ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3645/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3645/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia civilă nr. 264/ A din

14 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.A.V.împotriva

sentinței civile nr. 214 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj și a obligat apelanta la plata sumei de 5.950 lei cheltuieli de judecată în apel intimatei H.G.C.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele:

Prin sentința civilă nr.

214 din 09 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj au fost respinse

excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active și a

lipsei de interes a reclamantei, tardivității în ceea ce privește constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare, prescripției dreptului la acțiune

în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect radierea și înscrierea în

cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, autorității de lucru

judecat și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului H.T.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta G.A.V.

împotriva pârâților P.V., P.V., U.N.R., S.L.C., SC M.I.E. SRL, H.G.C., H.C.A.,

P.M., H.A., Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca,

având ca obiect acțiune în constatare.

Reclamanta a fost obligată

să plătească pârâților P.V. și P.V. suma de 11.900 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată; pârâtei S.L.C. suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată; pârâtei SC M.I.E. SRL suma de 8.615,6 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată; pârâtei P.M. suma de 3.570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată;

pârâților H.G.C., H.C.A. suma de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

și pârâtului H.A. suma de 2.153,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței

s-au reținut următoarele:

Acțiunea este scutită

de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, raportat la

prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Problema de principiu

supusă analizei în cauza dedusă judecății o constituie aceea a admisibilității

acțiunii în revendicare în privința imobilelor preluate de Statul Român în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introdusă după intrarea în vigoare Legii

nr. 10/2001.

A considera ab inițio

acțiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă fără a analiza pe fond aspectele

concrete ale cazului dedus judecății se aduce în acest fel atingere, în

persoana reclamantei, a dreptului de acces la o instanță imparțială consacrat

prin dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România la data de 20

iunie 1994, dată de la care face parte din dreptul intern, potrivit

dispozițiilor art. 11 din Constituția României.

Potrivit

jurisprudenței constante a C.E.D.O., dreptul de acces la o instanță nu este un

drept absolut, statele dispunând de o marjă de apreciere în limitarea lui, o

eventuală restricționare nefiind incompatibilă cu dispozițiile art. 6 parag. 1

din Convenție, însă cu respectarea a trei condiții: restricționarea să nu aducă

atingere substanței dreptului, ea să urmărească un scop legitim și, să existe

un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Prin urmare, limitele

impuse de actele normative interne nu restrâng dreptul la o instanță, în sensul

Convenției, în așa măsură încât dreptul în discuție să fie atins însăși în

substanța lui. Ori aceasta presupune o analizare a cauzei pe fondul ei, cu luarea

în considerare a particularităților pe care le prezintă.

O astfel de concluzie

rezultă și din interpretarea dispozițiilor legale din dreptul intern,

condiționat ca o astfel de interpretare să se realizeze prin raportare la

prevederile Convenției.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, orice persoană se poate

adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor

sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Conform prevederilor

art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și

libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la

care România este parte; dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

Reclamanta a formulat

o acțiune întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 C.

civ., urmărind dobândirea proprietății imobilului preluat de la antecesorii săi

în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. urmează a se face atât prin raportare

la dispozițiile legale speciale în materie cât și ținând seama de prevederile

cu aplicabilitate prioritară conținute de art. 6 parag. 1 din Convenție și,

respectiv, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care în alin. (1) prevede că orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor

sale.

Prin acțiunea

formulată, în calitate de succesoare după defuncții P.P. (tată) și P.G.P.

(frate), reclamanta urmărește redobândirea proprietății asupra imobilului

situat în Cluj-Napoca, format din 6 apartamente și teren în suprafața de 1.131

mp; nu trebuie confundată cerința interesului de a fi actual cu condiția de

exercitare a dreptului în sensul ca acesta să fie unul actual.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de

cerere având ca obiect radierea și înscrierea în cartea funciară a dreptului de

proprietate al reclamantei, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere a

fost formulat ca accesoriu petitului de revendicare, astfel că soarta

admisibilității lui depinde de soluția pronunțată asupra capătului de cerere

principal; astfel că, nefiind o veritabilă cerere în rectificarea înscrierilor

de carte funciară în sensul dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996, neavând

un caracter independent, nu se poate considera ca fiind operantă excepția

prescripției dreptului la acțiune.

De asemenea, cererea

având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este una accesorie

petitului privind nevalabilitatea titlului statului prin prisma considerării

Decretului nr. 92/1950 ca fiind lovit de nulitate absolută, acesta fiind

formulat în cadrul acțiunii deduse judecății, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun; astfel că, nu operează termenul special de prescripție prevăzut

prin dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată.

Excepția autorității

de lucru judecat a fost invocată raportat la faptul că anterior introducerii

acțiunii reclamanta a uzat de procedura administrativă obligatorie prevăzută

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, procedură ce a fost finalizată prin

dispoziția emisă de primar. Procedura administrativă s-a desfășurat în fața

autorității deținătoare, actul final al acesteia nu a fost supus controlului

judiciar, printr-o acțiune la instanță, astfel că nu este întrunită cerința

triplei identități de părți, obiect și cauză raportat la prevederile art. 1201 C.

civ.

