ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5378/2010

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data 17 septembrie 2009,

reclamantul T.S.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul de Justiție,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige

pârâtul la plata de daune pentru încarcerarea în Penitenciarul Mărgineni în

secția de maximă siguranță, precum și pentru maltratare pentru o perioadă de 5

luni, despăgubiri pe care le-a precizat a fi în sumă de 100.000 Euro.

La termenul de

judecată din data de 3 decembrie 2009, din oficiu, instanța a invocat excepția

de necompetență teritorială a Judecătoriei Ploiești în judecarea litigiului,

iar prin Sentința civilă nr. 10785 din 3 decembrie 2009, a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Instanța și-a

întemeiat hotărârea pe prevederile art. 5 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu

care cererea se face la instanța domiciliului pârâtului și, constatând că a

fost sesizată cu soluționarea unei cereri în pretenții civile formulată

împotriva pârâtului Ministerul de Justiție, cu sediul în București str. Apolodor

nr. 17 sector 5, a apreciat că revine Judecătoriei Sectorului 5 București

competența de a soluționa litigiul în primă instanță.

Pe rolul Judecătoriei

Sectorului 5 București cererea a fost înregistrată la data de 5 ianuarie 2010,

iar la termenul de judecată din data de 4 februarie 2010 instanța a invocat

excepția de necompetență teritorială pentru următoarele argumente:

În cererea de chemare

în judecată se indică domiciliul pârâtului ca fiind în sectorul 5, însă,

potrivit art. 19 C. proc. civ., în pricinile privitoare la bunuri (cum este

cazul de față), părțile pot conveni expres sau tacit ca acestea să fie judecate

de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială.

Cu alte cuvinte, legea procesuală permite alegerea instanței din punct de

vedere teritorial, iar cum această normă este de ordine privată, eventuala

excepție a necompetenței teritoriale (excepție relativă) poate fi invocată

numai de partea adversă, adică de pârât, prin întâmpinare (ceea ce nu s-a

întâmplat). De asemenea, potrivit art. 12 C. proc. civ., reclamantul are

dreptul de a alege instanța, iar nu judecătorul.

Reținând că a fost

învestită cu soluționarea cauzei nu de către reclamant, ci de către o altă

instanță, prin declinarea competenței, Judecătoria Sector 5 București a admis

excepția necompetenței teritoriale și, în temeiul dispozițiilor art. 158 alin.

(1) și (3) C. proc. civ. raportat la art. 12 și art. 19 C. proc. civ., a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Sesizată cu

soluționarea conflictului negativ de competență ivit, Înalta Curte reține

următoarele:

Regula de drept comun

în materia competenței teritoriale este cea înscrisă în art. 5 C. proc. civ. și

anume aceea potrivit cu care „cererea se face la instanța domiciliului

pârâtului."

Potrivit art. 19 C.

proc. civ., părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în

fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte

instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența teritorială, afară de

cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16 C. proc. civ.

Rezultă deci că numai

în pricinile privitoare la starea și capacitatea persoanelor, precum și în

cazurile prevăzute la art. 13-16 C. proc. civ. competența teritorială are un

caracter exclusiv, ceea ce exclude posibilitatea părților de a deroga de la

norma de competență reglementată de lege.

În cauză, litigiul

are ca obiect repararea prejudiciului pretins de reclamant prin obligarea

pârâtului la plata unor despăgubiri. În aceste condiții, el nu este circumscris

celor vizate de prevederile art. 13-16 C. proc. civ.

Pe cale de

consecință, competența teritorială pe care o atrage este una relativă și

presupune posibilitatea derogării, prin acordul expres sau tacit al părților,

de la norma de drept comun care o stabilește. Ca atare, instanța nu poate să

ridice din oficiu excepția de necompetență teritorială (relativă) și să-și

decline competența, fiind atributul exclusiv al părții în drept să solicite

dezînvestirea instanței sesizate.

Cum în cauză, prin

întâmpinarea formulată, pârâtul nu a invocat excepția de necompetență

teritorială, instanța sesizată, Judecătoria Ploiești, nu era îndreptățită să-și

decline competența din oficiu, ci trebuia să păstreze cauza spre soluționare.

În consecință, în temeiul

art. 158-159 C. proc. civ. raportat la art. 5 și art. 19 C. proc. civ., Înalta

Curte va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea

Judecătoriei Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG