ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5593/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 149 din 19 iulie 2010 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.M.X., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâții K.A.Z. și K.E. și a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat de reclamantă cu pârâții la data de 23 noiembrie 2007, modificat conform actelor adiționale din 18 decembrie 2007 și 18 iulie 2007, atestate de avocat U.A. prin Încheierile nr. 103 din 23 noiembrie 2007, 120 din 18 decembrie 2007 și nr. 35 din 8 iulie 2008, privind terenul în suprafață de 810 m.p., situat în Municipiul Cluj - Napoca, Str. Semenicului, înscris în CF Cluj - Napoca, sub nr. top.

3798/2, nr. cadastral 11463. Au fost obligați pârâții, în solidar, să restituie reclamantei avansul achitat, în sumă de 485.000 euro, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la achitarea sumei menționate. S-au respins capetele de cerere având ca obiect constatarea rezoluțiunii și anularea antecontractului de vânzare - cumpărare. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâți. Au fost obligați pârâții în solicitare la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 68.099 lei. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâții K.A.Z. și K.E. prin mandatar K.A.Z., solicitând modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei și a admiterii cererii reconvenționale.

Prin Încheierea nr. 264/ A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a constatat că pârâtul K.A.Z. și pârâta K.E. prin mandatar K.A.Z. au renunțat la judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 149 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Cluj. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, prin înscrisul intitulat „convenție civilă”, încheiat la 12 mai 2010 și atestat prin încheierea nr. 036 din 12 mai 2010 de avocat U.A., pârâții K.A.Z. și K.E., prin mandatar K.A.Z., în calitate de vânzători, la punctul 2.8 din convenție, s-au obligat să renunțe la apelul declarat în Dosarul nr. 5358/117/2008, aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, depunând în acest sens la dosar un înscris conform art. 246 alin. (1) C. proc.

civ. S-a convenit ca în cazul în care nu se va depune renunțarea scrisă la judecată, acest înscris să valoreze renunțare, putând fi depus de oricare dintre părțile semnatare. La pct. 2.10 din convenție, părțile au stipulat că, în situația în care oricare dintre obligațiile asumate de către vânzători (privind renunțarea la judecată) nu este îndeplinită în termen de 1 an (până la 11 mai 2011), M.M.X. poate cere executarea silită a dispozitivului sentinței Tribunalului Cluj, dacă nu intervine anterior o modificare a termenului prin act adițional. Prin actul adițional la convenția civilă încheiată la 12 mai 2010, părțile au hotărât de comun acord completarea convenției în sensul că suma menționată la pct. 2.3 se reduce la 400.000 euro, iar termenul de 1 an prevăzut la pct. 2.3, 2.4 și 2.5 se prelungește cu încă 90 de zile și se calculează de la data semnării acestui act adițional.

Curtea de Apel Cluj a constatat că sunt întrunite cerințele art. 246 C. proc. civ., voința pârâților - apelanți de a se desista de calea de atac a apelului, fiind expresă și lipsită de echivoc, aspect ce rezultă din termenii neîndoielnici folosiți de aceștia în conținutul clauzei prevăzute la pct. 2.8 din contract. S-a reținut că reclamanta intimată este de acord cu renunțarea la judecata apelului, manifestându-și voința în acest sens, prin cererea depusă la data de 13 mai 2010, la care a anexat convenția părților. Curtea de apel a constatat că pârâtul apelant K.A.Z. a renunțat personal la judecata căii de atac a apelului, prin semnarea convenției personal, dar și în calitatea lui de mandatar al pârâtei - apelante K.E.

S-a constatat că, deși conform dispozițiilor art. 69 alin. (1) C. proc. civ., renunțările nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale, apărarea pârâților referitoare la împrejurarea că reclamanta intimată nu a făcut dovada că K.E. a dat o asemenea procură lui K.A.Z. a fost înlăturată, întrucât pârâtul apelant a declarat pe propria sa răspundere că există mandatul acordat de mama sa, K.E., pentru încheierea convenției, iar acesta nu a fost retras. Curtea de Apel Cluj a constatat că, prin invocarea lipsei dovezii procurii speciale, pârâtul - apelant invocă nesinceritatea declarației sale referitoare la existența acesteia, astfel încât, potrivit principiului de drept „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans” nu poate obține foloase invocând propria sa culpă.