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă a pârâtului H.T., problema invocată prin

întâmpinarea pârâților S.L.C. și SC M.I.E. SRL, raportat la situația actuală de

carte funciară cu privire la apartamentul din imobil, tribunalul a constatat că

acest pârât a fost chemat în judecată în calitate de cumpărător al

apartamentului, având în vedere faptul că reclamanta a solicitat și constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, neprezentând relevanță,

sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtului, transmiterea ulterioară a

dreptului de proprietate în favoarea altei persoane.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta, în

calitate de succesoare după defuncții P.P. (tată) și P.G.P. (frate), a înțeles

să revendice proprietatea asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, format din 6

apartamente și teren în suprafața de 1.131 mp, preluat de la antecesorii săi,

în temeiul Decretului 92/ 1950.

În termenul special

prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 reclamanta a înregistrat notificare

potrivit procedurii administrative prevăzută de acest act normativ, notificarea

fiind soluționată prin dispoziția emisă de primar, care nu a fost atacată în

condițiile prevăzute de art. 26 din Legea 10/2001.

Prin Dispoziția din 18

decembrie 2003 s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a ap.din

imobilul situat în Cluj-Napoca, pentru restul de 4 apartamente, care au fost

înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995, fiind stabilite despăgubiri

bănești.

Dosarul privind

notificarea reclamantei se află la C.C.S.D. în vederea stabilirii

despăgubirilor pentru cele 4 apartamente înstrăinate în favoarea pârâților.

Ca atare, reclamanta

a avut posibilitatea, uzând de prevederile Legii nr. 10/2001 să obțină și

restituirea apartamentului pârâților, în măsură în care promova în termen legal

o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare și dovedea

reaua-credință a pârâților la încheierea acestuia.

Dimpotrivă,

reclamanta nu a promovat o astfel de acțiune, mai mult, nici nu a atacat în

instanță dispoziția prin care s-au stabilit în favoarea sa doar măsuri

reparatorii pentru celelalte 4 apartamente din imobil, fiind practic de acord

cu soluția adoptată de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Prin acțiune,

reclamanta a solicitat să se constate că Decretul nr. 92/1950 este lovit de

nulitate absolută și, prin urmare, titlul statului român prin care a intrat în

proprietatea imobilului, nu este unul valabil.

În procedura

administrativă, în cadrul căreia s-a recunoscut calitatea reclamantei de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, s-a

analizat inclusiv această problemă a nevalabilității titlului statului,

preluarea fiind considerată ca având caracter abuziv prin însăși dispozițiile

legale, astfel cum se menționează în mod expres în art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001 republicata, cu referire la imobilele naționalizate în temeiul

Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce privește

constatarea că reclamanta este unica moștenitoare după defuncții P.P. și P.G.P.,

acest capăt de cerere este în parte lipsit de obiect, întrucât prin

Certificatul de moștenitor eliberat la 3 mai 1990 de către fostul Notariat

Județean de Stat Cluj s-a constatat că după defuncții P.V.A. decedată și P.P.

decedat, ambii foști cu ultimul domiciliul în municipiul Cluj-Napoca, este

unica moștenitoare reclamanta G.A., în calitate de fiică.

Referitor la

celelalte petite ale acțiunii, referitoare la redobândirea proprietății asupra

imobilului și a posesiei asupra acestuia, concomitent constatării nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

și rectificarea înscrierilor de carte funciară prin radierea dreptului de

proprietate al pârâților și al Statului român și, de asemenea, înscrierea

dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, tribunalul a constatat că

acestea nu pot fi primite.

Astfel, s-a constatat

că, într-adevăr, imobilul din litigiu a fost preluat în mod abuziv de la

antecesorii reclamantei, iar apartamentele componente ale acestuia, cu excepția

apartamentului nr. 2, au fost înstrăinate în temeiul Legii 112/1995 în favoarea

pârâților persoane fizice care și-au intabulat dreptul de proprietate în C.F.,

titlul pârâților astfel dobândit intrând în circuitul civil.

De asemenea, reclamanta

a uzat de procedura administrativă prevăzută prin dispozițiile speciale ale

Legii nr. 10/2001; a ales una din căile procedurale legale, privind obținerea

de măsuri reparatorii, procedură ce fost finalizată prin dispoziția emisă de

primar, dar care nu a fost atacată în instanță în termenul legal de 30 de zile

de la comunicarea acesteia.

Măsurile reparatorii

stabilite în cadrul procedurii administrative, în ceea ce privește imobilul din

litigiu, parțial prin restituirea în natură, parțial sub forma despăgubirilor,

au dobândit un caracter definitiv, consolidând implicit dreptul de proprietate

al pârâților dobândit în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare, astfel că

în prezent reclamanta nu mai deține drept actual, care să creeze în favoarea sa

vocația la redobândirea proprietății în natură, urmând ca satisfacerea

dreptului său să-și găsea aplicare prin intermediul despăgubirilor care vor reflecta

valoarea proprietății de care a fost privată.

