ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1077/2010

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 februarie 2007 reclamantul Prefectul județului Arad a chemat în judecată pe pârâții Primarul comunei Vârfurile și T.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze dispoziția nr. 1999 din 17 septembrie 2007 emisă de pârâtul Primarul comunei Vârfurile, în sensul aprobării propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 pârâtei T.L. pentru suprafața de 3080 mp înscrisă în C.F. nr. 246 lazuri, nr. top 303. Prin sentința civilă nr. 540 din 22 aprilie 2008, Tribunalul Arad-secția contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, reținând în drept aplicabilitatea art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Prin decizia civilă nr. 1145 din 5 noiembrie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta T.L., a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad, secția civilă. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a constatat că în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competența soluționării cererii având ca obiect anularea dispoziției emise de primar în aplicarea Legii nr. 10/2001 revine secției civile a Tribunalului Arad, iar nu secției de contencios administrativ.

Curtea de apel a înlăturat aplicarea prevederilor art. 26.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, invocate de reclamant, prevederi conform cărora instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari și președinții consiliilor județene, iar în cazul în care apreciază că sunt ilegale, vor fi contestate vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 și al Legii nr. 554/2004. Pentru a decide astfel, a reținut că este neconstituțională stabilirea competenței instanțelor judecătorești prin acte normative inferioare legii și că dispozițiile legale anterior menționate contravin art. 4 alin. (3) și art. 79 din Legea nr. 24/2000, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 126 alin. (2) din Constituție.

De asemenea, a reținut aplicabilitatea deciziei nr. IX din 20 martie 2006 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate deținătoare a imobilului de a emite decizie/dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă. Prin sentința civilă nr. 173 din 2 aprilie 2009 Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului ca tardiv formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că dispoziția emisă de pârât în temeiul Legii nr. 10/2001 putea fi atacată în termen de 30 de zile de la data comunicării, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată și completată.

Textul de lege menționat prevede posibilitatea atacării deciziei sau dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură de către persoanele care se pretind îndreptățite, la secția civilă a tribunalului, în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare. Or, reclamantul a solicitat anularea dispoziției emise de primar la 21 februarie 2008, deși ea fusese înregistrată la instituția Prefectului județului Arad la data de 8 noiembrie 2007. Tribunalul a înlăturat apărarea reclamantului privind respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu motivarea că dispoziția emisă de pârât este un act juridic civil, care nu intră în sfera de competență specifică a contenciosului administrativ.

Prin decizia civilă nr. 178 din 17 iunie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva deciziei pentru următoarele considerente: Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În speță, Curtea de Apel Timișoara a stabilit irevocabil competența materială de soluționare a cauzei ca aparținând Tribunalului Arad, secția civilă, din perspectiva Legii nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantul nu mai poate relua susținerile privitoare la aplicarea dispozițiilor legii contenciosului administrativ. În ceea ce privește tardivitatea acțiunii, în mod corect tribunalul a constatat că dispoziția primarului a fost comunicată la data de 18 noiembrie 2007, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 21 februarie 2008, cu depășirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea cererii, recurentul susține următoarele: Posibilitatea de a promova acțiuni în vederea anulării dispozițiilor nelegale conținând propunerile primarilor de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este prevăzută în mod explicit în art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar și în Normele metodologice de aplicare a acestui titlu aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, completată și modificată prin H.G. nr. 128/2008.

Potrivit art. 16.9 din Norme, în cazul în care în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect se apreciază că dispoziția emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se suspendă până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești. Acțiunea prefectului pentru anularea unei dispoziții nelegale emise în baza Legii nr. 10/2001 nu intră sub incidența prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Acest text de lege consacră procedura judiciară de urmat în condițiile în care persoana notificatoare este nemulțumită de modul de soluționare al notificării. În atare situație, reclamantul a înregistrat acțiunea la Tribunalul Arad în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ. Recurentul solicită admiterea recursului, iar pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Intimații nu au depus la dosar întâmpinare. Recursul, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: În ceea ce privește posibilitatea atacării dispoziției emise de primar în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, există deja o hotărâre irevocabilă, pronunțată de o instanță de recurs, ale cărei dezlegări date în privința problemelor de drept nu puteau fi nesocotite de instanța de trimitere, respectiv de instanța de control judiciar fără încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., așa cum corect a remarcat curtea de apel. Instanța de trimitere, ca și cea de control judiciar s-au conformat deciziei de casare atunci când au analizat pricina fără a se raporta la prevederile legale înlăturate de instanța de contencios administrativ la judecata recursului.

