ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4247/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 212A din 19 martie 2010, în majoritate, a admis apelul declarat de apelanții-contestatori B.Z.P., C. (B.) M.C., M.A.M., M.M.I. și M.T. împotriva sentinței civile nr. 997 din 03 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primar General, și cu intimatul-intervenient N.D.C., și a desființat sentința civilă apelată, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, Tribunalul București. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 28690/3/2008, contestatorii M.A.M., M.T., M.M.I., C. (B.) M.C.

și B.Z.P. au chemat-o în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, reprezentată prin Primarul General, pentru desființarea dispoziției nr. 4866 din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București, și obligarea acesteia la emiterea unei noi dispoziții în conformitate cu prevederile legii și conform drepturilor lor obținute prin succesiune. Prin încheierea din 07 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de N.D.C. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 997 din 03 iulie 2009, a admis excepția inadmisibilității contestației invocată de intervenient și, în consecință, a respins-o, ca inadmisibilă.

Totodată, a admis cererea de intervenție în interes propriu. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că de vreme ce s-a solicitat constatarea nulității unui act juridic, trebuiau chemate în judecată toate părțile la care se referă respectivul act, fiind vorba de o coparticipare procesuală pasivă. Altfel, hotărârea nepronunțată în contradictoriu cu toate părțile, nu poate fi opozabilă acestora. Or, reclamanții nu au chemat în judecată pe numiții N.D.C. și M.C.D., cărora li s-a restituit în natură imobilul prin dispoziția atacată, ceea ce face ca acțiunea să fie inadmisibilă. Curtea de apel a reținut următoarele, cu privire la apelul declarat în cauză: Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă pe considerentul că în cererea de chemare în judecată contestatorii nu au indicat calitatea de pârâți ai celor nominalizați în dispoziția atacată, ceea ce ar face ca hotărârea ce s-ar putea pronunța în cauză să nu le fie opozabilă.

Inadmisibilitatea este o apărare cu caracter peremptoriu ce împiedică judecata pe fond din cauza lipsei dreptului de a se adresa justiției, ci unui alt organism sau a exercitării unei căi de atac, care fie nu este prevăzută de lege, fie implică unele condiții restrictive neîndeplinite. În speță, dreptul contestatorilor de a se adresa justiției este instituit în mod expres prin prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Cum prin dispoziția nr. 4866 din 27 decembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului București, notificarea contestatorilor a fost respinsă, evident aceștia au deschisă calea contestației în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 20/2001. Drept urmare, respingerea contestației ca inadmisibilă este greșită și contrară prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează oricărei persoane dreptul la o instanță.

Imperfecțiunile unei cereri de chemare în judecată și eventualele incidente procedurale, nu pot atrage nici într-un caz respingerea acesteia ca inadmisibilă, decât cu riscul de a se face o denegare de dreptate. În speță, prin aceeași dispoziție, imobilul asupra căruia se poartă litigiul, respectiv cel situat în București, sector 1, a fost restituit în natură numiților N.D.C. și M.C.D. Numitul N.D.C. a devenit intervenient în interes propriu prin intentarea și admiterea în principiu a cererii de intervenție, astfel încât avea calitatea de parte în proces și nu se punea problema inopozabilității hotărârii în raport de acesta. În plus de aceasta, actele de procedură îndeplinite numai de unul dintre comoștenitori, cum este cazul intervenientului N.D.C., se întind și asupra celorlalte părți din raportul obligațional indiviz, dacă folosesc și acestora, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 48 alin. (2) C. proc.

civ. Cu alte cuvinte, actele de procedură favorabile îndeplinite în cauză de către intervenientul N.D.C. puteau folosi și numitului M.C.D., dacă instanța și-ar fi îndeplinit obligația instituită prin art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în sensul de a cere părților să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere. Obligația stabilirii cadrului procesual se impunea cu atât mai mult cu cât în cuprinsul contestației, dar și a cererii de intervenție în interes propriu, despre cealaltă persoană indicată în dispoziția atacată, respectiv M.C.D., se fac susțineri și apărări pe fond. Așa fiind, ca urmare a înlăturării excepției de inadmisibilitate a contestației, s-a reținut că prima instanță nu a cercetat fondul litigiului, ceea ce atrage, în opinie majoritară, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanță, Tribunalului București. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs intimatul-intervenient N.D.C., criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Raționamentul instanței de apel încalcă principiul disponibilității. Judecata se desfășoară în limitele cererii formulate, ale cadrului juridic stabilit de contestatori. Pe parcursul procesului contestatorii ar fi putut modifica cadrul procesual, prin introducerea în cauză a lui M.C.D., celălalt beneficiar al dispoziției contestate, aceștia susținând în permanență că înțeleg să se judece doar cu Primăria Municipiului București în calitate de pârâtă, doar aceasta având calitate procesuală, fiind entitatea care a emis dispoziția și nicio altă persoană.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că în situația în care instanța de fond s-a pronunțat pe o excepție, fără a intra în cercetarea fondului, soluția legală este cea dispusă de instanța de apel. Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea celor ce succed: Prin cererea formulată, reclamanții au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună desființarea dispoziției nr. 4866/2005 și obligarea pârâtei să emită o nouă dispoziție, cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Prin dispoziția contestată s-a respins notificarea formulată de către reclamanți și s-a restituit imobilul în litigiu numiților N.D.C. și M.C.D. Ca orice act juridic a cărui valabilitate este supusă cenzurii din partea instanței, este necesar ca la judecată să participe toți cei implicați, ale căror drepturi sunt puse în discuție, care dobândesc astfel o calitate procesuală pasivă obligatorie. Dacă în privința intervenientului-recurent (în nume propriu) se discută dreptul dedus judecății, prin însăși natura intervenției sale, nu același lucru se poate spune față de celălalt beneficiar al dispoziției contestate, către cei doi fiind restituit în natură imobilul. Acesta din urmă nu a fost introdus în cauză deși instanța a pus în discuție acest aspect.

Raționamentul opozabilității/neopozabilității hotărârii judecătorești nu subzistă atât timp cât se pune problema anulării unui act juridic în care se pune în discuție dreptul unei părți, fără ca aceasta să fie parte și să-și facă apărările pe care le consideră necesare – art. 48 alin. (2) C. proc. civ. vizându-i pe cei care au calitatea de părți în litigiu, în condițiile expres stipulate de norma procedurală. Chiar dacă citarea în cauză a tuturor celor implicați în procedura declanșată pe Legea nr. 10/2001, menționați în dispoziția emisă în temeiul acestei legi (mai mult, ca beneficiari) se impunea pentru soluționarea primului capăt de cerere, deficiența procedurală afectează și capătul de cerere subsecvent, a cărei formulare le este recunoscută reclamanților-intervenienți de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, neputându-se pune în discuție emiterea unei noi dispoziții atât timp cât cea existentă nu este discutată în cadrul procesual adecvat.

Constatând, prin urmare, că sunt fondate criticile formulate, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., precum și a art. 296 C. proc. civ., dispunând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de intervenientul N.D.C. împotriva deciziei nr. 212 A din 19 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că: Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții B.Z.P., C. (B.) M.C., M.A.M., M.M.I., M.T., împotriva sentinței civile nr. 997 din 03 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2011.