil de recuperare a sumelor cheltuite, iar dacă obligația de plată ar depinde exclusiv de alocarea resurselor bugetare ar deveni pur potestativă.

În ce privește dobânzile și majorările de întârziere solicitate, prima instanță a avut în vedere că reclamanta are, la rândul său, obligația de plată a impozitelor și contribuțiilor la bugetul general consolidat al statului, conform dispozițiilor fiscale.

Ca urmare a neefectuării de către pârât la termen a viramentelor reprezentând cheltuielile suportate, prima instanță a apreciat că reclamata a suferit un efect negativ, cu caracter patrimonial constând dintr-o diminuare a activului cu majorările și penalitățile de întârziere pe care la rândul său le datorează la bugetul de stat pentru obligațiile sale fiscale neachitate din lipsa resurselor financiare, așa încât respectiva cerere este echitabilă.

Concluzionând, judecătorul fondului a apreciat că se impune obligarea pârâtului

B. la plata sumelor reprezentând contravaloarea tichetelor de călătorie, dobânzi și penalități de întârziere.

Referitor la capătul cinci de cerere, prin care reclamanta a solicitat aplicarea unei amenzi persoanei culpabile de neexecutarea obligației în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, prima instanță a reținut că executarea obligațiilor ”de a da” având ca obiect o sumă de bani, cum este cazul în speță, nu intră sub incidența art. 24 din Legea nr. 554/2004 procedura contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile procedurale civile, însă numai cu privire la cererile care țin de specificul acestei materii.

Așa fiind, în ceea ce privește executarea obligațiilor de “a da”, trebuie urmată procedura de executare silită reglementată în C. proc. civ.

Cu privire la cererea de chemare în garanție a C. pentru a pune la dispoziție sumele necesare efectuării viramentelor către reclamantă, formulată de către pârâtul B., prima instanță a reținut că, în cauză, sunt îndeplinite cerințele art. 60 C. proc. civ., pârâtul B. a căzut în pretenții și pentru punerea în executare a hotărârii este necesară creditarea bugetului său cu suma necesară îndeplinirii obligației

Dispozițiile cap. VI din H.G. nr. 2403/2004 (pentru aplicarea Legii nr. 147/2000) și cap. III din Instrucțiunile E. din 22 decembrie 2005 date pentru aplicarea Legii nr. 44/1991) prevăd obligația C. de a deschide credite bugetare pentru ca B. să efectueze viramentele către operatorii de transport.

În fine, prima instanță a făcut și aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul B. și chematul în garanție C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.1. Recursul declarat de B.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a reluat pe larg împrejurările de fapt expuse și în fața primei instanțe, încadrând criticile formulate în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În esență, recurentul a susținut că hotărârea primei instanțe este dată în baza unor motive străine de natura cauzei și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod greșit prima instanță a obligat ministerul să întocmească documentația necesară pentru decontarea biletelor de călătorie pentru perioada în litigiu și să o înainteze C. pentru deschiderea creditelor bugetare aferente, să plătească suma stabilită, cu aplicarea dobânzilor și penalități de întârziere solicitate, precum și la cheltuieli de judecată.

Contrar a ceea ce a reținut prima instanță, referitor la neîndeplinirea obligației de a întocmi documentația în discuție, a arătat că o astfel de dovadă a fost adusă implicit prin efectuarea unor plăți anterior (292.385, 50 lei) și tot în mod greșit s-a reținut culpa instituției pentru neplata întregii sume solicitate de intimata-reclamantă.

A susținut astfel că, în condițiile în care B. este doar un intermediar în realizarea pretențiilor reclamantei, întrucât activitatea sa este susținută financiar exclusiv de la bugetul de stat, nu poate fi ținut responsabil pentru plata dreptului pretins, obligația fiind suportată din bugetul de stat.

Așadar, plata sumelor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/200 și Legii nr. 44/1994 se face prin bugetul de stat in limita prevederilor legale bugetare aprobate, neputând fi reținută o culpă a recurentului, obligația aprobării aparținând C.

O altă critică a recurentului privește obligarea sa la plata de dobânzi și penalități pentru achitarea cu întârziere a sumelor pretinse de reclamantă, invocând aceleași considerente, respectiv nealocarea sumelor necesare prin legile bugetului de stat. Pe de altă parte, obligarea sa la o astfel de plată apare, în drept, lipsită de orice fundament, obligația principală de plată își are izvorul în prevederile Legilor nr. 147/2000 și nr. 44/1994, așa încât aceste sume reprezintă un accesoriu al obligației principale, urmând regimul juridic al acesteia, afirmând că raportul existent între părți este unul administrativ și nicidecum unul comercial sau civil, iar plata se face în baza deconturilor centralizatoare și nu în baza facturilor.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii.

În fine, cu privire la cheltuielile de judecată a solicitat, în ipozeza menținerii sentinței atacate, ca acestea să fie suportate de chematul în garanție, iar cu privire la taxa judiciară de timbru a invocat prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

3.2. Recursul declarat de chematul în garanție C.;

În dezvoltarea motivelor de recurs, chematul în garanție a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțat cu aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În opinia sa, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ., arătând că admisibilitatea unei astfel de cereri s-ar justifica numai în condițiile în care B. ar face dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare, și a O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea unor facilități familiilor de pensionari.

Totodată, a invocat prevederile art. 32 din H.G. nr. 2403/2004, susținând că potrivit Legii nr. 44/1994, respectiv Legii nr. 147/2000, C. îi revine doar obligația de a viza documentația transmisă de pârât în vederea deschiderii creditelor bugetare.

3.3. Prin întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea recursului C., ca nefondat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SA a solicitat respingerea recursului B., arătând, în esență, că din motivele de recurs 1 și 2 reiese faptul că recurentul își recunoaște culpa pentru neonorarea obligațiilor, iar efectuarea unor plăți s-a întâmplat după promovarea acțiunii.

