ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1570/2012

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

decizia penală

nr. 5741 din

05 octombrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 9806/1/2006, astfel cum a fost îndreptată

prin încheierea din 6 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

și de partea civilă SC M. Târgoviște SA (fostă SC C. SA Târgoviște) împotriva deciziei

penale nr. 131 din 19 aprilie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția penală, privind

pe inculpatul C.D.F.

A casat decizia penală atacată și sentința

penală nr. 38 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Dâmbovița și, în rejudecare, în

baza art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 31 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.D.F. la pedeapsa

de 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a), b), c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă

continuată.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71,

64 lit. a), b) C. pen.

A obligat pe intimatul inculpat, în solidar

cu partea responsabilă civilmente SC F.C.C. SRL la 9.285.050.587 RON către partea

civilă SC M. Târgoviște SA (fostă SC C. SA Târgoviște).

A dispus comunicarea hotărârii la Registrul

Comerțului București.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina

statului.

Împotriva acestei decizii, a formulat contestație

în anulare contestatorul condamnat C.D.F.,

aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, la data de 10 ianuarie 2012.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 386 lit. d) C. proc. pen., contestatorul susținând că sunt întrunite condițiile

pentru admisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că prevederile legale

anterior menționate nu specifică dacă hotărârile trebuie să fie pronunțate toate

în materie penală. În acest sens, contestatorul a arătat că prezenta contestație

vizează latura civilă a cauzei, precizând că, înainte de începerea procesului penal,

a mai avut un dosar comercial, în care s-a pronunțat hotărârea nr. 9 din 28

ianuarie 2003, definitivă și executorie, prin care a fost obligat la plata sumei

din contractul comercial nr. AA/2002, sumă pe care a achitat-o, astfel cum rezultă

din dosarul de executare nr. GG/2005, iar în decizia penală contestată a fost trecută

ca titlu executoriu această sumă împotriva sa, având astfel două titluri executorii

pentru același lucru.

Examinând contestația în anulare formulată

de contestatorul condamnat C.D.F., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă,

pentru considerentele ce vor urma.

Contestația în anulare constituie o cale

extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi

și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură, iar nu un

motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual

este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate

fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a

pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și

de a o infirma eventual.

Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile

în care se poate face contestație în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale

definitive, contestația în anulare putând fi exercitată doar în cazurile și în condițiile

prevăzute expres și limitativ de lege.

Potrivit dispozițiilor legale anterior

menționate, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții pentru

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită

conform legii;

b) când partea dovedește că la termenul

la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de

a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat

asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10

alin. (1) lit. f)-l

1

), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat

două hotărâri diferite pentru aceeași faptă;

e) când la judecarea recursului sau la

rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat,

iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

)

ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Așadar, legiuitorul a prevăzut expres și

limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul

contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va

da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe

care le au hotărârile judecătorești definitive.

În

prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestația

în anulare făcându-se trimitere la dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. Acest

caz de contestație este incident

în situația în care față de o persoană s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru

aceeași faptă, având un caracter de anulare întrucât se tinde la anularea ultimei

hotărâri, care a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat. În

concret, acest caz de contestație în anulare se întemeiază pe autoritatea de lucru

judecat a hotărârii penale definitive, regulă potrivit căreia nimeni nu poate fi

judecat de două ori pentru aceeași faptă (non bis in idem).

Se reține că, în ceea ce privește cazul

de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., se poate exercita

această cale extraordinară de atac împotriva ultimei hotărâri penale rămase definitivă,

care poate fi, potrivit art. 416-417 C. proc. pen., o sentință a primei instanțe,

o decizie a instanței de apel sau a instanței de recurs. Este însă necesar ca hotărârile

judecătorești să fi fost pronunțate de instanțe penale, excluzându-se situația când

pentru aceeași faptă și persoană s-a pronunțat o hotărâre definitivă de către o

instanță civilă.

Înalta Curte constată însă că, în speță,

nu există două hotărâri penale definitive cu privire la persoana contestatorului,

pronunțându-se o singură hotărâre de condamnare a acestuia, pentru săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune în formă continuată, iar hotărârea pronunțată de instanța arbitrală

nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale cu privire la existența

faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, așa cum prevăd și

dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel fiind, față de împrejurarea că argumentele

invocate de contestatorul condamnat nu se circumscriu dispozițiilor art. 386

lit. d) C. proc. pen., urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare

formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 5741 din 05 octombrie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 9806/1/2006.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

va fi obligat contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorul condamnat C.D.F. împotriva deciziei penale

nr. 5741 din 05 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, pronunțată

în Dosarul nr. 9806/1/2006.

Obligă contestatorul condamnat la plata

sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 200

RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 14 mai 2012.