ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 488/2008

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 29 aprilie

2005 la Tribunalul Vrancea, reclamantul G.A.A. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Serviciul Public Comunitar pentru Regim Permise de Conducere și Înmatriculare

Vehicule Vrancea din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (în prezent

Ministerul Internelor și Reformei Administrative), obligarea pârâtului la preschimbarea

permisului de conducere obținut în străinătate.

Prin sentința civilă

nr. 80 din 07 iunie 2005, Tribunalul Vrancea a admis acțiunea și a obligat pârâtul

să preschimbe reclamantului permisul de conducere în conformitate cu Instrucțiunile

nr. 1120 din 18 aprilie.

Recursul declarat de pârât

împotriva sus-menționatei sentințe a fost respins, ca nefondat, de către Curtea

de Apel Galați, prin decizia nr. 327 din 13 octombrie 2005.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare

Vehicule Vrancea din cadrul Ministerului Administrației și Internelor invocând încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Curtea de Apel Galați,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 308/R din 21 septembrie

2006, a admis contestația în anulare, a anulat decizia civilă nr. 327/R/2005 a Curții

de Apel Galați și, în rejudecare, a admis recursul formulat împotriva sentinței

civile nr. 80/2005 a Tribunalului Vrancea, pe care a casat-o în totalitate și a

reținut cauza pentru soluționarea fondului.

Rejudecând cauza în fond

după casare, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal,

prin sentința civilă nr. 136 din 28 noiembrie 2006, a admis în parte acțiunea, a

obligat pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Regim Permise

de Conducere și Înmatriculare să plătească reclamantului suma de 500.000 RON pentru

fiecare zi de întârziere de la data de 29 aprilie 2005 până la data de 03 iunie

2006, cu titlu de daune cominatorii, a respins cererea de acordare a daunelor morale

și a respins ca rămasă fără obiect cererea de preschimbare a permisului de conducere.

Totodată, a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârât.

Instanța de fond după

casare a reținut că soluția se impune, întrucât reclamantul a solicitat la data

de 01 martie 2005 preschimbarea permisului depunând toate documentele, prevăzute

de lege însă, în mod nejustificat, din culpa pârâtului, cererea sa nu a fost soluționată

în termenul legal, ci abia la data de 28 decembrie 2005, iar despre emiterea permisului

reclamantul a fost înștiințat abia la data de 03 iunie 2006.

Prin urmare, instanța

a concluzionat că cererea de preschimbare a permisului a rămas fără obiect și că

pârâtul datorează reclamantului plata sumei de 500.000 RON pentru fiecare zi de

întârziere în executarea obligației, cu începere de la data de 29 mai 2005, data

sesizării instanței de judecată și până la data de 03 iunie 2006 – data executării

efective a obligației, cu titlu de daune cominatorii.

Referitor la cererea de

acordare a daunelor morale, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada lezării

demnității sale prin neîndeplinirea obligației de către pârâtă.

Împotriva sentinței pronunțată

de instanța de fond după casare au declarat recurs atât reclamantul G.A.A., cât

și pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Direcția Regim Permise

de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor.

În recursul său, reclamantul

a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtului

la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale, susținând, în esență, că

la dosar au existat dovezi privind prejudiciile ce i-au fost cauzate, respectiv

oportunități de afaceri pierdute și întârzieri în recuperarea creanței prin promovarea

de către pârât a unor căi de atac.

Pârâtul a solicitat, în

temeiul prevederilor art. 304 alin. (5), (6), (8) și (9) C. proc. civ., art. 8

alin. (1) teza a II-a, art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 34 și

35 din Legea nr. 459/2006, casarea sentinței recurate cu reținere spre rejudecare,

conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar pe fond respingerea acțiunii

reclamantului.

În esență, pârâtul a susținut

că prima instanță nu a asigurat egalitatea părților în proces, prin nerespectarea

normelor procedurale de comunicare a documentelor depuse de partea adversă; a acordat

altceva decât s-a cerut, reclamantul solicitând daune morale și materiale, iar instanța

acordând daune cominatorii, deși sensul acordării acestora este de a forța debitorul

obligației de a face să își îndeplinească obligația și nu de a acoperi eventualele

prejudicii produse reclamantului, în timp ce la data pronunțării deciziei atacate

actul ce făcea obiectul obligației era emis și predat acestuia.

S-a mai arătat că instanța

de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, în cauză fiind vorba despre

emiterea unui act administrativ și nu de înmânarea acestuia, această din urmă obligație

nefiind prevăzută de niciun act normativ sau hotărâre judecătorească.

Recurentul-pârât a mai

criticat hotărârea atacată și pentru aplicarea greșită a legii, susținând că

art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 prevede posibilitatea sancționării de către

instanță a instituției publice cu penalități și nu daune cominatorii, care de altfel,

nici nu se mai impuneau având în vedere că obiectul obligației de a face a fost

executat, iar pârâtul nu avea nicio obligație de a anunța pe reclamant că i s-a

emis permisul și de a i-l înmâna, acesta din urmă fiind cel obligat să manifeste

interes și să depună diligențe pentru a intra în posesia lui.

Analizând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu reglementările legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va reține aspectele

ce vor fi expuse în continuare:

Recursul reclamantului

este nefondat și va fi respins ca atare.