Împrejurarea că pârâții nu au redactat un înscris prin care să renunțe la judecata apelului nu a fost luată în considerare, întrucât părțile au convenit că înscrisul intitulat convenție, încheiat la 12 mai 2010 valorează renunțare. Nu a fost primită nici apărarea pârâților în sensul că nu pot renunța la judecata acțiunii principale, deoarece nu au calitatea de reclamanți, și că eventual ar putea renunța doar la cererea reconvențională, având în vedere dispozițiile art. 298 C. proc. civ., care permit completarea dispozițiilor de procedură privind judecata apelului cu cele referitoare la judecata în primă instanță, în măsura în care nu contravin naturii și regimului specific căii de atac. S-a constatat, totodată, că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 267 C. proc.

civ., întrucât în fața primei instanțe, pe parcursul judecății, și anterior pronunțării hotărârii, nu a intervenit o recunoaștere a pretențiilor reclamantei de către pârâți. S-a considerat că în cauză nu este incidentă niciuna dintre formele de achiesare expresă la hotărârea instanței de fond, convenția fiind încheiată la 12 mai 2010, la mult timp după înregistrarea cererii de apel, 24 februarie 2010, și după împlinirea termenului de exercitare a căii de atac, 20 aprilie 2010, astfel încât pentru valabilitatea convenției nu era necesară îndeplinirea condiției formei autentice, aceasta fiind pe deplin valabil încheiată printr-un înscris sub semnătură privată. Împotriva încheierii nr. 264/ A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj au declarat recurs în termenul legal pârâții K.A.Z.

și K.E., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru judecarea apelului, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. În dovedirea motivelor de recurs, pârâții au criticat încheierea recurată pentru neconcordanța dintre practicaua și considerentele și dispozitivul acesteia, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, s-a arătat că, deși prin practicaua încheierii recurate, curtea de apel a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de pârâți, prin considerente și dispozitiv s-a judecat apelul, luându-se act de renunțarea la această cale de atac. Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat încălcarea dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc.

civ., în condițiile în care singura cerere la care pârâții puteau renunța era cererea reconvențională, în nicio situație neputând renunța la o cerere formulată de alte persoane, respectiv la acțiunea principală. S-a invocat, totodată, încălcarea dispozițiilor art. 69 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, precum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale. În acest sens, recurenta K.E. a arătat că a precizat explicit, atât în scris, cât și verbal prin reprezentantul său în fața instanței de apel că nu a dat procură specială pentru renunțarea la judecată celuilalt pârât, K.A.Z., astfel că în mod nelegal s-a luat act de renunțarea sa.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat aplicabilitatea în speță a art. 267 C. proc. civ., în sensul că obiectul renunțării l-a constituit calea de atac declarată de pârât, ca formă de achiesare expresă la hotărâre. În acest context, s-a susținut că renunțarea la calea de atac trebuia făcută în forma prevăzută de textul de lege menționat, art. 267 alin. (2) C. proc. civ. stabilind că renunțările se pot face prin înfățișarea părții înaintea președintelui completului de judecată, fie prin înscris autentic și în nici un caz printr-un înscris sub semnătură privată, cum s-a întâmplat în speță. În recurs, pârâții - reclamanți au depus la dosar declarația notarială de renunțare la dreptul pretins, dată de reclamanta intimată M.M.X.

la 10 ianuarie 2012 la B.NP. - F.T.M. și actul adițional la antecontractul de vânzare - cumpărare semnat la data de 10 ianuarie 2012 sub semnătura privată cu dată certă a avocatului P.M. Prin încheierea de la 15 iunie 2012, Înalta Curte a constatat că, față de declarația autentică a intimatei - reclamante de renunțare la dreptul dedus judecății, se impune citarea acesteia pentru a preciza dacă înțelege să renunțe la judecata acțiunii, întrucât nu ar putea renunța la un drept în sensul confirmării unui motiv de nulitate absolută. La 14 septembrie 2012 s-a depus la dosar de către recurenți contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 980 din 20 iunie 2012 la Biroul Notarilor Publici Asociați S.V.B.

