ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față, constată următoarele:

Prin

plângerea formulată de petiționarul C.D.F.,

acesta

a solicitat efectuarea de cercetări împotriva magistraților judecători

G.F.,

P.Ș. și D.A. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor

prev. de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 249 C. pen.

, art. 268

C. pen. și art. 266 C. pen., susținând că aceștia au comis o serie de

ilegalități cu prilejul pronunțării deciziei penale nr. 5741 din 5 octombrie

2006.

Prin

rezoluția nr. 715/P/2012 din 23 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă înalta

Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, în

temeiul art. 228 C. proc. pen. raportat la

art.

10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

judecătorii G.F., P.Ș. și D.A. sub aspectul

săvârșirii

infracțiunilor prev. de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 249 C. pen., art.

268 C. pen. și art. 266 C. pen. întrucât faptele nu există.

În

motivarea acestei soluții s-a arătat că prin rechizitoriul nr. 142/P/2003

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului C.D.F. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1),

(3), (4) și (5) C. pen.,

reținându-se că în

calitate de administrator al SC F.C.C. SRL

București a indus în eroare

pe reprezentanții SC C.O.S. SA Târgoviște cu prilejul încheierii și derulării

unor contracte, producându-le un prejudiciu cu consecințe deosebit de grave.

Prin

sentința penală nr. 38 din 2 februarie 2004 a Tribunalului

Dâmbovița, în baza art. 11 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen. s-a dispus achitarea

inculpatului C.D.F. pentru infracțiunea de

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, iar prin decizia nr. 5741 din 5

octombrie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a admis

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și

de partea vătămată SC C.O.S. SA Târgoviște și a

condamnat pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art.

215 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pen.

S-a

arătat că prin plângerea formulată, petiționarul a susținut că judecătorii, cu

ocazia judecării recursului au încălcat regulile la reținerea cauzei spre

rejudecare, la desfășurarea judecății în primă instanță și au comis astfel o

serie de ilegalități.

Din

examinarea actelor premergătoare a rezultat că aspectele invocate de petiționar

nu constituie indicii temeinice pentru a determina cercetarea penală a

magistraților pentru comiterea vreuneia din infracțiunile enumerate de

petiționar.

S-a

arătat că potrivit dispozițiilor codului de procedură penală, pentru a se

dispune cercetarea penală a unei persoane pentru săvârșirea vreunei infracțiuni

este necesar să existe elemente de fapt concrete pe baza cărora se poate ajunge

la concluzia că în cauză s-a

săvârșit o

faptă de natură penală. Trebuie ca magistratul să fi acționat cu intenție

directă cu scopul de a cauza vreo vătămare intereselor legale ale

unei

persoane fie prin neîndeplinirea, neefectuarea, neexecutarea unui act de

serviciu care trebuia îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu

sau care intră în competența acestuia, fie prin

îndeplinirea lor abuzivă cu

ocazia soluționării cauzei, ceea ce nu s-a

stabilit în cauză.

S-a

mai arătat că petiționarul nu a prezentat probe cu privire la

cercetarea abuzivă, care constă în întrebuințarea

de promisiuni (avantaje

materiale sau morale de care urma să se bucure

făptuitorul în cazul în care va da declarațiile cerute), iar în ce privește

infracțiunea de fals intelectual este necesar ca autorul faptei, aflat în

exercitarea atribuțiilor de serviciu, să ateste fapte sau împrejurări

necorespunzătoare adevărului.

Împotriva acestei rezoluții, petiționarul a făcut plângere în

temeiul art. 278 C. proc. pen. la procurorul ierarhic superior care prin

rezoluția din 28 decembrie 2012 a respins ca neîntemeiată plângerea formulată

împotriva soluției adoptată în dosarul nr. 715/P/2012

a Parchetului de pe

lângă înalta Curte de Casație si Justiție - Secția

de urmărire penală si criminalistică.

În motivarea acestei rezoluții s-a arătat că din analiza

actelor premergătoare s-a constatat că soluția dispusă este legală și

temeinică, că pentru a verifica dacă într-o cauză s-a săvârșit sau nu vreo

faptă penală trebuie avută în vedere împrejurarea că magistrații nu pot avea

calitate de subiecți activi ai unei infracțiuni exclusiv pe considerentul că au

adoptat o soluție sau alta și că hotărârile pronunțate de judecători pot

fi nelegale sau netemeinice însă pentru reformarea

lor sunt prevăzute căi

de atac specifice.