În plus, conform art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 date prin H.G. nr. 250/2007 controlul de legalitate prevăzut în sarcina instituției prefectului privește dispozițiile de restituire emise de primari, și nu deciziile prin care se refuză restituirea în natură și se propun măsuri reparatorii în echivalent, cum e cazul în speță. În ceea ce privește dispozițiile art. 16 alin. (2 1 ) din Legea nr. 247/2005, invocate de reclamant în recurs, acestea se referă la obligația prefectului de a înainta Secretariatului Comisiei Centrale, dispozițiile sau deciziile conținând propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent, însoțite de avizul de legalitate, emis ulterior exercitării controlului propriu.

Acest text dă posibilitatea prefectului de a aviza, după caz, pozitiv sau negativ propunerea făcută de emitentul actului, dar nu să sesizeze instanța de judecată cu o contestație împotriva acestuia. H.G. nr. 890/2005, de asemenea invocată de recurent, cuprinde Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.

Critica potrivit căreia prevederile din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de formulare a acțiunii nu sunt aplicabile reclamantului este fondată, dar nu poate atrage casarea hotărârii atacate pentru următoarele motive: Textul de lege menționat prevede posibilitatea atacării de către persoana ce se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, a deciziei sau dispoziției prin care i-a fost respinsă notificarea sau cererea de restituire în natură a imobilului, într-un termen de 30 de zile de la comunicarea actului, comunicare ce se face persoanei care a formulat notificarea. Este adevărat că, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite s-a stabilit că tot secției civile a tribunalului îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate de a emite decizie sau dispoziție motivată.

Această clarificare a fost necesară, deoarece nu toate notificările au fost soluționate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar persoanelor care se considerau îndreptățite la măsuri reparatorii în baza legii speciale de reparație, li s-a recunoscut astfel accesul la justiție, asimilându-se lipsa răspunsului la notificare cu un refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate și constatându-se că nu există nicio rațiune pentru care în atare situație competența de soluționare a cererilor să revină unei alte instanțe. Această decizie în interesul legii - la care se face referire atât în decizia de casare pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cât și în decizia din apel atacată prin recursul de față - nu a privit problema posibilității atacării dispoziției deciziei sau refuzului de soluționare de către o altă persoană decât cea care a formulat notificarea.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singurele persoane ce pot avea calitate procesuală activă într-o acțiune având ca obiect anularea dispoziției sau deciziei sunt persoanele care au formulat notificare sau succesorii în drepturi ai acestora. În ceea ce privește pe terții care se consideră prejudiciați prin emiterea deciziei sau dispoziției, există o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 620/2006, decizia nr. 1761/2006, decizia nr. 6422/2007, decizia nr. 7739/2007, decizia nr. 8343/2009 etc. - în sensul că aceștia nu au calitate procesuală activă în a formula contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea legii ia naștere între entitatea sesizată cu notificare și persoana care pretinde măsuri reparatorii.

Terților care justifică un interes în constatarea unor decizii sau dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2001 nu le este obstrucționat accesul la justiție, deoarece au la îndemână acțiunile de drept comun. În speță, reclamantul este terț față de procedura Legii nr. 10/2001, iar în motivarea cererii de chemare în judecată a invocat împrejurarea că notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001 deoarece, pârâta T.L. a obținut pe cale judecătorească recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, că reclamanta nu a făcut dovada faptului că antecesorii săi au fost proprietarii deposedați ai imobilului neîndeplinind astfel prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

Această motivare a cererii de chemare în judecată nu permite recalificarea acesteia ca fiind o acțiune în constatarea nulității absolute a dispoziției emise de primar, cu consecința repunerii în discuție a celorlalte aspecte legate de instanța competentă, calitatea procesuală activă sau caracterul imprescriptibil al acțiunii. Pentru aceste considerente care înlocuiesc parțial pe cele ale curții de apel, Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Prefectul județului Arad împotriva deciziei nr. 178/A din 17 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.