ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 404/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 aprilie 2009 pe rolul Tribunalul București - secția a V-a civilă, reclamanta I.M.D. s-a adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, sector 1, 3. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 15 octombrie 1999, în baza contractului de vânzare-cumpărare a achiziționat de la SC R.V. SA București imobilul arătat mai sus, la un preț de 51.131.030 lei (ROL) ce a fost achitat în întregime, în contract fiind menționată, în calitate de cumpărătoare și numita I.I.

( mama reclamantei ), care a decedat la data de 27 august 2011, reclamanta fiind unica moștenitoare, conform certificatului de moștenitor din 13 februarie 2002. S-a mai învederat instanței faptul că, la data de 29 ianuarie 2002, atât ea cât și mama sa au fost chemate în judecată de numitele B.A., D.E. și I.A., acestea din urmă solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a titlului statului de naționalizare a imobilului și să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC R.V. SA. Prin decizia civilă nr. 1140 din 13 octombrie 2009, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținându-se excepția lipsei calității procesuale active a acesteia.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, acei proprietari ale căror contracte de vânzare-cumpărare, deși desființate, au fost încheiate cu respectarea prevederilor acestui din urmă act normativ. Or, în speță, tribunalul a constatat că, așa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 342 din 25 februarie 2008 a Curții de Apel București, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care foștii proprietari depuseseră încă din anul 1996 o cerere de restituire în natură a imobilului, care nu a fost soluționată.

Mai mult, statul nu avea un titlu valabil asupra imobilului, iar potrivit art. 1 alin. (4) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997 locuințele preluate de stat fără titlu nu intrau sub incidența prevederilor Legii nr. 112/1995. Față de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva hotărârii respective, în termenul legal, a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, susținând faptul că a fost de bună-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și faptul că i s-a îngrădit dreptul de a beneficia de un proces echitabil și de egalitate de tratament juridic, având dreptul la garantarea proprietății conform Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 173/A din 9 martie 2010, Curtea de Apel București - secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta I.M.D., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate motivele de apel formulate de reclamantă, întrucât, în mod corect prima instanță a reținut că aceasta nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, întrucât textul respectiv se referă exclusiv la proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâre judecătorească.

Or, în speța dedusă judecății, contrar susținerilor apelantei-reclamante, potrivit cărora ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a stabilit în mod irevocabil că buna-credință a acesteia este exclusă, în condițiile în care, cu minime diligențe, putea lua cunoștință de cererea de restituire a imobilului, înregistrată de moștenitorii fostului proprietar în condițiile Legii nr. 112/1995, anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, așa cum a rezultat din decizia civilă nr. 342 din 25 februarie 2008 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă, prin care s-a menținut dispoziția din decizia civilă nr. 704 din 22 mai 2007 a Tribunalul București - secția a V-a civilă, privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 15 octombrie 1999. Iar aceste aspecte de drept, dezlegate, în mod irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție, constatându-se doar faptul că, în cauză, a intervenit desființarea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu consecința aplicării regulilor care guvernează efectele nulității contractelor și a restituirii prețului reactualizat, iar nu a valorii de circulație a imobilului în litigiu.

Curtea a constatat și faptul că, deși în dispozitivul sentinței apelate se respinge acțiunea pentru lipsa calității procesuale active, prima instanță a examinat, pe fond, cererea de chemare în judecată, ajungând la concluzia corectă că reclamanta nu poate beneficia de despăgubirea la prețul de piață al imobilului, neîncadrându-se în categoria persoanelor la care se referă art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O., Curtea a apreciat că prezenta cauză se diferențiază, în mod esențial, de cauza R. contra României, pentru că, în acea hotărâre fusese respinsă, în mod irevocabil, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce constituia titlul de proprietate al reclamantei R., constatându-se că acel contract a fost încheiat cu bună-credință, însă, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, cea a recursului în anulare, a fost desființat titlul reclamantei, care constituie un „bun” în sensul Convenției, aceasta suferind o privare de proprietate, incompatibilă cu principiile apărării dreptului de proprietate. Împotriva deciziei respective, la data de 23 aprilie 2010, în termen legal, a declarat recurs reclamanta I.M.D., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, invocând, în drept, prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs s-a susținut că, în mod greșit instanța de apel, a împărtășit teza primei instanțe, potrivit cărora, la momentul la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, există deja o cerere de restituire încă din anul 1996, însă nu era o cerere de restituire în natură a imobilului, ci de o cerere de despăgubiri. În al doilea rând, s-a susținut că a fost de bună-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, depunând toate diligențele și asigurându-se că nu există cerere de restituire în natură a imobilului aflat în litigiu. Analizând recursul declarat de reclamantă prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9, Înalta Curte constată că este nefondat, și-l va respinge ca atare, avându-se în vedere considerentele ce se succed.

Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 stipulează faptul că „proprietarii ale căror contracte de vânzare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză”. În această ipoteză prevăzută de textul de lege respectiv nu se încadrează și reclamanta I.M.D., întrucât se referă exclusiv la proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâre judecătorească.

Or, în speță, contrar susținerilor recurentei, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, conform deciziei civile nr. 342 din 25 februarie 2008 a Curții de Apel București – secția a V-a civilă, că nu a fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 15 octombrie 1999, în condițiile în care, cu minime diligențe, putea lua cunoștință de cererea de restituire în natură a imobilului, înregistrată de moștenitorii fostului proprietar în condițiile Legii nr. 112/1995, anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare respectiv. Prin aceeași hotărâre judecătorească s-a reținut, de asemenea, faptul că cererea formulată de foștii proprietari pentru restituirea imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, a fost o cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului, și nu o cerere de restituire, prin echivalent.

Aspectele de drept respective au fost dezlegate irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească care se bucură de prezumția de validitate, astfel încât nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul litigiu, putându-se constata doar faptul că a intervenit modificarea titlului de proprietate al reclamantei, ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În consecință, față de cele arătate, se constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată faptul că a fost invocat doar formal de către recurentă, întrucât nu a dezvoltat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de recurs.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se privește ca fiind nefondat și se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.M.D. împotriva deciziei civile nr. 173/A din 9 martie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2011.