În

consecință, s-a arătat că în mod corect procurorul anchetator a reținut că

infracțiunile reclamate în sarcina magistraților nu există în materialitatea

lor.

Împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale împotriva magistraților judecători G.F.,

P.Ș. și D.A., în baza art. 278

1

C. proc. pen. a formulat plângere la

instanță, petiționarul C.D.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

întrucât nu s-au făcut cercetări pentru a se dovedi vinovăția magistraților

judecători și solicită trimiterea dosarului la parchet pentru reluarea

cercetărilor.

În susținerea sa orală a arătat că plângerea a

fost recalificată și nu

s-a precizat dacă s-a dispus neînceperea

urmăririi penale și pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, că

procurorul nu a ținut cont de faptul că la judecarea recursului, completul de

judecată a luat în

considerare un act care

nu avea legătură cu cauza, a acceptat un recurs

al unei firme care nu

avea calitate procesuală, temeiul de casare al parchetului nu trebuia luat în

examinare de către complet, iar când s-a

casat

hotărârea fondului, instanța de recurs trebuia să acorde termen.

În

criticile formulate în scris la dosar a susținut că magistratul care

a interpretat probele eronat și care a pronunțat

o soluție favorabilă uneia

dintre părți se face vinovat de abuz în

serviciu sau neglijență în serviciu, iar ignorarea normelor procedurale

referitoare la competență, administrarea probatoriilor în alt cadru procesual,

modul în care magistratul a analizat și interpretat probele în cauză, nu

reprezintă simple încălcări ale principiului rolului activ care să poate fi

remediate prin exercitarea căilor de atac, ci abuzuri ale acestuia în

exercitarea atribuțiilor de serviciu.

A solicitat admiterea plângerii, astfel cum a fost

formulată în scris și

susținută oral.

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, înalta Curte constată că plângerea

formulată este nefondată.

Prin

sentința penală nr. 38 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, în baza art. 11

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului C.D.F. pentru

infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, iar prin decizia nr.

5741 din 5 octombrie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală

a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

și

de partea vătămată SC C.O.S. SA

Târgoviște și a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art.

215 alin. (1), (3), (4) și (5) C.

pen.

Nemulțumit

fiind de soluția de condamnare, petiționarul a formulat plângere penală

împotriva membrilor completului de judecată sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual,

represiune nedreaptă, cercetare abuzivă și neglijență în serviciu, susținând că

au fost încălcate regulile procesuale cu privire la judecarea recursului.

Cu

ocazia soluționării plângerii, procurorul anchetator a constatat în mod corect

că simplele afirmații, nesusținute de probe nu pot conduce la concluzia că

intimații se fac vinovați de săvârșirea vreunei fapte penale, instanța de

judecată, exercitându-și atribuțiile în mod activ în vederea aflării

adevărului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 287 C. proc. pen., iar simpla

nemulțumire a petiționarului nu poate conduce la tragerea la răspundere penală

a magistraților.

De asemenea, din actele premergătoare efectuate în

cauză nu s-a

făcut dovada că magistrații judecători au acționat cu

intenție directă cu scopul de a cauza vreo vătămare intereselor legale ale

petiționarului, prin neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau prin

îndeplinirea lor abuzivă cu ocazia soluționării cauzei, ci și-au format

convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Întrucât în cauză nu s-a constatat existența vreunui indiciu

cu privire la săvârșirea de către magistrații judecători a faptelor reclamate

de petiționar, în mod corect s-a constatat incidența în cauză a

dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. și

s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de intimați.

Așa

fiind, înalta Curte constată că plângerea formulată de petiționar împotriva

rezoluției rezoluției nr. 715/P/2012 din 23 noiembrie 2012 a Parchetului de pe

lângă înalta Curte de Casație și Justiție este nefondată, iar în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. urmează a fi respinsă, menținând rezoluția

atacată.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat petiționarul la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H O T

Ă R Ă Ș T E

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul

C.D.F.

împotriva rezoluției nr.

715/P/2012 din 23 noiembrie

2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte

de Casație și Justiție -

Secția de urmărire

penală și criminalistică, pe care o menține.

Obligă

petiționarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2013.