ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4043/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 290/F-CONT din 17

decembrie 2010 Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de necompetență materială, a

respins acțiunea formulată de reclamantul Județul Vâlcea - Consiliul Județean

Vâlcea, împotriva pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului - C.S.C.,

prin care solicita anularea deciziei din 21 septembrie 2010 și a

procesului-verbal de constatare, înregistrat din 21 iulie 2010.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că potrivit contractului de servicii din 3 iunie

2008-din 10 iunie 2008, încheiat de reclamant și SC T. SA București, prestatorul

s-a obligat să presteze serviciile necesare întocmirii documentației în vederea

obținerii avizelor și acordurilor, în scopul eliberării autorizației de construire.

Această documentație se

referă la: graficul de prestare, propunerea tehnică, propunerea financiară, caietul

de sarcini cu anexele și tema de proiectare.

Prestatorul s-a angajat

să execute pe cheltuiala sa orice modificare și/sau completare necesare obținerii

avizelor și acordurilor solicitate prin certificatul de urbanism în conformitate

cu legislația în vigoare și referințele Anexei nr. 2.

În certificatul de urbanism,

din 19 octombrie 2007, la art. 4 se prevede că „documentația tehnică trebuie să

respecte dispozițiile Legii nr. 50/1991, corelată cu avizele solicitate și verificate

conform Legii nr. 10/1995”.

Art.18 Legea nr. 10/1995

impune cu titlu de obligativitate executarea unei expertize tehnice de către un

expert tehnic atestat sau un proiect avizat de către proiectantul inițial, în cazul

lucrărilor de reconstituire, consolidare, lucrări de reparații etc.

Reclamantul a susținut

că proiectantul inițial a fost desființat, iar în aceste condiții, se menține condiția

impusă de textul de lege menționat, acela de a efectua o expertiză tehnică.

Instanța de fond a constatat

că adresa din 21 iulie 2008, emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții îi indică

reclamantului să completeze documentația depusă pentru eliberarea avizului în temeiul

art. 18 Legea nr. 10/1995, ceea ce înseamnă că, expertiza tehnică reprezintă o completare

a documentației și nu o lucrare distinctă, așa cum susține reclamanta, completarea

însemnând a se adăuga ceea ce s-a omis.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că expertiza tehnică cuprinde mențiunea elaborării sale în „iunie

2008”, deci anterior semnării celui de-al doilea contract, ceea ce înseamnă că,

executantul lucrării a realizat lucrarea, înainte de a exista convenția, în acest

sens.

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamantul Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului,

reclamantul, Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea, a arătat, în esență, următoarele:

Decizia administrativă

a cărei anulare a solicitat-o prin acțiunea în contencios administrativ din 21 septembrie

2010, a C.S.C. din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, este

nelegală, consecință a nerespectării condițiilor de formă prevăzute în art. 211

C. proc. fisc.. Potrivit alin. (4) al textului legal mai sus citat, dispozitivul

deciziei trebuie să cuprindă termenul în care poate fi exercitată calea de atac

și instanța competentă, or, în dispozitivul deciziei contestate, se face o trimitere

cu caracter general la instanța de contencios administrativ competentă, fără să

se precizeze care este această instanță. De asemenea, alin. (5) al aceluiași text

legal prevede că decizia se semnează de conducătorul Direcției generale, directorul

general al organului competent constituit la nivel central, conducătorul organului

fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după

caz, însă, în speță, decizia este semnată de membrii C.S.C., așadar neconform cu

prevederea legală amintită.

În ceea ce privește fondul

cauzei, expertiza tehnică a fost solicitată de Inspectoratul de Stat în Construcții

ca și completare a documentației tehnico-economice, faza ”studiu de fezabilitate”,

întocmită de SC P.P. SRL Râmnicu Vâlcea, și nici de cum ca o completare a proiectului

tehnic elaborat în baza contractului de servicii din 10 iunie 2008 de către SC

T. SA București, astfel că, prin urmare, expertiza tehnică nu făcea parte din documentațiile

tehnice pe care proiectantul trebuia să le întocmească pe cheltuiala sa.

Apoi, potrivit prevederilor

contractuale, suma de 14.500 lei, reprezentând contravaloarea expertizei tehnice,

care a făcut obiectul contractului din 2 septembrie 2008-din 5 septembrie 2008,

constituie cheltuială eligibilă și nu neeligibilă cum în mod eronat a reținut D.C.V.U.F.C.,

precum și C.S.C. din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.