din Cluj Napoca, încheiat între K.A.Z. și K.E., în calitate de vânzători și M.M.X. în calitate de cumpărătoare, cu privire la imobilul din Cluj Napoca, Str. Dorobanților. Recurenții au formulat note de ședință prin care au solicitat să se ia act de renunțarea reclamantei la dreptul dedus judecății și să se respingă în fond acțiunea, cu consecința anulării ambelor hotărâri pronunțate de instanțele de fond. S-a susținut că, și dacă s-ar aprecia că declarația autentică de renunțare la drept ar fi nulă din perspectiva calificării acestuia ca un act de confirmare a unei nulități absolute, în temeiul principiului conversiunii, ar putea fi considerat totuși valabil cel puțin ca o declarație de renunțare la judecată conform art. 246 C. proc.

civ., întrunind toate cerințele formale cerute de prevederile acestui articol. Examinând cu prioritate declarația reclamantei intimate M.M.X., dată prin act autentic la 10 ianuarie 2012, ulterior declarării recursului de către pârâții K.A.Z. și K.E., Curtea va constata că nu poate lua act de aceasta pentru considerentele ce succed: Într-adevăr, deși dispozițiile art. 247 C. proc. civ. se referă în mod expres numai la renunțarea în fața primei instanțe și a celei de apel, nimic nu împiedică o astfel de renunțare și în fața instanței de recurs, chiar fără învoirea părții adverse.

Curtea va reține, însă, că deși declarația de renunțare la drept rezultă fără echivoc din declarația notarială depusă la dosar, nu se poate da curs acesteia, în sensul anulării hotărârilor pronunțate în fond și apel și respingerii cererii reclamantei, în condițiile în care prima instanță a fost investită cu o cerere de constatare a nulității absolute a antecontractului de vânzare - cumpărare, modificat prin acte adiționale succesive, încheiat între părți. Curtea va reține, astfel, că reclamanta intimată nu putea renunța la un drept în sensul confirmării unui motiv de nulitate absolută și, deși aceasta a fost citată cu mențiunea de a se prezenta pentru a preciza dacă înțelege să renunțe la judecata acțiunii sau de a depune la dosar o declarație autentică în acest sens, aceasta nu a dat curs solicitării instanței.

Atât doctrina cât și practica judiciară s-au pronunțat constant în sensul inadmisibilității confirmării expuse sau tacite a nulității absolute, astfel încât un eventual act de confirmare ar fi și el lovit de nulitate absolută. Astfel, contrar susținerilor formulate de recurenți prin notele de ședință depuse la 20 septembrie 2012, Curtea va constata că declarația autentică de renunțare a reclamantului la însuși dreptul dedus judecății, în conformitate cu prevederile art. 247 C. proc. civ., cu respectarea formalităților legale nu poate fi primită ca o declarație de renunțare la judecată conform art. 246 C. proc. civ. Principiul conversiunii la care fac referire recurenții pârâți se referă la actele juridice și nu poate fi aplicat actelor de procedură, pentru a putea conduce la posibilitatea primirii declarației de renunțare la judecată a reclamantei, în lipsa manifestării exprese de voință a acesteia în sensul menționat.

