ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 16 aprilie 2009 pe rolul Tribunalul București - secția

a V-a civilă, reclamanta I.M.D. s-a adresat instanței, formulând cerere de

chemare în judecată împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea

de piață a imobilului situat în București, sector 1, 3.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că la data de 15 octombrie 1999, în baza contractului de

vânzare-cumpărare a achiziționat de la SC R.V. SA București imobilul arătat mai

sus, la un preț de 51.131.030 lei (ROL) ce a fost achitat în întregime, în

contract fiind menționată, în calitate de cumpărătoare și numita I.I. ( mama

reclamantei ), care a decedat la data de 27 august 2011, reclamanta fiind unica

moștenitoare, conform certificatului de moștenitor din 13 februarie 2002.

S-a mai învederat

instanței faptul că, la data de 29 ianuarie 2002, atât ea cât și mama sa au

fost chemate în judecată de numitele B.A., D.E. și I.A., acestea din urmă

solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea

absolută a titlului statului de naționalizare a imobilului și să se constate

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC R.V. SA.

Prin decizia civilă nr.

1140 din 13 octombrie 2009, Tribunalul București - secția a V-a civilă a

respins acțiunea formulată de reclamantă, reținându-se excepția lipsei

calității procesuale active a acesteia.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor vândute în

temeiul Legii nr. 112/1995, acei proprietari ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, deși desființate, au fost încheiate cu respectarea

prevederilor acestui din urmă act normativ.

Or, în speță,

tribunalul a constatat că, așa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr.

342 din 25 februarie 2008 a Curții de Apel București, contractul de

vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

în condițiile în care foștii proprietari depuseseră încă din anul 1996 o cerere

de restituire în natură a imobilului, care nu a fost soluționată.

Mai mult, statul nu

avea un titlu valabil asupra imobilului, iar potrivit art. 1 alin. (4) din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996,

modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997 locuințele preluate de stat fără

titlu nu intrau sub incidența prevederilor Legii nr. 112/1995.

Față de aceste

împrejurări, tribunalul a apreciat că reclamanta a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât

nu se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Împotriva hotărârii

respective, în termenul legal, a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică, susținând faptul că a fost de bună-credință la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995,

precum și faptul că i s-a îngrădit dreptul de a beneficia de un proces echitabil

și de egalitate de tratament juridic, având dreptul la garantarea proprietății

conform Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr.

173/A din 9 martie 2010, Curtea de Apel București - secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta I.M.D., în contradictoriu

cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate motivele de apel formulate

de reclamantă, întrucât, în mod corect prima instanță a reținut că aceasta nu

se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, întrucât textul respectiv se

referă exclusiv la proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâre judecătorească.

Or, în speța dedusă

judecății, contrar susținerilor apelantei-reclamante, potrivit cărora ar fi

fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a

stabilit în mod irevocabil că buna-credință a acesteia este exclusă, în

condițiile în care, cu minime diligențe, putea lua cunoștință de cererea de

restituire a imobilului, înregistrată de moștenitorii fostului proprietar în

condițiile Legii nr. 112/1995, anterior încheierii actului de

vânzare-cumpărare, așa cum a rezultat din decizia civilă nr.  342 din 25

februarie 2008 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă, prin care s-a

menținut dispoziția din decizia civilă nr. 704 din 22 mai 2007 a Tribunalul

București - secția a V-a civilă, privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 15 octombrie 1999.

Iar aceste aspecte de

drept, dezlegate, în mod irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească ce se

bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție,

constatându-se doar faptul că, în cauză, a intervenit desființarea contractului

de vânzare-cumpărare al reclamantei ca urmare a nerespectării dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, cu consecința aplicării regulilor care guvernează efectele

nulității contractelor și a restituirii prețului reactualizat, iar nu a valorii

de circulație a imobilului în litigiu.

Curtea a constatat și

faptul că, deși în dispozitivul sentinței apelate se respinge acțiunea pentru

lipsa calității procesuale active, prima instanță a examinat, pe fond, cererea

de chemare în judecată, ajungând la concluzia corectă că reclamanta nu poate

beneficia de despăgubirea la prețul de piață al imobilului, neîncadrându-se în

categoria persoanelor la care se referă art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

jurisprudența C.E.D.O., Curtea a apreciat că prezenta cauză se diferențiază, în

mod esențial, de cauza R. contra României, pentru că, în acea hotărâre fusese respinsă,

în mod irevocabil, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce

constituia titlul de proprietate al reclamantei R., constatându-se că acel

contract a fost încheiat cu bună-credință, însă, prin intermediul unei căi

extraordinare de atac, cea a recursului în anulare, a fost desființat titlul

reclamantei, care constituie un „bun” în sensul Convenției, aceasta suferind o

privare de proprietate, incompatibilă cu principiile apărării dreptului de

proprietate.

Împotriva deciziei

respective, la data de 23 aprilie 2010, în termen legal, a declarat recurs

reclamanta I.M.D., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând desființarea

acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, invocând, în drept, prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs s-a susținut că, în mod greșit instanța de apel, a împărtășit teza

primei instanțe, potrivit cărora, la momentul la care s-a încheiat contractul

de vânzare-cumpărare, există deja o cerere de restituire încă din anul 1996,

însă nu era o cerere de restituire în natură a imobilului, ci de o cerere de

despăgubiri.

În al doilea rând,

s-a susținut că a fost de bună-credință la încheierea actului de

vânzare-cumpărare, depunând toate diligențele și asigurându-se că nu există

cerere de restituire în natură a imobilului aflat în litigiu.

Analizând recursul

declarat de reclamantă prin prisma motivelor de recurs formulate și a

dispozițiilor art. 304 pct. 9, Înalta Curte constată că este nefondat, și-l va

respinge ca atare, avându-se în vedere considerentele ce se succed.

Dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 stipulează faptul că

„proprietarii ale căror contracte de vânzare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare, valoarea despăgubirilor se stabilește prin

expertiză”.

În această ipoteză

prevăzută de textul de lege respectiv nu se încadrează și reclamanta I.M.D.,

întrucât se referă exclusiv la proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au

fost desființate prin hotărâre judecătorească.

Or, în speță, contrar

susținerilor recurentei, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, conform

deciziei civile nr. 342 din 25 februarie 2008 a Curții de Apel București – secția

a V-a civilă, că nu a fost de bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 15 octombrie 1999, în condițiile în care, cu minime

diligențe, putea lua cunoștință de cererea de restituire în natură a

imobilului, înregistrată de moștenitorii fostului proprietar în condițiile

Legii nr. 112/1995, anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare respectiv.

Prin aceeași hotărâre

judecătorească s-a reținut, de asemenea, faptul că cererea formulată de foștii

proprietari pentru restituirea imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, a fost o

cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului, și nu o cerere de

restituire, prin echivalent.

Aspectele de drept

respective au fost dezlegate irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească care

se bucură de prezumția de validitate, astfel încât nu mai pot fi repuse în

discuție în prezentul litigiu, putându-se constata doar faptul că a intervenit

modificarea titlului de proprietate al reclamantei, ca urmare a nerespectării

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se reaua-credință a cumpărătorilor

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, față

de cele arătate, se constată că nu subzistă motivul de modificare invocat,

respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată faptul că a fost invocat

doar formal de către recurentă, întrucât nu a dezvoltat nicio critică care să

se circumscrie acestui motiv de recurs.

Prin urmare, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se privește ca

fiind nefondat și se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.M.D. împotriva deciziei civile nr. 173/A

din 9 martie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2011.