Examinând sentința prin

prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru

argumentele expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

reține că în ceea ce privește criticile privind nerespectarea condițiilor de formă,

prevăzute în art. 211 C. proc. fisc., sunt nefondate.

Astfel, deși, în dispozitivul

deciziei administrative contestate se face referire cu caracter general la condițiile

în care aceasta poate fi atacată, făcându-se trimitere la prevederile art. 218 alin.

(2) C. proc. fisc., nu este vorba de iregularități care să afecteze validitatea

juridică a deciziei și care, prin urmare, să conducă la desființarea acesteia. Art.

218 alin. (2) C. proc. fisc. precizează condițiile în care decizia de soluționare

a contestației poate fi atacată la instanța de contencios administrativ competentă,

astfel că cerințele art. 211 alin. (4) din actul normativ precitat au fost pe deplin

respectate. De menționat că, de altfel, reclamantul a promovat acțiunea în contencios

administrativ la instanța judecătorească competentă, Curtea de Apel Pitești, în

termenul prevăzut de lege, astfel că nu i s-a produs nicio vătămare sub acest aspect.

De asemenea, nici critica

întemeiată pe prevederile art. 211 alin. (5) C. proc. fisc. nu poate fi primită.

Faptul că emitentul deciziei contestate, C.S.C., nu posedă personalitate juridică

este lipsit de relevanță. În contenciosul administrativ, este esențială capacitatea

de a emite acte administrative de autoritate, iar nu faptul că organul emitent al

deciziei atacate are sau nu personalitate juridică. În ceea ce privește semnarea

deciziei de către membrii Comisiei, nici operațiunea respectivă nu afectează validitatea

juridică a acesteia, în condițiile în care comisia respectivă este emitentul actului

administrativ în discuție. În această chestiune, nu este lipsit de semnificație

că unul din semnatarii deciziei, doamna D.M., este secretar general adjunct în cadrul

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și coordonează activitatea D.C.V.U.F.C.,

în cadrul căreia funcționează C.S.C., astfel că este dincolo de orice îndoială că

decizia atacată de reclamant a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 211

alin. (5) C. proc. fisc..

În ceea ce privește fondul

cauzei, instanța de control judiciar constată că și sub acest aspect hotărârea primei

instanțe este legală și temeinică. Contrar celor susținute de recurentă, Înalta

Curte constată că, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 10/1995, expertiza

tehnică este un element obligatoriu al documentației tehnice necesară obținerii

autorizației de construire și nu este vorba, așa cum susține Județul Vâlcea - Consiliul

județean Vâlcea, de o completare a respectivei documentații. În acest sens, textul

legal precitat stipulează că ”

Urmărirea

comportării in exploatare a construcțiilor se face pe toata durata de existenta

a acestora și cuprinde ansamblul de activități privind examinarea directa sau investigarea

cu mijloace de observare și măsurare specifice, în scopul menținerii cerințelor.

Intervențiile la construcțiile existente se refera la lucrări de reconstruire, consolidare,

transformare, extindere, desființare parțială, precum și la lucrări de reparații,

care se fac numai pe baza unui proiect avizat de proiectantul inițial al clădirii

sau a unei expertize tehnice întocmite de un expert tehnic atestat, și se consemnează

obligatoriu în cartea tehnica a construcției”.

Cum reclamantul a precizat că proiectantul inițial a fost desființat,

nu putea fi prezentat un proiect avizat de proiectantul inițial, ca alternativă

la expertiza tehnică, la care se referă textul legal mai sus amintit, astfel că

depunerea expertizei ca parte a documentației tehnice era obligatorie. În consecință,

expertiza tehnică trebuia să fie întocmită pe cheltuiala proiectantului SC T.

SA, așa cum a reținut organul administrativ în decizia contestată și cum a statuat

judecătorul fondului.

În fine, sunt irelevante clauzele contractuale care califică

contravaloarea expertizei tehnice ca fiind o cheltuială eligibilă, din moment ce

art. 18 Legea nr. 10/1995 obligă la efectuarea acestei lucrări care, în speță, inițial

a fost omisă, iar convenția părților nu poate fi opusă unei norme juridice imperative

și inderogabile.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Județul Vâlcea -

Consiliul Județean Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 290/F-CONT din 17 decembrie

2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie

2011.