ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4641/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4641/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Instanța de fond

în judecată

Prin acțiunea

formulată, reclamantul H.P. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Regim

Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor solicitând admiterea acțiunii astfel cum aceasta a

fost formulată și, în consecință anularea sancțiunii „mustrare scrisă” dată de

către Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din

cadrul Ministerului Administrației și Internelor prin dispoziția din 17

februarie 2009, ce i-a fost comunicată în data de 20 februarie 2009.

Pârâta Direcția Regim

Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administrației

și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii, în raport de dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, obiectul

acțiunii în contencios administrativ fiind anularea actului administrativ care a

produs vătămarea unei persoane, într-un drept recunoscut de lege, iar pe fond a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

fond

Prin sentința civilă

nr. 3813 din 8 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul H.P. în contradictoriu cu pârâta Direcția

Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor, a anulat actul administrativ, dispoziția din 17

februarie 2009, prin care s-a aplicat reclamantului sancțiunea „mustrare scrisă”,

și a respins în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității invocată de pârât

este neîntemeiată, deoarece din cuprinsul cererii introductive rezultă, fără echivoc,

că reclamantul a înțeles să conteste actul juridic administrativ prin care i s-a

aplicat sancțiunea „mustrare scrisă”, în sensul de manifestare de voință care a

dat naștere raportului de drept administrativ-disciplinar (negotium iuris), în timp

ce pârâtul are în vedere actul administrativ în sensul de instrumentum probationes,

nefăcând distincția necesară între cele două sensuri. Fiind în discuție corecta

denumire a acțiunii prezente, aceasta poate fi realizată de către instanță, în conformitate

cu dispozițiile art. 84 C. proc. civ., neaflându-ne în prezența unui caz de fine

de neprimire.

Curtea a constatat că

în speță, reclamantul H.P. a făcut dovada, cu raportul din 4 septembrie 2007, aprobat

de șeful serviciului în cadrul căruia își desfășura activitatea (pentru care a semnat

o persoană îndreptățită) că și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile

art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului,

modificată și completată, și ale art. 161 din Ordinul ministrului

administrației și internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse

umane în unitățile Ministerului Administrației și Internelor, concluzionându-se

că reclamantul a solicitat și obținut aprobarea șefului ierarhic pentru a desfășura

activitate didactică.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantului de obligare a pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 100.000

RON, instanța a apreciat că, în raport de circumstanțele cauzei, prin anularea actului

administrativ prin care s-a aplicat reclamantului sancțiunea „mustrare scrisă” se

realizează și o reparare integrală și suficientă a prejudiciului moral suferit de

reclamant. Se are în vedere faptul că, deși a fost chemat în fața organului de cercetare

administrativă(consiliul de disciplină), raportul din 4 septembrie 2007, act neînregistrat,

a fost de depus doar în fața instanței de judecată, după cum chiar reclamantul arată

prin cererea introductivă, astfel că nu există dovada certă că cel care a aplicat

sancțiunea a cunoscut motivul care a atras anularea actului administrativ. Totodată,

reclamantul nu a făcut dovada că aplicarea sancțiunii s-a făcut în scop de răzbunare

ori că actul administrativ de sancționare a fost adus în vreun fel, la cunoștința

studenților, cadrelor didactice, colegilor.

II. Instanța de recurs

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a

Vehiculelor București care, după prezentarea situației de fapt, a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență că raportul din data de 4

septembrie 2007 depus direct la instanță de acesta, pentru a face dovada că a îndeplinit

obligația ce îi revenea, în temeiul art. 161 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din

Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2004, de a obține aprobarea

șefului/comandantului pentru a desfășura o altă funcție decât cea de bază (didactică,

în domeniul cercetării științifice sau creației literar artistice) nu îndeplinește

condițiile de formă și conținut prevăzute de text.

Astfel, recurenta a susținut

că pentru desfășurarea activității prin cumul de funcții era necesară aprobarea

prealabilă, anterior demarării activității celei de-a doua funcții, a șefului unității

în care persoana își desfășoară funcția de bază, respectiv a prefectului județului

Brașov, iar raportul trebuia să cuprindă datele privind locul de muncă ocupat prin

cumul, funcția, programul de lucru, clauzele contractuale, precum și alte date pe

care comandantul le consideră utile, ori raportul din 4 septembrie 2007 prezentat

de intimatul-reclamant nu îndeplinește aceste cerințe.

