ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3302/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 239/A din 24 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantul I.S.C. - ITC Vest Timișoara împotriva sentinței civile nr. 140 din 25 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Judecătoria Arad.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad, inițial la 30 septembrie 2009 la secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale și declinată apoi prin încheierea din 18 noiembrie 2009 în favoarea secției civile, reclamantul I.S.C.- ITC Vest Timișoara a chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Arad și pe H.E., solicitând anularea dispozițiilor din 21 ianuarie 2009 și din 06 martie 2009 emise de Primarul Municipiului Arad ca nelegale. Prin sentința civilă nr. 140 din 25 februarie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea și a obligat reclamantul să plătească pârâtei H.E.

suma de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care arată că dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, text de lege din care rezultă că dispozițiile emise de entitatea deținătoare poate fi atacată numai de persoanele îndreptățite care, potrivit art. 3 din același lege sunt foști proprietari, sau succesorii acestora a imobilelor preluate de către Stat, reclamanta nu are calitatea procesuală privind atacarea cu plângere a dispozițiilor emise de entitatea deținătoare.

În ceea ce privește termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamanta a luat cunoștința despre existența dispozițiilor la data de 18 martie 2009, când O.C.P.I. Arad a comunicat încheierea de carte funciară, prin care a fost intabulate dispozițiile, văzând și data înregistrării cererii respectiv 30 septembrie 2009, s-a reținut că cererea de chemare în judecată este tardiv formulată. Pe fond, tribunalul a apreciat că reclamanta nu este lezată în dreptul său de concesiune intabulată pe o perioadă de 99 de ani, deoarece restituirea ce a fost dispusă prin dispozițiile emise sub condiția continuării dreptului de concesiune, iar pârâta a recunoscut acest drept.

În analiza apelului declarat de către reclamant, Curtea a reținut că dispoziția primarului valorează act (titlu) de proprietate și ca atare, prezenta acțiune este în anularea titlului, respectiv actului juridic civil de proprietate, fiind deci în constatarea nulității absolute și trebuind să urmeze procedura dreptului comun în materie, ceea ce atrage competența Judecătoriei Arad - neatacarea dispoziției primarului însemnând negarea și blocarea accesului liber la justiție, conform și art. 6 CEDO. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta H.E., criticând-o pentru următorul motiv:. Atât timp cât prin acțiune se invocă aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, în mod greșit instanța de apel a apreciat că soluționarea cauzei trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

Față de atacarea deciziilor, pentru acest temei, instanța competentă să se pronunțe asupra legalității acestora este, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, secția civilă a Tribunalului Arad. Analizând decizia de apel în raport de critica formulată, ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea celor ce succed: Prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat anularea dispozițiilor emise de către pârâtul Primarul Municipiului Arad în favoarea pârâtei H.E., în temeiul Legii nr. 10/2001, criticându-le pentru greșita aplicare a dispozițiilor acestei legi, în sensul că aplicabile erau dispozițiile art. 10 alin. (2) și cele ale art. 14, așa cum susține emitentul actelor.

Se critică totodată deciziile și în ceea ce privește aplicarea art. 14 din lege și poziția beneficiarului acestora referitoare la contractul de succesiune pe care îl deține reclamanta. În aceste condiții, litigiul vizează modul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și urmează să se soluționeze în cadrul fixat prin această lege, instanța de apel făcând în mod greșit trimitere la dispozițiile dreptului comun în materie. Faptul că reclamanta are calitatea de terț față de dispozițiile contestate, după cum chiar aceasta susține prin cererea de apel, nu atrage competența instanței de drept comun atât timp cât acestea sunt criticate pentru aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, lege specială și nu potrivit unor norme de drept comun.

Competent să soluționeze cauza în primă instanță este astfel tribunalul, secția civilă, instanță abilitată legal în soluționarea litigiilor generate de aplicarea acestei legi, în condițiile art. 26 alin. (3) din lege. Prin urmare, constatând că în mod greșit instanța de apel nu a analizat cererea de apel, mai puțin critica referitoare la competența de soluționare, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (5) C. proc. civ., dispunând, urmare admiterii recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași Curte de Apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta H.E. împotriva deciziei nr. 239/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 aprilie 2011.