Examinând recursul declarat de pârâți, Curtea va constata că este fondată doar critica recurentei K.E., vizând încălcarea dispozițiilor art. 69 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor legale menționate, renunțarea la judecată nu se poate face prin mandatar, decât dacă acesta este împuternicit în baza unei procuri speciale. În speță, nu s-a făcut dovada că apelanta - pârâtă K.E. ar fi împuternicit pe copârâtul K.A.Z. să renunțe la judecată și, în numele său în forma corectă de lege pentru acest act procesual de dispoziție. Ca atare, se va reține că instanța de apel, în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 69 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea la judecata apelului, în ceea ce privește pe apelanta - pârâtă K.E.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., reținând că s-a soluționat cauza în apel, fără a se intra în cercetarea fondului, va admite recursul pârâtei K.E. și va casa în parte încheierea recurată cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat de aceasta la aceeași curte de apel. Curtea va constata că recursul declarat de pârâtul K.A.Z., ce cuprinde motive parțial comune cu cele invocate de pârâta K.E., este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată. Așa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a reținut cauza în pronunțare asupra cererii de renunțare la judecată a pârâților - apelanți, potrivit convenției din 12 mai 2011, depuse la dosar, iar în temeiul art. 260 C. proc.

civ., având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 16 iunie 2011. După închiderea dezbaterilor, în aceeași zi (9 iunie 2011), apelanții K.A.S. și K.E. au solicitat prin concluziile scrise repunerea pe rol a cauzei. Prin încheierea de la 16 iunie 2011 s-a dispus amânarea pronunțării la 23 iunie 2011, dată la care, prin practicaua încheierii recurate, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de pârâții - apelanți prin concluziile scrise, constatându-se că nu există motive legale care să fundamenteze repunerea pe rol a pricinii. Minuta încheierii nr. 264 din 23 iunie 2011 corespunde cu dispozitivul acesteia, în sensul constatării renunțării pârâților la judecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 149 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Cluj.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, nici considerentele și nici dispozitivul încheierii recurate nu cuprind nicio mențiune în sensul că s-ar fi admis vreo cerere de repunere pe rol și s-ar fi soluționat apelul prin decizie, și nu prin încheiere. De altfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenți în susținerea acestei critici se referă la nemotivarea hotărârii sau motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, situație care nu se regăsește în cauză, încheierea prin care s-a luat act de renunțarea pârâților la judecata apelului fiind amplu motivată. Critica formulată prin ultimul motiv de recurs, vizând aplicabilitatea art. 267 C. proc. civ. și nu a art. 246 alin. (1) C. proc.

civ. este, de asemenea, nefondată. Renunțarea la judecarea apelului reprezintă o formă particulară a renunțării la judecată prevăzută de art. 246 alin. (1) C. proc. civ. în această fază procesuală, act juridic unilateral irevocabil, astfel că odată ce apelanții - pârâți au renunțat la judecată nu mai pot reveni asupra acestuia. Manifestarea de voință a pârâților - apelanți are natură juridică a unei desistări conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Dispozițiile art. 267 C. proc. civ., invocate de recurenți nu sunt incidente în speță. Într-adevăr, achiesarea reprezintă un act de dispoziție ce reflectă voința părții care a pierdut procesul în primă instanță, de a nu exercita calea de atac prevăzută de lege împotriva hotărârii, ori, dacă a formulat-o deja, de a o retrage.

Din interpretarea art. 267 C. proc. civ. rezultă că partea poate să renunțe expres la exercitarea căii de atac fie imediat după pronunțarea hotărârii; când declarația sa va fi consemnată într-un proces verbal semnat de președinte și grefier, fie ulterior momentului pronunțării, până la expirarea termenului de exercitare a căii de atac, fie prin înfățișarea părții înaintea președintelui, fie prin înscris autentic. Așa cum corect a menținut instanța de apel, nu este incidentă niciuna dintre formele de achiesare expresă la hotărârea instanței de fond, convenția a cărei nulitate au invocat-o pârâții fiind încheiată la 12 mai 2010, la mult timp după înregistrarea cererii de apel (24 februarie 2010) și după împlinirea terenului de exercitare a căii de atac (20 aprilie 2010). Prin urmare se va reține că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul declarat de pârâtul K.A.Z.

este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta K.E. împotriva încheierii civile nr. 264/ A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează în parte încheierea și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de K.E. la aceeași curte de apel. Menține încheierea în ceea ce privește dispoziția de constatare a renunțării la judecata apelului formulat de pârâtul K.A.Z. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de K.A.Z. împotriva încheierii civile nr. 264/ A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2012.