S-a mai învederat că potrivit

art. 163 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2002 polițiștii

răspund disciplinar dacă, în cazul cumulului de funcții neglijează obligațiile ce

le revin din funcția de bază, ori era imposibilă prezența intimatului în același

timp, în 2 locuri diferite, respectiv în intervalul 8:00-16:00

în cadrul

Universității T., dar și a S.P.C.R.P.C.I.V. din cadrul instituției Prefectului Brașov.

S-a arătat că prima instanță

a ignorat apărările sale privind ineficiența raportului, care nu a fost cunoscut

de Prefectul Județului Brașov și nici de șeful S.P.C.R.P.C.I.V. Brașov, fiind întocmit

într-o perioadă în care acesta s-a aflat în concediu de odihnă și semnat de un ofițer

locțiitor pensionat, intimatul neprezentând acest înscris în apărarea sa, în timpul

procedurii de cercetare prealabilă, ci depunându-l direct la instanță.

Recurenta a susținut că

în mod eronat Curtea de Apel București a reținut că prin actul administrativ atacat

intimatul a fost sancționat pentru alte abateri disciplinare, în condițiile în care

dispoziția din 2009 menționează expres „încălcarea prevederilor legale referitoare

la îndatoriri”, faptele intimatului dovedite prin înscrisuri, pe parcursul cercetării

prealabile constituind neglijență în desfășurarea activității.

S-a concluzionat că sentința

recurată s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor legale prezentate în recurs,

fără analiza tuturor probelor administrate la instanța de fond, în drept indicându-se

Legea nr. 554/2004, Legea nr. 360/2002, Legea nr. 161/2003, Ordinul Ministrului

Administrației și Internelor nr. 300/2004 și nr. 400/2004.

În temeiul art. 308

alin (2) C. proc. civ. intimatul H.P. a depus întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, susținând că procedura de sancționare desfășurată

împotriva sa și actul administrativ de finalizare a acesteia sunt nelegale, fiind

emise în baza unui act normativ care nu respectă condițiile de publicitate, Ordinul

Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004, că sancționarea sa disciplinară

putea fi dispusă numai de Prefectul județului nu și de recurentă și că oricum nu

erau îndeplinite condițiile pentru a fi sancționat, din moment ce a avut aprobarea

șefului ierarhic pentru a desfășura și activitate didactică, fără a-și neglija funcția

de bază, fiind evaluat cu calificativul foarte bine pentru perioada 2008-2009.

Curți asupra recursului

Analizând sentința criticată

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia,

după cum se va arăta în continuare:

Dispozițiile legale incidente

cauzei:

Legea nr. 360/2002 privind

statutul polițistului

Art. 45 alin. (1)

lit. i) „Polițistului îi este interzis să dețină orice altă funcție publică sau

privată pentru care este retribuit, cu excepția funcțiilor didactice din cadrul

instituțiilor de învățământ”

Ordinul Ministrului Administrației

și Internelor nr. 300/2002

Art. 163 prevede „că polițiștii

răspund disciplinar și în situația în care, cumulând alte funcții, neglijează obligațiile

ce-i revin din funcția de bază”.

Ordinul Ministrului Administrației

și Internelor nr. 400/2004

„Art. 11.

- Încălcarea de către

polițist, cu vinovăție, a normelor etice și deontologice specifice și/sau a celor

referitoare la îndeplinirea atribuțiilor/îndatoririlor profesionale constituie abatere

disciplinară și angajează răspunderea sa disciplinară.

Art.

12. - (1) Constituie abateri

disciplinare, dacă nu au fost săvârșite în condiții în care, potrivit legii, să

fie considerate infracțiuni, următoarele fapte comise de polițist, cu vinovăție:

- comportarea necorespunzătoare

în serviciu, familie sau societate dacă aduce atingere onoarei, probității profesionale

a polițistului sau prestigiului instituției;

- neglijența manifestată

în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii

ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege;

Art. 17 – lit. a) - Sancțiunile

disciplinare, care pot fi aplicate polițiștilor, sunt: mustrare scrisă, constă în

reproșul oficial adresat, în scris, polițistului vinovat;”

Intimatul-reclamant H.P.

a fost sancționat cu „mustrare scrisă” prin dispoziția din 17 februarie 2009 pentru

că „nu a solicitat aprobarea șefului direct pentru a exercita o activitate didactică

la Universitatea T. din Brașov, abaterea reținută în sarcina intimatului fiind de

„încălcare prevederi legale referitoare la îndatoriri”, așa cum rezultă din comunicarea

din 20 februarie 2009.

