ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1849/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18

martie 2009 reclamantele B.O. și B.S. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 400.000

euro, echivalent în lei la cursul oficial de la data plății, cu obligarea la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

727 din 21 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, reținându-se că în cauză,

contractul de vânzare cumpărare invocat de reclamante a fost constatat nul printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât, nu este

îndeplinită una dintre condițiile instituite de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, motiv pentru care reclamantele nu sunt îndreptățite să beneficieze de

prețul de piață actual al imobilului, ci numai de prețul pe care l-au achitat,

actualizat, preț pe care de altfel l-au și obținut, astfel cum rezultă din

decizia civilă nr. 761 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului București.

Prin decizia nr. 254/

A din 8 martie 2011, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului, reținând următoarele:

Sub aspectul

situației de fapt, curtea a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din

11 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, B.O. și soțul B.I.,

au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1, situat în

imobilul din București str. A.A., parter, sector 1, cu prețul de 44.158.984 lei

ROL, achitat integral. B.I. a decedat la data de 27 iunie 2001, moștenitori

fiind, conform certificatului de moștenitor din 4 iulie 2001, eliberat de BNP -

I.M., B.O., în calitate de soție supraviețuitoare și B.S., în calitate de

fiică.

Prin decizia civilă nr.

157 din 02 aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

anulat contractul de vânzare - cumpărare din 11 octombrie 1996 și a obligat

pârâții să lase în deplină în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 1 din str. A.A., sector 1 reclamanților E.D. și E.F.

Curtea a constatat

că, în mod judicios, tribunalul a reținut că în cauză este aplicabil textul art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu al art. 50

1

din lege,

reclamantelor cuvenindu-li-se legal numai prețul actualizat (preț actualizat

obținut deja prin decizia civilă nr. 761 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului

București), iar nu și excedentul de valoare până la valoarea de piață.

Astfel, faptul că

actul de vânzare cumpărare în discuție a fost încheiat cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a fost tranșat irevocabil, cu putere de lucru

judecat, prin decizia civilă menționată mai sus, rămasă irevocabilă, prin care

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare mai sus

menționat.

Prin această hotărâre

(f. 7-8 dosar fond ) s-a stabilit irevocabil că imobilul a fost cumpărat de

către familia B. după ce fusese restituit, inclusiv administrativ, către foștii

proprietari, nemaiputând face obiect al vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995.

De aceea, toate

considerațiile făcute de apelanții reclamanți în sensul că actul de vânzare

cumpărare a fost încheiat fără a exista vreun impediment legal și că nu au fost

încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995, au fost considerate irelevante în

cauza prezentă, nemaiputându-se a se repune în discuție la acest moment aspectele

care vizează legalitatea contractului. Aceste apărări ce vizează valabilitatea

contractului de vânzare - cumpărare ar fi putut căpăta relevanță în cauza

soluționată prin decizia civilă nr. 157 din 02 aprilie 2003.

În raport de situația

din speță, în cauză, reclamanților li se cuvine doar prețul actualizat, iar nu

prețul de piață, aceasta în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

text care reia principiul general al efectelor nulității, conform căruia

declararea nulității unui contract atrage restituirea prestațiilor.

Aceasta spre

deosebire de situația evicțiunii consumate, care are drept ipoteză un contract

pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu principiul

restituirii prestațiilor, ci răspunderea pentru evicțiune întemeiată pe art. 1337

și urm. C. civ.

Situația apelanților

reclamanți este total diferită de cea din cauza Raicu contra României, în acea

cauză încălcarea constatată de instanța europeană grefându-se tocmai pe faptul

că, printr-o hotărâre judecătorească dată de jurisdicțiile interne fusese

respinsă cererea de declarare a nulității contractului, fiind astfel recunoscut

un bun, ingerința fiind ulterior săvârșită prin promovarea și admiterea unui

recurs în interesul legii.

Or, în cauză

reclamantele nu a avut recunoscut nici un moment un bun printr-o astfel de

hotărâre judecătorească, dimpotrivă, prin hotărâre judecătorească le-a fost

anulat contractul, cu consecința de a fi considerați că nu au avut niciodată

vreun drept asupra imobilului.

Pentru aceste motive,

curtea a constatat nefondat apelul formulat și, în baza art. 296 C. proc. civ.,

l-a respins ca atare.

Împotriva

susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamantele care, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că în mod greșit instanța

de apel a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, consideră

că în cauză sunt îndeplinite condițiile stipulate de această normă legală

întrucât actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul lor s-a încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât la data cumpărării

imobilului în litigiu, nu le-a fost adusă la cunoștință împrejurarea că aceasta

a fost restituit și că acesta nu se mai află în proprietatea statului.

În acest context nu

se poate reține reaua-credință la achiziționarea locuinței și, în condițiile

respectării întocmai a condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, au susținut

că în mod greșit nu au fost aplicate dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, temeiul cererii de chemare în judecată.

Rambursarea prețului

plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat cu rata inflației,

nu răspunde criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze

orice ingerință în folosința proprietății sens în care a fost invocată cauza

Raicu c. României.

Recursul nu este

fondat.

Prin decizia nr. 157

din 2 aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a anulat

contractul de vânzare - cumpărare din 11 octombrie 1996, obligând pârâții

(reclamanții în cauza de față) să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 1 din str. A.A., sector 1 reclamanților E.D. și E.F.

Hotărârea

judecătorească amintită a reținut, irevocabil, că imobilul menționat a fost

cumpărat de familia B. după ce acesta fusese restituit, inclusiv administrativ

(chestiune reliefată și din probațiunea administrată în recurs), foștilor

proprietari, astfel încât nu mai putea face obiectul vânzării în baza Legii nr.

112/1995.

Ceea ce este cert

este că titlul reclamanților a fost judiciar și irevocabil desființat, context

în care, nu mai pot fi repuse în discuție aspectele privind valabilitatea

contractului, respectiv încheierea sa cu respectarea condițiilor prevăzute de

Legea nr. 112/1995, cum legal a reținut curtea de apel.

Or, pentru a fi

incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, legea

pretinde încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea

condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Interpretarea

sistematică a dispozițiilor relevante din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin.

(2), alin. (2

1

) (invocate de instanțe) și art. 50

1

,

conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au

fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a

imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995.

Chiriașii cumpărători

au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, au fost evinși prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca

în cadrul argumentelor ce au stat la baza admiterii acestei acțiuni instanța să

nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului

de transmisiune sau reaua - credință a cumpărătorului, ipoteză neîndeplinită în

cauză și care împiedică astfel aplicarea normei legale invocate în recurs - art.

50

1

din Legea nr. 10/2001.

Susținerea criticilor

reclamanților pe neconformitatea despăgubirii cu jurisprudența convențională,

de asemenea, nu poate fi reținută, dat fiind datele factuale diametral opuse

între cauza de față și cauza invocată (Raicu c. României), încălcarea

constatată de instanța europeană fiind justificată pe faptul că printr-o

hotărâre judecătorească dată în jurisdicțiile naționale a fost respinsă cererea

de constatare a nulității contractului, desființată ulterior în urma

exercitării unui recurs în anulare, ingerință incompatibilă cu normele și

jurisprudența convențională (art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții B.O. și B.S. împotriva deciziei nr. 254/ A din

08 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2012.