ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 919/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC MKB

R.L. IFN SA a solicitat instanței să dispună anularea Deciziei nr. 67 din 24

februarie 2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din

cadrul Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală, în sensul exonerării reclamantei de la plata sumelor reprezentând

majorări TVA și accize, aferente perioadelor 07 noiembrie 2007 - 27 noiembrie

2007 și 19 august 2009 - 04 decembrie 2009.

Prin Sentința civilă

nr. 709 din 1 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes în

promovarea acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice -

Agenția Națională de Administrare Fiscală și a respins acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamanta SC MKB R.L. IFN SA, în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală și Autoritatea Naționala a Vămilor, ca lipsită de interes.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamanta nu

mai justifică niciun interes actual pentru contestarea Deciziei nr. 67 din 24

februarie 2010, întrucât această decizie și-a produs efectele până la ultimele

consecințe, prin emiterea unei noi decizii de regularizare pentru aspectele

devoluate de către organul de soluționare a contestației.

Instanța de fond a

mai reținut că reclamanta a înțeles să conteste decizia de regularizare pe cale

administrativă, în soluționarea contestației fiind emisă Decizia nr. 224 din 06

august 2010 și că, în situația în care reclamanta se consideră vătămată de

modul în care organul administrativ-fiscal a soluționat contestația, poate

ataca această decizie, conform art. 218 C. proc. fisc., însă nu poate obține

reformarea ei în mod indirect, prin contestarea unei decizii care și-a produs

efectele.

Pentru considerentele

expuse, instanța a admis excepția invocată și, pe cale de consecință, a respins

acțiunea ca lipsită de interes.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC MKB R.L. IFN SA, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată, în esență, că admiterea excepției lipsei de interes a

cererii de chemare în judecată este o soluție nelegală și netemeinică și a fost

motivată în mod greșit pe considerentul că Decizia nr. 67 din 24 februarie 2010

emisă de ANAF și-ar fi produs efectele până la ultimele consecințe, prin

emiterea unei noi decizii de regularizare pentru aspectele devoluate de către

organul de soluționare a contestației.

Recurenta-reclamantă

arată că din simpla lecturare a conținutului Deciziei nr. 67 din 24 februarie

2010 se poate lesne observa că prin această decizie nu s-a desființat decât

parțial Decizia de regularizare a situației nr. 5242 din 09 noiembrie 2009,

respectiv în ceea ce privește exonerarea societății reclamante de la plata

sumei de 154.028 RON, reprezentând doar o parte din cuantumul total al

majorărilor de întârziere aferente accizei și taxei pe valoarea adăugată, în

condițiile în care, în afara sumei de 154.028 RON, reclamanta nu a fost

exonerată de la plata restului cuantumului majorărilor de întârziere calculate,

iar din motivarea Deciziei nr. 67 din 24 februarie 2010 rezultă în mod clar că

societatea nu a fost exonerată de la plata sumelor reprezentând majorări TVA și

accize, aferente perioadelor 07 noiembrie 2007 - 27 noiembrie 2007 și 19 august

2009 - 04 decembrie 2009 (astfel cum a solicitat în mod expres și prin petitul

acțiunii).

Se mai arată că

recurenta are interes în promovarea acțiunii și pentru motivul că pârâta nu s-a

pronunțat deloc în privința criticilor și solicitărilor sale care vizau

stabilirea momentului până la care au fost calculate majorările de întârziere.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele

de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în

sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ

este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate

publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere,

modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de

procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței

instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al

actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului

administrativ contestat.

Astfel, pe de o

parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența

tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte,

legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de RON (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 de RON (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel).

Astfel fiind, având

în vedere faptul că actele contestate în prezenta cauză sunt acte administrativ

fiscale precum și faptul că în cazul litigiilor având ca obiect astfel de acte

competența de soluționare a cauzei se stabilește, potrivit art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, în raport cu criteriul valoric, iar nu în raport cu

criteriul rangului central sau local al organului fiscal emitent, întrucât

cuantumul sumei ce formează obiectul actelor contestate este sub 500.000 RON,

competența de soluționare în fond a litigiului aparține Tribunalului București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312

alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC MKB R.L. IFN SA împotriva Sentinței civile nr. 709 din 1

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM