ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1077/2010

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22

februarie 2007 reclamantul Prefectul județului Arad a chemat în judecată pe

pârâții Primarul comunei Vârfurile și T.L., solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să anuleze dispoziția nr. 1999 din 17 septembrie

2007 emisă de pârâtul Primarul comunei Vârfurile, în sensul aprobării

propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 pârâtei T.L.

pentru suprafața de 3080 mp înscrisă în C.F. nr. 246 lazuri, nr. top 303.

Prin sentința civilă nr. 540 din 22

aprilie 2008, Tribunalul Arad-secția contencios administrativ și fiscal,

litigii de muncă și asigurări sociale a admis acțiunea astfel cum a fost

formulată, reținând în drept aplicabilitatea art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Prin decizia civilă nr. 1145 din 5

noiembrie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis recursul declarat de pârâta T.L., a casat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad, secția civilă.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a constatat că în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 competența soluționării cererii având ca obiect anularea

dispoziției emise de primar în aplicarea Legii nr. 10/2001 revine secției

civile a Tribunalului Arad, iar nu secției de contencios administrativ.

Curtea de apel a înlăturat aplicarea

prevederilor art. 26.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, invocate de reclamant, prevederi conform cărora instituția prefectului

va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de

primari și președinții consiliilor județene, iar în cazul în care apreciază că

sunt ilegale, vor fi contestate vor fi contestate pe calea contenciosului

administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 și al Legii nr. 554/2004.

Pentru a decide astfel, a reținut că

este neconstituțională stabilirea competenței instanțelor judecătorești prin

acte normative inferioare legii și că dispozițiile legale anterior menționate

contravin art. 4 alin. (3) și art. 79 din Legea nr. 24/2000, art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 și art. 126 alin. (2) din Constituție.

De asemenea, a reținut

aplicabilitatea deciziei nr. IX din 20 martie 2006 pronunțată de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că instanța

căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva

refuzului persoanei juridice notificate deținătoare a imobilului de a emite

decizie/dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de

despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a

cărei rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

Prin sentința civilă nr. 173 din 2

aprilie 2009 Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului

ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că dispoziția emisă de pârât în temeiul Legii nr. 10/2001

putea fi atacată în termen de 30 de zile de la data comunicării, în baza art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată și completată.

Textul de lege menționat prevede

posibilitatea atacării deciziei sau dispoziției motivate de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură de către persoanele care se

pretind îndreptățite, la secția civilă a tribunalului, în a cărei

circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare.

Or, reclamantul a solicitat anularea

dispoziției emise de primar la 21 februarie 2008, deși ea fusese înregistrată

la instituția Prefectului județului Arad la data de 8 noiembrie 2007.

Tribunalul a înlăturat apărarea

reclamantului privind respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu motivarea că dispoziția

emisă de pârât este un act juridic civil, care nu intră în sfera de competență

specifică a contenciosului administrativ.

Prin decizia civilă nr. 178 din 17

iunie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant împotriva deciziei pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În speță, Curtea de Apel Timișoara a

stabilit irevocabil competența materială de soluționare a cauzei ca aparținând

Tribunalului Arad, secția civilă, din perspectiva Legii nr. 10/2001, motiv

pentru care reclamantul nu mai poate relua susținerile privitoare la aplicarea

dispozițiilor legii contenciosului administrativ.

În ceea ce privește tardivitatea

acțiunii, în mod corect tribunalul a constatat că dispoziția primarului a fost

comunicată la data de 18 noiembrie 2007, iar acțiunea a fost înregistrată la

data de 21 februarie 2008, cu depășirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul, invocând în drept dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurentul

susține următoarele:

Posibilitatea de a promova acțiuni

în vederea anulării dispozițiilor nelegale conținând propunerile primarilor de

acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 este

prevăzută în mod explicit în art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar

și în Normele metodologice de aplicare a acestui titlu aprobate prin H.G. nr. 1095/2005,

completată și modificată prin H.G. nr. 128/2008.

Potrivit art. 16.9 din Norme, în

cazul în care în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect se

apreciază că dispoziția emisă este ilegală, aceasta va fi contestată pe calea

contenciosului administrativ în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004

cu modificările și completările ulterioare, caz în care procedura de

transmitere a dosarului de despăgubire către Secretariatul Comisiei Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor se suspendă până la rămânerea definitivă și

irevocabilă a hotărârii judecătorești.

Acțiunea prefectului pentru anularea

unei dispoziții nelegale emise în baza Legii nr. 10/2001 nu intră sub incidența

prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Acest text de lege consacră

procedura judiciară de urmat în condițiile în care persoana notificatoare este

nemulțumită de modul de soluționare al notificării.

În atare situație, reclamantul a

înregistrat acțiunea la Tribunalul Arad în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Recurentul solicită admiterea

recursului, iar pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Intimații nu au depus la dosar

întâmpinare.