De asemenea, față de susținerile recurentei, arată că nu s-a invocat ca temei al acțiunii un raport de drept ce derivă din acte de comerț, iar față de afirmația acestuia că nu onorează facturi ci deconturi și că nu există un raport comercial sau civil ca temei pentru facturare și plată, a invocat art. 155 din Legea nr. 571/2003.

În opinia sa, este evident că temeiul invocat de recurent este anterior intrării în vigoare a C. fisc., drept pentru care nu poate fi reținut. Prejudiciul este clar și direct, fiind determinat în raport de dobânzile și penalitățile de întârziere calculate pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale către bugetul consolidate de stat, în baza art. 120 și art. 120

1

C. proc. fisc., obligații care ar fi fost achitate dacă recurentul B. și-ar fi onorat la timp obligațiile de plată specificate, fiind astfel clară legătura de cauzalitate între fapta recurentului și prejudiciul produs societății.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea autorității publice pârâte la decontarea contravalorii cupoanelor de călătorie acordate pensionarilor și veteranilor de război, potrivit Normelor Metodologice privind aplicarea Legilor nr. 147/2000 și nr. 44/1994.

1.1. Cu privire la recursul declarat de pârâtul B.;

Instanța de control judiciar reține că procedura legală de decontare a legitimațiilor de călătorie este reglementată în cap. 6 - art. 28 și următoarele din Normele metodologice.

Criticile recurentului vizează soluția primei instanțe privind obligarea sa la întocmirea documentaței necesare pentru decontarea biletelor de călătorie pentru perioada în litigiu și să o înainteze C. pentru deschiderea creditelor bugetare aferente, să plătească suma stabilită, cu aplicarea dobânzilor și penalităților de întârziere aferente, precum și cheltuieli de judecată.

În cauză, se reține că intimata-reclamantă a prestat activități de transport auto, inclusiv pentru persoane care beneficiază de facilități potrivit Legii nr. 44/1991 privind veteranii de război și Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern.

Pentru aceste persoane a întocmit borderourile și situațiile centralizatoare și le-a depus la B. care, în temeiul art. 31 și art. 32 din H.G. nr. 2403/2004,

are obligația de a verifica deconturile și de a întocmi documentația pentru solicitarea creditelor bugetare necesare decontării călătoriilor și de a efectua viramentele către agenții economici transportatori, însă, cu toate acestea recuentul-pârât nu și-a îndeplinit obligația de a efectua viramentele pentru decontarea cupoanelor de călătorie pentru perioada martie - septembrie 2012.

În speță, contrar celor afirmate de recurentul-pârât B., se constată că acesta nu a făcut dovada întocmirii și transmiterii respectivei docmentanții autorității publice competente potrivit legii.

Instanța de control judiciar are în vedere prevederile art. 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 și ale O.U.G. nr. 71/2004, aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, potrivit cărora după verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, B. - F. va întocmi documentația pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare, iar după aprobarea finanțării și primirii creditelor bugetare de la C., aceeași direcție va efectua viramente către operatorii de transport feroviari, rutieri și navali, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinație prin buget la B.

Prin urmare, afirmațiile B. referitoare la împrejurarea că are calitatea de intermediar în operațiunile de decontare nu pot fi reținute, în condițiile în care H.G. nr. 2403/2004 stabilește în mod clar procedura de decontare, astfel încât rectificarea bugetară se face la inițiativa B. în calitate de ordonator special de credite, așa cum este prevăzut și reglementat de dispozițiile legale în vigoare.

Așadar, B. are atribuția de a efectua viramentele pentru decontarea cupoanelor de călătorie emise în baza Legii nr. 147/2000 și a Legii nr. 44/1994, acesta fiind titularul raporturilor juridice stabilite în procedura de decontare prevăzută de H.G. nr. 2403/2004, în consecință, a fost corect stabilită obligația sa de plată a sumelor în litigiu, astfel încât toate criticile sale sunt nefondate.

Referitor la sumele reprezentând dobânzi și penalități de întârziere la care a fost obligat recurentul, de asemenea, criticile nu pot fi primite. În raport cu obiectul cauzei, în mod corect prima instanță a reținut că se impune ca recurentul-pârât să fie obligat la plata acestor sume, calculate în temeiul art. 120 și art. 120

1

din C. proc. fisc.

Conform dispozițiilor C. proc. fisc., fiind de necontestat obligația de plată a impozitelor și contribuțiilor la bugetul general consolidat al statului de către intimata-reclamantă, care a suferit astfel un prejudiciu fără a avea o culpă, astfel, contrar susținerilor recurentului, această cerere are fundament legal.

În fine, se constată că prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, au fost corect aplicate de prima instanță care, admițând acțiunea, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, rezultând astfel culpa sa procesuală, iar dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 invocate nu sunt aplicabile în cauză.

1.2. Referitor la recursul declarat de chematul în garanție C.

Criticile circumscrise motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 nu pot fi primite, în raport cu prevederile

art. 60 din C. proc. civ., potrivit cărora poate fi chemată în garanție persoana împotriva căreia se poate îndrepta cel căzut în pretenții.

Totodată, art. 32 din H.G. nr. 2403/2004 prevede că C. este cel care trebuie să aprobe finanțarea și primirea creditelor bugetare și numai după efectuarea acestei operațiuni, recurentul B. va fi în măsură să efectueze viramentele către intimata-reclamantă.

În concluzie, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, iar motivele care au format convingerea instanței sunt expuse în mod logic și detaliat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate, ca nefondate, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 7 și 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de B. și C. împotriva sentinței nr. 317 din 25 noiembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrative și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în sedință publică, astazi 12 februarie 2015.