Astfel, singura critică

formulată de recurentul-reclamant vizează respingerea capătului de cerere referitor

la acordarea daunelor morale.

Așa după cum, în mod corect,

a reținut însă prima instanță, reclamantul nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu

fără caracter patrimonial (moral), pentru a fi îndreptățit la acordarea reparării

bănești a acestuia.

Invocarea lipsirii de

anumite foloase materiale în firma al cărui asociat este recurentul reclamant, prin

emiterea cu întârziere a permisului de conducere, în lipsa unor probe clare privind

certitudinea și întinderea pretinsei pagube și a legăturii de cauzalitate cu fapta

ilicită a autorității pârâte, nu constituie un mijloc de dovadă în sensul dorit

de reclamant.

De asemenea, nu poate

constitui un argument în sprijinul acestor susțineri ale recurentului-reclamant

nici întârzierile în executarea sentinței primei instanțe datorate exercitării de

către pârât a căilor de atac împotriva respectivei hotărâri judecătorești, în condițiile

în care acestea s-au promovat în cadru legal.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârât, acesta va fi admis în sensul și pentru motivele ce se vor detalia

în continuare:

În primul motiv de recurs,

autoritatea pârâtă susține că, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

deoarece pentru termenul din 16 noiembrie 2006, a fost citată în cauză numai cu

copia răspunsului la întâmpinare formulat de reclamant, fără a i se transmite și

copia adresei din 18 octombrie 2005 depusă de acesta.

Pe de o parte, e de precizat

că necomunicarea adresei respective, nu atrage nulitatea procedurii de citare, aceasta

fiind legal îndeplinită, recurenta având cunoștință de termenul dosarului.

Pe de altă parte, așa

cum rezultă din actul de la dosar fond după casare, adresa din 18 octombrie 2005

este emisă de Inspectoratul de Poliție Vrancea – Serviciul Poliției Rutiere, unitate

în structura Ministerului Administrației și Internelor ca și autoritatea pârâtă,

astfel încât recurenta putea intra în posesia respectivului înscris fără a i se

leza în vreun fel dreptul la apărare.

A mai menționat recurentul-pârât

și că instanța de fond ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, întrucât

în cauză se punea problema emiterii permisului de conducere și nu înmânării acestuia,

obligația din urmă fiindu-i imputată în absența unei reglementări legale.

Și această susținere este

eronată. Simpla emitere a permisului de conducere al recurentului-reclamant la data

de 28 decembrie 2005, fără încunoștiințarea acestuia și fără a-i da posibilitatea

titularului să-și valorifice astfel dreptul conferit de respectivul act administrativ,

în condițiile în care actul fusese solicitat încă de la 01 martie 2005, reprezintă

o îndeplinire pur formală și golită de conținut a obligației autorității publice

în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, în dezacord cu spiritul Legii nr. 554/2004

și cu drepturile fundamentale ale persoanei, consacrate atât în dreptul intern,

cât și în cel comunitar.

În acest sens, este evident

că data de 03 iunie 2006, data înmânării efective a actului în discuție către beneficiarul

său, reprezintă data executării obligației de către autoritatea recurentă pârâtă

și că aceasta s-a aflat în culpă prin emiterea cu o nejustificată întârziere a permisului

de conducere, după ce reclamantul introdusese acțiunea judiciară la data de 29 aprilie

2005.

Ca atare, în mod corect,

pentru întârzierea în executarea obligației legale de emitere a permisului, instanța

de fond a considerat că reclamantul este îndreptățit la plata unor daune.

Natura și cuantumul acestor

daune a fost însă eronat stabilit de către Curtea de Apel Galați.

Se constată astfel, cu

privire la natura daunelor, considerate de către instanță a fi cominatorii, că motivul

de recurs formulat de către recurentul-pârât este fondat.

Daunele cominatorii constau

într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de

întârziere până la executarea obligației și au un caracter provizoriu, fiind, practic,

un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea obligației.

În cauză, într-adevăr,

așa cum arată recurentul-pârât, obligația a fost executată, astfel încât calificarea

daunelor acordate ca fiind cominatorii este greșită, natura acestora fiind în fapt

compensatorie.

Și cu privire la cuantumul

respectivelor daune instanța s-a aflat în eroare, obligația autorității pârâte de

a plăti reclamantului suma de 500.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, de la

data de 29 aprilie 2005 până la data de 03 iunie 2006, nefiind o măsură proporțională

cu fapta autorității.

Pentru a fi în concordanță

cu caracterul sancționator dar just pe care trebuie să-l aibă această măsură, suma

de 50 RON pe zi de întârziere este necesară și suficientă.

În raport cu toate cele

expuse, se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica, în parte, hotărârea

recurată, în sensul că va fi obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

50 RON pe zi de întârziere pentru perioada de 29 aprilie 2005-03 iunie 2006 cu titlu

de despăgubiri pentru întârziere; cu menținerea celorlalte dispoziții ale instanței

și se va respinge, ca nefondat, recursul promovat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Ministerul Internei și Reformei Administrative – Direcția Regim Permise

de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor împotriva sentinței civile nr. 136 din

28 noiembrie 2006 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința atacată,

în parte, în sensul că obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 50 RON

pe zi pentru perioada 29 aprilie 2005-03 iunie 2006, cu titlu de despăgubiri de

întârziere.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.A.A. împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2008.