ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4046/2012

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

decizia penală

nr. 5741 din

05 octombrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 9806/1/2006, astfel cum a fost îndreptată

prin încheierea

din 6 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești și de partea civilă SC M. Târgoviște SA (fostă SC C. SA

Târgoviște) împotriva deciziei penale nr. 131 din 19 aprilie 2006 a Curții de Apel

Ploiești, secția penală, privind pe inculpatul C.D.F.

A casat decizia penală atacată și sentința

penală nr. 38 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Dâmbovița și, în rejudecare, în

baza art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 31 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.D.F. la pedeapsa

de 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a), b), c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă

continuată.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71,

64 lit. a), b) C. pen.

A obligat pe intimatul inculpat, în solidar

cu partea responsabilă civilmente SC F.C.C. SRL la 9.285.050.587 RON către partea

civilă SC M. Târgoviște SA (fostă SC C. SA Târgoviște).

A dispus comunicarea hotărârii la Registrul

Comerțului București.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina

statului.

Împotriva acestei decizii, a formulat contestație

în anulare contestatorul condamnat C.D.F.,

aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, la data de 10 ianuarie 2012.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc.

pen., contestatorul susținând că sunt întrunite condițiile pentru admisibilitatea

contestației în anulare, având în vedere că prevederile legale anterior menționate

nu specifică dacă hotărârile trebuie să fie pronunțate toate în materie penală.

În acest sens, contestatorul a arătat că prezenta contestație vizează latura civilă

a cauzei, precizând că, înainte de începerea procesului penal, a mai avut un dosar

comercial, în care s-a pronunțat hotărârea nr. 9 din 28 ianuarie 2003, definitivă

și executorie, prin care a fost obligat la plata sumei din contractul comercial

nr. XX/2002, sumă pe care a achitat-o, astfel cum rezultă din dosarul de executare

nr. 524/2005, iar în decizia penală contestată a fost trecută ca titlu executoriu

această sumă împotriva sa, având astfel două titluri executorii pentru același lucru.

Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat C.D.F.,

Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor

urma.

Contestația în anulare constituie o cale

extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi

și anume

anularea pentru vicii, nulități privind

actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual

este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate

fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a

pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și

de a o infirma eventual.

Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile

în care se poate face contestație în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale

definitive, contestația în anulare putând fi exercitată doar în cazurile și în condițiile

prevăzute expres și limitativ de lege.

Potrivit dispozițiilor legale anterior

menționate, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții pentru

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită

conform legii;

b) când partea dovedește că la termenul

la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de

a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat

asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10

alin. (1) lit. f)-i

1

), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat

două hotărâri diferite pentru aceeași faptă;

e) când la judecarea recursului sau la

rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat

iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

)

ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Așadar, legiuitorul a prevăzut expres și

limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul

contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va

da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe

care le au hotărârile judecătorești definitive.

În

prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestația

în anulare făcându-se trimitere la dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. Acest

caz de contestație este incident în situația în care față de o persoană s-au pronunțat

două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, având un caracter de anulare întrucât

se tinde la anularea ultimei hotărâri, care a fost pronunțată cu încălcarea autorității

de lucru judecat. În concret, acest caz de contestație în anulare se întemeiază

pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii

penale

definitive,

regulă potrivit

căreia nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (non bis in idem).

Se reține că, în ceea ce privește cazul

de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., se poate hotărâri

penale rămase definitivă, care poate fi, potrivit art. 416-417 C. proc. pen., o

sentință a primei instanțe, o decizie a instanței de apel sau a instanței de recurs.

Este însă necesar ca hotărârile judecătorești să fi fost pronunțate de instanțe

penale, excluzându-se situația când pentru aceeași faptă și persoană s-a pronunțat

o hotărâre definitivă de către o instanță civilă.

Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea

definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are

autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței

penale, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și

a vinovăției acesteia.

Protocolul adițional art. 7 la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în art. 4 prevede că nicio persoană

nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de jurisdicție aceluiași stat pentru săvârșirea

unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre

definitivă conform legii și procedurilor penale ale acelui stat.

Înalta Curte constată însă că, în cauză,

nu există două hotărâri penale definitive cu privire la persoana conte statorului,

pronunțându-se o singură hotărâre de condamnare a acestuia, pentru săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune în formă continuată, iar hotărârea pronunțată de instanța arbitrală

nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale cu privire la existența

faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, așa cum prevăd și

dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel fiind, față de împrejurarea că argumentele

invocate de contestatorul condamnat nu se circumscriu dispozițiilor art. 386

lit. d) C. proc. pen., urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare

formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 5741 din 05 octombrie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 9806/1/2006.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul

condamnat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 50 RON reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiție

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, contestația

în anulare formulată de contestatorul C.D.F. împotriva deciziei penale nr. 5741

din 5 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată

în Dosarul nr. 9806/1/2006.

Obligă contestatorul la plata sumei de

250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul

parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6 decembrie

2012