ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față, constată următoarele: Prin plângerea formulată de petiționarul C.D.F., acesta a solicitat efectuarea de cercetări împotriva magistraților judecători G.F., P.Ș. și D.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 249 C. pen. , art. 268 C. pen. și art. 266 C. pen., susținând că aceștia au comis o serie de ilegalități cu prilejul pronunțării deciziei penale nr. 5741 din 5 octombrie 2006. Prin rezoluția nr. 715/P/2012 din 23 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii G.F., P.Ș.

și D.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 249 C. pen., art. 268 C. pen. și art. 266 C. pen. întrucât faptele nu există. În motivarea acestei soluții s-a arătat că prin rechizitoriul nr. 142/P/2003 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.D.F. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pen., reținându-se că în calitate de administrator al SC F.C.C. SRL București a indus în eroare pe reprezentanții SC C.O.S. SA Târgoviște cu prilejul încheierii și derulării unor contracte, producându-le un prejudiciu cu consecințe deosebit de grave. Prin sentința penală nr. 38 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, în baza art. 11 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen. s-a dispus achitarea inculpatului C.D.F. pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, iar prin decizia nr. 5741 din 5 octombrie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de partea vătămată SC C.O.S. SA Târgoviște și a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pen. S-a arătat că prin plângerea formulată, petiționarul a susținut că judecătorii, cu ocazia judecării recursului au încălcat regulile la reținerea cauzei spre rejudecare, la desfășurarea judecății în primă instanță și au comis astfel o serie de ilegalități.

Din examinarea actelor premergătoare a rezultat că aspectele invocate de petiționar nu constituie indicii temeinice pentru a determina cercetarea penală a magistraților pentru comiterea vreuneia din infracțiunile enumerate de petiționar. S-a arătat că potrivit dispozițiilor codului de procedură penală, pentru a se dispune cercetarea penală a unei persoane pentru săvârșirea vreunei infracțiuni este necesar să existe elemente de fapt concrete pe baza cărora se poate ajunge la concluzia că în cauză s-a săvârșit o faptă de natură penală. Trebuie ca magistratul să fi acționat cu intenție directă cu scopul de a cauza vreo vătămare intereselor legale ale unei persoane fie prin neîndeplinirea, neefectuarea, neexecutarea unui act de serviciu care trebuia îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu sau care intră în competența acestuia, fie prin îndeplinirea lor abuzivă cu ocazia soluționării cauzei, ceea ce nu s-a stabilit în cauză.

S-a mai arătat că petiționarul nu a prezentat probe cu privire la cercetarea abuzivă, care constă în întrebuințarea de promisiuni (avantaje materiale sau morale de care urma să se bucure făptuitorul în cazul în care va da declarațiile cerute), iar în ce privește infracțiunea de fals intelectual este necesar ca autorul faptei, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, să ateste fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului. Împotriva acestei rezoluții, petiționarul a făcut plângere în temeiul art. 278 C. proc. pen. la procurorul ierarhic superior care prin rezoluția din 28 decembrie 2012 a respins ca neîntemeiată plângerea formulată împotriva soluției adoptată în dosarul nr. 715/P/2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție - Secția de urmărire penală si criminalistică.

În motivarea acestei rezoluții s-a arătat că din analiza actelor premergătoare s-a constatat că soluția dispusă este legală și temeinică, că pentru a verifica dacă într-o cauză s-a săvârșit sau nu vreo faptă penală trebuie avută în vedere împrejurarea că magistrații nu pot avea calitate de subiecți activi ai unei infracțiuni exclusiv pe considerentul că au adoptat o soluție sau alta și că hotărârile pronunțate de judecători pot fi nelegale sau netemeinice însă pentru reformarea lor sunt prevăzute căi de atac specifice. În consecință, s-a arătat că în mod corect procurorul anchetator a reținut că infracțiunile reclamate în sarcina magistraților nu există în materialitatea lor. Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale împotriva magistraților judecători G.F., P.Ș.

și D.A., în baza art. 278 1 C. proc. pen. a formulat plângere la instanță, petiționarul C.D.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât nu s-au făcut cercetări pentru a se dovedi vinovăția magistraților judecători și solicită trimiterea dosarului la parchet pentru reluarea cercetărilor. În susținerea sa orală a arătat că plângerea a fost recalificată și nu s-a precizat dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale și pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, că procurorul nu a ținut cont de faptul că la judecarea recursului, completul de judecată a luat în considerare un act care nu avea legătură cu cauza, a acceptat un recurs al unei firme care nu avea calitate procesuală, temeiul de casare al parchetului nu trebuia luat în examinare de către complet, iar când s-a casat hotărârea fondului, instanța de recurs trebuia să acorde termen.

În criticile formulate în scris la dosar a susținut că magistratul care a interpretat probele eronat și care a pronunțat o soluție favorabilă uneia dintre părți se face vinovat de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu, iar ignorarea normelor procedurale referitoare la competență, administrarea probatoriilor în alt cadru procesual, modul în care magistratul a analizat și interpretat probele în cauză, nu reprezintă simple încălcări ale principiului rolului activ care să poate fi remediate prin exercitarea căilor de atac, ci abuzuri ale acestuia în exercitarea atribuțiilor de serviciu. A solicitat admiterea plângerii, astfel cum a fost formulată în scris și susținută oral. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, înalta Curte constată că plângerea formulată este nefondată.

Prin sentința penală nr. 38 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, în baza art. 11 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului C.D.F. pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, iar prin decizia nr. 5741 din 5 octombrie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de partea vătămată SC C.O.S. SA Târgoviște și a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pen. Nemulțumit fiind de soluția de condamnare, petiționarul a formulat plângere penală împotriva membrilor completului de judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, represiune nedreaptă, cercetare abuzivă și neglijență în serviciu, susținând că au fost încălcate regulile procesuale cu privire la judecarea recursului.

Cu ocazia soluționării plângerii, procurorul anchetator a constatat în mod corect că simplele afirmații, nesusținute de probe nu pot conduce la concluzia că intimații se fac vinovați de săvârșirea vreunei fapte penale, instanța de judecată, exercitându-și atribuțiile în mod activ în vederea aflării adevărului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 287 C. proc. pen., iar simpla nemulțumire a petiționarului nu poate conduce la tragerea la răspundere penală a magistraților. De asemenea, din actele premergătoare efectuate în cauză nu s-a făcut dovada că magistrații judecători au acționat cu intenție directă cu scopul de a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiționarului, prin neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau prin îndeplinirea lor abuzivă cu ocazia soluționării cauzei, ci și-au format convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Întrucât în cauză nu s-a constatat existența vreunui indiciu cu privire la săvârșirea de către magistrații judecători a faptelor reclamate de petiționar, în mod corect s-a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. și s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimați. Așa fiind, înalta Curte constată că plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției rezoluției nr. 715/P/2012 din 23 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este nefondată, iar în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. urmează a fi respinsă, menținând rezoluția atacată. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat petiționarul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul C.D.F. împotriva rezoluției nr. 715/P/2012 din 23 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2013.