ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1849/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2009 reclamantele B.O. și B.S. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul oficial de la data plății, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 727 din 21 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, reținându-se că în cauză, contractul de vânzare cumpărare invocat de reclamante a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât, nu este îndeplinită una dintre condițiile instituite de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantele nu sunt îndreptățite să beneficieze de prețul de piață actual al imobilului, ci numai de prețul pe care l-au achitat, actualizat, preț pe care de altfel l-au și obținut, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 761 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului București.

Prin decizia nr. 254/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului, reținând următoarele: Sub aspectul situației de fapt, curtea a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, B.O. și soțul B.I., au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 1, situat în imobilul din București str. A.A., parter, sector 1, cu prețul de 44.158.984 lei ROL, achitat integral. B.I. a decedat la data de 27 iunie 2001, moștenitori fiind, conform certificatului de moștenitor din 4 iulie 2001, eliberat de BNP - I.M., B.O., în calitate de soție supraviețuitoare și B.S., în calitate de fiică.

Prin decizia civilă nr. 157 din 02 aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a anulat contractul de vânzare - cumpărare din 11 octombrie 1996 și a obligat pârâții să lase în deplină în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 din str. A.A., sector 1 reclamanților E.D. și E.F. Curtea a constatat că, în mod judicios, tribunalul a reținut că în cauză este aplicabil textul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu al art. 50 1 din lege, reclamantelor cuvenindu-li-se legal numai prețul actualizat (preț actualizat obținut deja prin decizia civilă nr. 761 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului București), iar nu și excedentul de valoare până la valoarea de piață.

Astfel, faptul că actul de vânzare cumpărare în discuție a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a fost tranșat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă menționată mai sus, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare mai sus menționat. Prin această hotărâre (f. 7-8 dosar fond ) s-a stabilit irevocabil că imobilul a fost cumpărat de către familia B. după ce fusese restituit, inclusiv administrativ, către foștii proprietari, nemaiputând face obiect al vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995. De aceea, toate considerațiile făcute de apelanții reclamanți în sensul că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat fără a exista vreun impediment legal și că nu au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995, au fost considerate irelevante în cauza prezentă, nemaiputându-se a se repune în discuție la acest moment aspectele care vizează legalitatea contractului.

Aceste apărări ce vizează valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare ar fi putut căpăta relevanță în cauza soluționată prin decizia civilă nr. 157 din 02 aprilie 2003. În raport de situația din speță, în cauză, reclamanților li se cuvine doar prețul actualizat, iar nu prețul de piață, aceasta în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text care reia principiul general al efectelor nulității, conform căruia declararea nulității unui contract atrage restituirea prestațiilor. Aceasta spre deosebire de situația evicțiunii consumate, care are drept ipoteză un contract pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz în care se aplică nu principiul restituirii prestațiilor, ci răspunderea pentru evicțiune întemeiată pe art. 1337 și urm. C. civ.

Situația apelanților reclamanți este total diferită de cea din cauza Raicu contra României, în acea cauză încălcarea constatată de instanța europeană grefându-se tocmai pe faptul că, printr-o hotărâre judecătorească dată de jurisdicțiile interne fusese respinsă cererea de declarare a nulității contractului, fiind astfel recunoscut un bun, ingerința fiind ulterior săvârșită prin promovarea și admiterea unui recurs în interesul legii. Or, în cauză reclamantele nu a avut recunoscut nici un moment un bun printr-o astfel de hotărâre judecătorească, dimpotrivă, prin hotărâre judecătorească le-a fost anulat contractul, cu consecința de a fi considerați că nu au avut niciodată vreun drept asupra imobilului.

Pentru aceste motive, curtea a constatat nefondat apelul formulat și, în baza art. 296 C. proc. civ., l-a respins ca atare. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamantele care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, consideră că în cauză sunt îndeplinite condițiile stipulate de această normă legală întrucât actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul lor s-a încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât la data cumpărării imobilului în litigiu, nu le-a fost adusă la cunoștință împrejurarea că aceasta a fost restituit și că acesta nu se mai află în proprietatea statului.

În acest context nu se poate reține reaua-credință la achiziționarea locuinței și, în condițiile respectării întocmai a condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, au susținut că în mod greșit nu au fost aplicate dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, temeiul cererii de chemare în judecată. Rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat cu rata inflației, nu răspunde criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerință în folosința proprietății sens în care a fost invocată cauza Raicu c. României. Recursul nu este fondat. Prin decizia nr. 157 din 2 aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a anulat contractul de vânzare - cumpărare din 11 octombrie 1996, obligând pârâții (reclamanții în cauza de față) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 din str. A.A., sector 1 reclamanților E.D.

și E.F. Hotărârea judecătorească amintită a reținut, irevocabil, că imobilul menționat a fost cumpărat de familia B. după ce acesta fusese restituit, inclusiv administrativ (chestiune reliefată și din probațiunea administrată în recurs), foștilor proprietari, astfel încât nu mai putea face obiectul vânzării în baza Legii nr. 112/1995. Ceea ce este cert este că titlul reclamanților a fost judiciar și irevocabil desființat, context în care, nu mai pot fi repuse în discuție aspectele privind valabilitatea contractului, respectiv încheierea sa cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, cum legal a reținut curtea de apel. Or, pentru a fi incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, legea pretinde încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Interpretarea sistematică a dispozițiilor relevante din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2 1 ) (invocate de instanțe) și art. 50 1 , conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca în cadrul argumentelor ce au stat la baza admiterii acestei acțiuni instanța să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului de transmisiune sau reaua - credință a cumpărătorului, ipoteză neîndeplinită în cauză și care împiedică astfel aplicarea normei legale invocate în recurs - art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Susținerea criticilor reclamanților pe neconformitatea despăgubirii cu jurisprudența convențională, de asemenea, nu poate fi reținută, dat fiind datele factuale diametral opuse între cauza de față și cauza invocată (Raicu c. României), încălcarea constatată de instanța europeană fiind justificată pe faptul că printr-o hotărâre judecătorească dată în jurisdicțiile naționale a fost respinsă cererea de constatare a nulității contractului, desființată ulterior în urma exercitării unui recurs în anulare, ingerință incompatibilă cu normele și jurisprudența convențională (art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B.O. și B.S. împotriva deciziei nr. 254/ A din 08 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.