ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4641/2011

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Instanța de fond 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamantul H.P.

a chemat în judecată pe pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor solicitând admiterea acțiunii astfel cum aceasta a fost formulată și, în consecință anularea sancțiunii „mustrare scrisă” dată de către Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor prin dispoziția din 17 februarie 2009, ce i-a fost comunicată în data de 20 februarie 2009. 2. Apărările pârâtei Pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, obiectul acțiunii în contencios administrativ fiind anularea actului administrativ care a produs vătămarea unei persoane, într-un drept recunoscut de lege, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

3. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3813 din 8 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul H.P. în contradictoriu cu pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, a anulat actul administrativ, dispoziția din 17 februarie 2009, prin care s-a aplicat reclamantului sancțiunea „mustrare scrisă”, și a respins în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității invocată de pârât este neîntemeiată, deoarece din cuprinsul cererii introductive rezultă, fără echivoc, că reclamantul a înțeles să conteste actul juridic administrativ prin care i s-a aplicat sancțiunea „mustrare scrisă”, în sensul de manifestare de voință care a dat naștere raportului de drept administrativ-disciplinar (negotium iuris), în timp ce pârâtul are în vedere actul administrativ în sensul de instrumentum probationes, nefăcând distincția necesară între cele două sensuri. Fiind în discuție corecta denumire a acțiunii prezente, aceasta poate fi realizată de către instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 84 C. proc.

civ., neaflându-ne în prezența unui caz de fine de neprimire. Curtea a constatat că în speță, reclamantul H.P. a făcut dovada, cu raportul din 4 septembrie 2007, aprobat de șeful serviciului în cadrul căruia își desfășura activitatea (pentru care a semnat o persoană îndreptățită) că și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, modificată și completată, și ale art. 161 din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse umane în unitățile Ministerului Administrației și Internelor, concluzionându-se că reclamantul a solicitat și obținut aprobarea șefului ierarhic pentru a desfășura activitate didactică.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 100.000 RON, instanța a apreciat că, în raport de circumstanțele cauzei, prin anularea actului administrativ prin care s-a aplicat reclamantului sancțiunea „mustrare scrisă” se realizează și o reparare integrală și suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamant. Se are în vedere faptul că, deși a fost chemat în fața organului de cercetare administrativă(consiliul de disciplină), raportul din 4 septembrie 2007, act neînregistrat, a fost de depus doar în fața instanței de judecată, după cum chiar reclamantul arată prin cererea introductivă, astfel că nu există dovada certă că cel care a aplicat sancțiunea a cunoscut motivul care a atras anularea actului administrativ.

Totodată, reclamantul nu a făcut dovada că aplicarea sancțiunii s-a făcut în scop de răzbunare ori că actul administrativ de sancționare a fost adus în vreun fel, la cunoștința studenților, cadrelor didactice, colegilor. II.

Instanța de recurs 1. Criticile pârâtei Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor București care, după prezentarea situației de fapt, a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență că raportul din data de 4 septembrie 2007 depus direct la instanță de acesta, pentru a face dovada că a îndeplinit obligația ce îi revenea, în temeiul art. 161 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2004, de a obține aprobarea șefului/comandantului pentru a desfășura o altă funcție decât cea de bază (didactică, în domeniul cercetării științifice sau creației literar artistice) nu îndeplinește condițiile de formă și conținut prevăzute de text.

Astfel, recurenta a susținut că pentru desfășurarea activității prin cumul de funcții era necesară aprobarea prealabilă, anterior demarării activității celei de-a doua funcții, a șefului unității în care persoana își desfășoară funcția de bază, respectiv a prefectului județului Brașov, iar raportul trebuia să cuprindă datele privind locul de muncă ocupat prin cumul, funcția, programul de lucru, clauzele contractuale, precum și alte date pe care comandantul le consideră utile, ori raportul din 4 septembrie 2007 prezentat de intimatul-reclamant nu îndeplinește aceste cerințe. S-a mai învederat că potrivit art. 163 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2002 polițiștii răspund disciplinar dacă, în cazul cumulului de funcții neglijează obligațiile ce le revin din funcția de bază, ori era imposibilă prezența intimatului în același timp, în 2 locuri diferite, respectiv în intervalul 8:00-16:00 în cadrul Universității T., dar și a S.P.C.R.P.C.I.V.

din cadrul instituției Prefectului Brașov. S-a arătat că prima instanță a ignorat apărările sale privind ineficiența raportului, care nu a fost cunoscut de Prefectul Județului Brașov și nici de șeful S.P.C.R.P.C.I.V. Brașov, fiind întocmit într-o perioadă în care acesta s-a aflat în concediu de odihnă și semnat de un ofițer locțiitor pensionat, intimatul neprezentând acest înscris în apărarea sa, în timpul procedurii de cercetare prealabilă, ci depunându-l direct la instanță. Recurenta a susținut că în mod eronat Curtea de Apel București a reținut că prin actul administrativ atacat intimatul a fost sancționat pentru alte abateri disciplinare, în condițiile în care dispoziția din 2009 menționează expres „încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri”, faptele intimatului dovedite prin înscrisuri, pe parcursul cercetării prealabile constituind neglijență în desfășurarea activității.

S-a concluzionat că sentința recurată s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor legale prezentate în recurs, fără analiza tuturor probelor administrate la instanța de fond, în drept indicându-se Legea nr. 554/2004, Legea nr. 360/2002, Legea nr. 161/2003, Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2004 și nr. 400/2004. 2. Apărările intimatului În temeiul art. 308 alin (2) C. proc. civ. intimatul H.P.

a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că procedura de sancționare desfășurată împotriva sa și actul administrativ de finalizare a acesteia sunt nelegale, fiind emise în baza unui act normativ care nu respectă condițiile de publicitate, Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004, că sancționarea sa disciplinară putea fi dispusă numai de Prefectul județului nu și de recurentă și că oricum nu erau îndeplinite condițiile pentru a fi sancționat, din moment ce a avut aprobarea șefului ierarhic pentru a desfășura și activitate didactică, fără a-și neglija funcția de bază, fiind evaluat cu calificativul foarte bine pentru perioada 2008-2009.

3. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare: Dispozițiile legale incidente cauzei: Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului Art. 45 alin. (1) lit. i) „Polițistului îi este interzis să dețină orice altă funcție publică sau privată pentru care este retribuit, cu excepția funcțiilor didactice din cadrul instituțiilor de învățământ” Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2002 Art. 163 prevede „că polițiștii răspund disciplinar și în situația în care, cumulând alte funcții, neglijează obligațiile ce-i revin din funcția de bază”.

Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004 „Art. 11. - Încălcarea de către polițist, cu vinovăție, a normelor etice și deontologice specifice și/sau a celor referitoare la îndeplinirea atribuțiilor/îndatoririlor profesionale constituie abatere disciplinară și angajează răspunderea sa disciplinară.

Art. 12. - (1) Constituie abateri disciplinare, dacă nu au fost săvârșite în condiții în care, potrivit legii, să fie considerate infracțiuni, următoarele fapte comise de polițist, cu vinovăție: - comportarea necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate dacă aduce atingere onoarei, probității profesionale a polițistului sau prestigiului instituției; - neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege; Art. 17 – lit. a) - Sancțiunile disciplinare, care pot fi aplicate polițiștilor, sunt: mustrare scrisă, constă în reproșul oficial adresat, în scris, polițistului vinovat;” Intimatul-reclamant H.P.

a fost sancționat cu „mustrare scrisă” prin dispoziția din 17 februarie 2009 pentru că „nu a solicitat aprobarea șefului direct pentru a exercita o activitate didactică la Universitatea T. din Brașov, abaterea reținută în sarcina intimatului fiind de „încălcare prevederi legale referitoare la îndatoriri”, așa cum rezultă din comunicarea din 20 februarie 2009. Prin sentința nr. 3813 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel București s-a anulat dispoziția de sancționare, deoarece intimatul-reclamant a dovedit că a avut aprobarea șefului ierarhic superior pentru cumulul de funcții, cu raportul din 4 septembrie 2007 depus în copie la dosar.

Susținerile recurentei privind nevalabilitatea acestui raport, deoarece aprobarea desfășurării unei alte activități decât cea de ofițer poliție ar fi trebuit dată de Prefectul județului Brașov, este nefondată, textul art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002 și al art. 161 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2002 menționând expres necesitatea aprobării cumulului de funcții de către „Șeful la care persoana are funcția de bază”. Raportul din 4 septembrie 2007 depus de intimat la dosar fond îndeplinește această cerință legală, fiind aprobat de persoana împuternicită să înlocuiască șeful S.P.C.R.P.C.I.V. din cadrul instituției Prefectului Brașov, care nu se afla în instituție la acea dată, recurenta necontestând vreodată calitatea și semnătura celui care a dat această aprobare.

Raportul din 4 septembrie 2007 conține toate informațiile necesare unei aprobări valabile, în cunoștință de cauză, intimatul arătând că ocupă un post de lector universitar la Facultatea de Drept și Sociologie din cadrul Universității T. Brașov, în urma promovării unui concurs în anul 2002 și desfășoară activitate didactică în această calitate, cu normă întreagă. Prin urmare, raportul din 4 septembrie 2007 dovedea aprobarea cumulului de funcții de către persoana competentă, conform legii, îndeplinind cerințele de formă și conținut pentru a proba valabilitatea aprobării șefului ierarhic, astfel încât în mod corect prima instanță a constatat că nu s-a săvârșit abaterea disciplinară pentru care a fost sancționat intimatul și a anulat dispoziția de sancționare cu „mustrare”.

Împrejurarea că intimatul nu a depus înscrisul pe parcursul cercetării disciplinare, ci direct în instanță, nu este de natură să înlăture semnificația și efectele acestuia, atitudinea intimatului fiind explicabilă prin prisma tensiunii create ca urmare a acuzațiilor de imparțialitate aduse membrilor consiliului de disciplină, pe care i-a recuzat în timpul anchetei. În mod judicios prima instanță a înlăturat susținerile recurentei-pârâte, reiterate și în recurs, privind neglijarea obligațiilor se serviciu ale intimatului, ce-i reveneau potrivit funcției de bază, de ofițer de poliție, întrucât sancțiunea disciplinară i-a fost aplicată pentru „nesolicitarea aprobării șefului direct pentru a exercita o funcție didactică la Universitatea T. Brașov”, neputându-se extinde controlul judiciar asupra unor fapte care nu au fost avute în vedere la aplicarea sancțiunii disciplinare contestată în prezenta cauză.

Susținerile intimatului privind nelegalitatea procedurii de sancționare și a dispoziției de sancționare, ca urmare a republicării Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004 ce reglementează această procedură, sunt nefondate, fiind vorba de o reglementare internă, exceptată de la regula publicității, conform art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 ulterior preluat în art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005, acte normative emise în aplicarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Se constată că actul administrativ de sancționare atacat s-a emis cu respectarea competenței materiale a emitentului prevăzută de art. 21 alin. (3) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004 și a procedurii reglementată de art. 59 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, susținerile intimatului fiind nefondate și sub acest aspect.

4. Soluția instanței de recurs Constatând că prima instanță a aplicat corect legea la soluționarea cauzei, a analizat minuțios toate probele și susținerile părților, iar sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzută de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Autovehiculelor împotriva sentinței civile nr. 3813 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011.