ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3302/2011

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 239/A din 24 iunie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat

de reclamantul I.S.C. - ITC Vest Timișoara împotriva sentinței civile nr. 140

din 25 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, dispunându-se

anularea acesteia și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Judecătoria

Arad.

Pentru a dispune în acest

sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Tribunalul Arad, inițial la 30 septembrie 2009 la secția de contencios administrativ

și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale și declinată apoi prin încheierea

din 18 noiembrie 2009 în favoarea secției civile, reclamantul I.S.C.- ITC Vest Timișoara

a chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Arad și pe H.E., solicitând

anularea dispozițiilor din 21 ianuarie 2009 și din 06 martie 2009 emise de Primarul

Municipiului Arad ca nelegale.

Prin sentința civilă

nr. 140 din 25 februarie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea

și a obligat reclamantul să plătească pârâtei H.E. suma de 500 RON reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care arată că dispoziția motivată de respingere

a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită, text de lege din care rezultă că dispozițiile emise

de entitatea deținătoare poate fi atacată numai de persoanele îndreptățite care,

potrivit art. 3 din același lege sunt foști proprietari, sau succesorii acestora

a imobilelor preluate de către Stat, reclamanta nu are calitatea procesuală privind

atacarea cu plângere a dispozițiilor emise de entitatea deținătoare.

În ceea ce privește termenul

de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere

că reclamanta a luat cunoștința despre existența dispozițiilor la data de 18

martie 2009, când O.C.P.I. Arad a comunicat încheierea de carte funciară, prin care

a fost intabulate dispozițiile, văzând și data înregistrării cererii respectiv 30

septembrie 2009, s-a reținut că cererea de chemare în judecată este tardiv formulată.

Pe fond, tribunalul a

apreciat că reclamanta nu este lezată în dreptul său de concesiune intabulată pe

o perioadă de 99 de ani, deoarece restituirea ce a fost dispusă prin dispozițiile

emise sub condiția continuării dreptului de concesiune, iar pârâta a recunoscut

acest drept.

În analiza apelului declarat

de către reclamant, Curtea a reținut că dispoziția primarului valorează act (titlu)

de proprietate și ca atare, prezenta acțiune este în anularea titlului, respectiv

actului juridic civil de proprietate, fiind deci în constatarea nulității absolute

și trebuind să urmeze procedura dreptului comun în materie, ceea ce atrage competența

Judecătoriei Arad

-

neatacarea

dispoziției primarului însemnând negarea și blocarea accesului liber la justiție,

conform și art. 6 CEDO.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta H.E., criticând-o pentru următorul motiv:.

Atât timp cât prin acțiune

se invocă aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare

a acestei legi, în mod greșit instanța de apel a apreciat că soluționarea cauzei

trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

Față de atacarea deciziilor,

pentru acest temei, instanța competentă să se pronunțe asupra legalității acestora

este, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, secția civilă a Tribunalului

Arad.

Analizând decizia de apel

în raport de critica formulată, ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în

considerarea celor ce succed:

Prin acțiunea formulată

reclamanta a solicitat anularea dispozițiilor emise de către pârâtul Primarul Municipiului

Arad în favoarea pârâtei H.E., în temeiul Legii nr. 10/2001, criticându-le pentru

greșita aplicare a dispozițiilor acestei legi, în sensul că aplicabile erau dispozițiile

art. 10 alin. (2) și cele ale art. 14, așa cum susține emitentul actelor. Se critică

totodată deciziile și în ceea ce privește aplicarea art. 14 din lege și poziția

beneficiarului acestora referitoare la contractul de succesiune pe care îl deține

reclamanta.

În aceste condiții, litigiul

vizează modul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și urmează să se soluționeze în cadrul

fixat prin această lege, instanța de apel făcând în mod greșit trimitere la dispozițiile

dreptului comun în materie.

Faptul că reclamanta are

calitatea de terț față de dispozițiile contestate, după cum chiar aceasta susține

prin cererea de apel, nu atrage competența instanței de drept comun atât timp cât

acestea sunt criticate pentru aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, lege specială

și nu potrivit unor norme de drept comun.

Competent să soluționeze

cauza în primă instanță este astfel tribunalul, secția civilă, instanță abilitată

legal în soluționarea litigiilor generate de aplicarea acestei legi, în condițiile

art. 26 alin. (3) din lege.

Prin urmare, constatând

că în mod greșit instanța de apel nu a analizat cererea de apel, mai puțin critica

referitoare la competența de soluționare, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

și a art. 312 alin. (5) C. proc. civ., dispunând, urmare admiterii recursului, casarea

deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași Curte de Apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta H.E. împotriva deciziei nr. 239/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Casează decizia și trimite

cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 aprilie 2011.