Prin sentința nr. 3813

din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel București s-a anulat dispoziția de sancționare,

deoarece intimatul-reclamant a dovedit că a avut aprobarea șefului ierarhic superior

pentru cumulul de funcții, cu raportul din 4 septembrie 2007 depus în copie la dosar.

Susținerile recurentei

privind nevalabilitatea acestui raport, deoarece aprobarea desfășurării unei alte

activități decât cea de ofițer poliție ar fi trebuit dată de Prefectul județului

Brașov, este nefondată, textul art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002

și al art. 161 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2002

menționând expres necesitatea aprobării cumulului de funcții de către „Șeful la

care persoana are funcția de bază”.

Raportul din 4 septembrie

2007 depus de intimat la dosar fond îndeplinește această cerință legală, fiind aprobat

de persoana împuternicită să înlocuiască șeful S.P.C.R.P.C.I.V. din cadrul instituției

Prefectului Brașov, care nu se afla în instituție la acea dată, recurenta necontestând

vreodată calitatea și semnătura celui care a dat această aprobare.

Raportul din 4 septembrie

2007 conține toate informațiile necesare unei aprobări valabile, în cunoștință de

cauză, intimatul arătând că ocupă un post de lector universitar la Facultatea de

Drept și Sociologie din cadrul Universității T. Brașov, în urma promovării unui

concurs în anul 2002 și desfășoară activitate didactică în această calitate, cu

normă întreagă.

Prin urmare, raportul

din 4 septembrie 2007 dovedea aprobarea cumulului de funcții de către persoana competentă,

conform legii, îndeplinind cerințele de formă și conținut pentru a proba valabilitatea

aprobării șefului ierarhic, astfel încât în mod corect prima instanță a constatat

că nu s-a săvârșit abaterea disciplinară pentru care a fost sancționat intimatul

și a anulat dispoziția de sancționare cu „mustrare”.

Împrejurarea că intimatul

nu a depus înscrisul pe parcursul cercetării disciplinare, ci direct în instanță,

nu este de natură să înlăture semnificația și efectele acestuia, atitudinea intimatului

fiind explicabilă prin prisma tensiunii create ca urmare a acuzațiilor de imparțialitate

aduse membrilor consiliului de disciplină, pe care i-a recuzat în timpul anchetei.

În mod judicios prima

instanță a înlăturat susținerile recurentei-pârâte, reiterate și în recurs, privind

neglijarea obligațiilor se serviciu ale intimatului, ce-i reveneau potrivit funcției

de bază, de ofițer de poliție, întrucât sancțiunea disciplinară i-a fost aplicată

pentru „nesolicitarea aprobării șefului direct pentru a exercita o funcție didactică

la Universitatea T. Brașov”, neputându-se extinde controlul judiciar asupra unor

fapte care nu au fost avute în vedere la aplicarea sancțiunii disciplinare contestată

în prezenta cauză.

Susținerile intimatului

privind nelegalitatea procedurii de sancționare și a dispoziției de sancționare,

ca urmare a republicării Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr.

400/2004 ce reglementează această procedură, sunt nefondate, fiind vorba de o reglementare

internă, exceptată de la regula publicității, conform art. 27 alin. (3) din H.G.

nr. 555/2001 ulterior preluat în art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005, acte normative

emise în aplicarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Se constată că actul administrativ

de sancționare atacat s-a emis cu respectarea competenței materiale a emitentului

prevăzută de art. 21 alin. (3) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor

nr. 400/2004 și a procedurii reglementată de art. 59 alin. (1) din Legea nr. 360/2002,

susținerile intimatului fiind nefondate și sub acest aspect.

recurs

Constatând că prima instanță

a aplicat corect legea la soluționarea cauzei, a analizat minuțios toate probele

și susținerile părților, iar sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele

de casare sau modificare prevăzută de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312

alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Autovehiculelor împotriva

sentinței civile nr. 3813 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.