Recursul, care se încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește posibilitatea

atacării dispoziției emise de primar în baza Legii contenciosului administrativ

nr. 554/2004, există deja o hotărâre irevocabilă, pronunțată de o instanță de

recurs, ale cărei dezlegări date în privința problemelor de drept nu puteau fi

nesocotite de instanța de trimitere, respectiv de instanța de control judiciar

fără încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., așa cum corect a remarcat

curtea de apel.

Instanța de trimitere, ca și cea de

control judiciar s-au conformat deciziei de casare atunci când au analizat

pricina fără a se raporta la prevederile legale înlăturate de instanța de

contencios administrativ la judecata recursului.

În plus, conform art. 21.6 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 date prin H.G. nr. 250/2007

controlul de legalitate prevăzut în sarcina instituției prefectului privește

dispozițiile de restituire emise de primari, și nu deciziile prin care se

refuză restituirea în natură și se propun măsuri reparatorii în echivalent, cum

e cazul în speță.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 16 alin. (2

1

) din Legea nr. 247/2005, invocate de reclamant în

recurs, acestea se referă la obligația prefectului de a înainta Secretariatului

Comisiei Centrale, dispozițiile sau deciziile conținând propuneri de măsuri

reparatorii prin echivalent, însoțite de avizul de legalitate, emis ulterior

exercitării controlului propriu. Acest text dă posibilitatea prefectului de a

aviza, după caz, pozitiv sau negativ propunerea făcută de emitentul actului,

dar nu să sesizeze instanța de judecată cu o contestație împotriva acestuia.

H.G. nr. 890/2005, de asemenea

invocată de recurent, cuprinde Regulamentul privind procedura de constituire,

atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor al căror regim juridic este reglementat

de legile fondului funciar.

Critica potrivit căreia prevederile

din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de

formulare a acțiunii nu sunt aplicabile reclamantului este fondată, dar nu

poate atrage casarea hotărârii atacate pentru următoarele motive:

Textul de lege menționat prevede

posibilitatea atacării de către persoana ce se consideră îndreptățită la măsuri

reparatorii, a deciziei sau dispoziției prin care i-a fost respinsă notificarea

sau cererea de restituire în natură a imobilului, într-un termen de 30 de zile

de la comunicarea actului, comunicare ce se face persoanei care a formulat

notificarea.

Este adevărat că, prin decizia nr. IX

din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite s-a

stabilit că tot secției civile a tribunalului îi revine competența de a

soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate

de a emite decizie sau dispoziție motivată.

Această clarificare a fost necesară,

deoarece nu toate notificările au fost soluționate în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001, iar persoanelor care se considerau îndreptățite la măsuri

reparatorii în baza legii speciale de reparație, li s-a recunoscut astfel

accesul la justiție, asimilându-se lipsa răspunsului la notificare cu un refuz

de acordare a măsurilor reparatorii solicitate și constatându-se că nu există

nicio rațiune pentru care în atare situație competența de soluționare a

cererilor să revină unei alte instanțe.

Această decizie în interesul legii -

la care se face referire atât în decizia de casare pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, cât și în decizia din apel atacată prin recursul de față - nu a

privit problema posibilității atacării dispoziției deciziei sau refuzului de

soluționare de către o altă persoană decât cea care a formulat notificarea.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, singurele persoane ce pot avea calitate procesuală activă într-o

acțiune având ca obiect anularea dispoziției sau deciziei sunt persoanele care

au formulat notificare sau succesorii în drepturi ai acestora.

În ceea ce privește pe terții care

se consideră prejudiciați prin emiterea deciziei sau dispoziției, există o

jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr. 620/2006, decizia nr. 1761/2006,

decizia nr. 6422/2007, decizia nr. 7739/2007, decizia nr. 8343/2009 etc. - în

sensul că aceștia nu au calitate procesuală activă în a formula contestație

întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, deoarece raportul

juridic izvorât din aplicarea legii ia naștere între entitatea sesizată cu

notificare și persoana care pretinde măsuri reparatorii.

Terților care justifică un interes

în constatarea unor decizii sau dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2001

nu le este obstrucționat accesul la justiție, deoarece au la îndemână acțiunile

de drept comun.

În speță, reclamantul este terț față

de procedura Legii nr. 10/2001, iar în motivarea cererii de chemare în judecată

a invocat împrejurarea că notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001

deoarece, pârâta T.L. a obținut pe cale judecătorească recunoașterea dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, că

reclamanta nu a făcut dovada faptului că antecesorii săi au fost proprietarii

deposedați ai imobilului neîndeplinind astfel prevederile art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din același act

normativ.

Această motivare a cererii de

chemare în judecată nu permite recalificarea acesteia ca fiind o acțiune în

constatarea nulității absolute a dispoziției emise de primar, cu consecința

repunerii în discuție a celorlalte aspecte legate de instanța competentă,

calitatea procesuală activă sau caracterul imprescriptibil al acțiunii.

Pentru aceste considerente care

înlocuiesc parțial pe cele ale curții de apel, Înalta Curte va menține decizia

și va respinge recursul ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul Prefectul județului Arad împotriva

deciziei nr. 178/A din 17 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 februarie 2010.