În acest sens, s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Potrivit statuărilor

instanței supreme concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori

securității raporturilor juridice.

Constatând astfel că

reclamanta a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001,

procedură ce a fost finalizată iar dispoziția dată în soluționarea notificării

reclamantei nu a fost atacată în instanță, măsurile reparatorii stabilite în

favoarea reclamantei dobândind astfel un caracter definitiv, iar prezentul

demers judiciar formulat în condițiile dreptului comun, în forma unei

veritabile acțiuni în revendicare, aduce atingere securității raporturilor juridice

în sensul că, a da curs pretențiilor reclamantei ar însemna practic prelungirea

sine die a unei stări de incertitudine, dacă s-ar acorda fostului proprietar

posibilitatea de a solicita oricând redobândirea imobilului în natură,

aducându-se astfel atingere dreptului concurent de proprietate al pârâților

cumpărători, al căror titlu a intrat în circuitul civil, tribunalul a respins

ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantă.

Cauza a rămas în

pronunțare în apel în data de 7 octombrie 2009, iar instanța a dispus amânarea

pronunțării pentru data de 14 octombrie 2009. În acest interval au depus la

dosar întâmpinare intimații P.M., S.L. și SC M.I.E. SRL. Intimații P.V. și P.V.

au depus concluzii scrise și cere de aderare la apel în baza art. 293 C. proc.

civ. Instanța nu a procedat la analizarea cererii de aderare la apel și s-a

pronunțat asupra ei, având în vedere că nu a fost depusă înainte de închiderea

dezbaterilor pentru a putea fi comunicată părților și a putea pusă în discuția

acestora.

Examinând apelul

declarat, Curtea a apreciat că acesta este nefondat și, în consecință, în baza art.

296 alin. (1) C. proc. civ., l-a respins, pentru următoarele motive.

Imobilul revendicat

de reclamantă prin prezenta acțiune este situat în Cluj-Napoca, este format din

6 apartamente și teren în suprafață de 1.131 mp, ce a fost preluat de la

antecesorii acestora în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamanta nu a solicitat

imobilul în baza Legii nr. 112/1995.

Urmare apariției

Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare soluționată de Primarul municipiului

Cluj-Napoca prin dispoziția din decembrie 2003, prin care s-a dispus restituirea

în natură a apartamentului nr. 2 din imobil, pentru restul apartamentelor ce au

fost înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995 fiind stabilite despăgubiri

bănești.

Dispoziția din

decembrie2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca a rămas definitivă prin

neatacarea ei de către reclamantă, dosarul aflându-se la C.C.S.D. în vederea

stabilirii despăgubirilor pentru cele 4 apartamente nerestituite.

Reclamanta nu a

promovat acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

limitându-se la a promova prezenta acțiune pe calea dreptului comun, prin care

solicită să se constate că Decretul nr. 92/1950 este lovit de nulitate

absolută, astfel că titlul statului nu este unul valabil și, în consecință, și

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părți în

baza Legii nr. 112/1995.

Referitor la primul

aspect, regimul juridic al bunului preluat în baza Decretului nr. 92/1950, este

fără îndoială că suntem în prezența unei preluări abuzive și, prin urmare,

regimul juridic al acestuia este guvernat de legea specială privind stabilirea

și acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în perioada 6

martie 1945 - 20 decembrie 1989.

Imobilul nu a fost

solicitat spre restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 și, oricum, nu era

liber, cu excepția apartamentului nr. 2, nici la data de 22 decembrie 1989,

nici la data intrării în vigoare a legii speciale, fiind ocupat de pârâții

persoane fizice, în temeiul contractelor închiriere, iar ulterior în baza contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Distincția

referitoare la perioada de timp în care au fost încheiate contractele de

vânzare-cumpărare prezintă importanță, nu doar din punct de vedere al modului

de interpretare a bunei credințe, ci și al probațiunii acesteia, întrucât, în

ceea ce privește perioada de după intrarea în vigoare a legii privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, buna credință a

cumpărătorului nu se mai prezumă; de fapt, majoritatea preluărilor au fost

făcute fără titlu valabil în sensul legii, pentru că legile de preluare

contraveneau constituțiilor ce ocroteau proprietatea particulară și tratatelor

la care România era parte, cumpărătorii neputând invoca necunoașterea legii.

În ce privește buna

credință a cumpărătorilor, problema care se pune este aceea a aplicării dispozițiilor

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a normelor de aplicare a acestor

texte, precum și a Legii nr. 112/1995.

Contractele din cauză

au fost încheiate în anul 1997, anterior normelor de aplicare a Legii nr. 112/1995,

care au prevăzut că preluarea în baza Decretului nr. 92/1950 nu mai reprezintă

preluare cu titlu și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998. Prin

urmare, așa cum a reținut și instanța de fond, față de faptul că statul era

proprietar tabular, că chiriașii nu aveau posibilitatea de a verifica calitatea

foștilor proprietari de persoane exceptate de la naționalizare, că imobilul a

fost ocupat în baza unor contracte de închiriere înainte de 1989, pârâții au

fost de bună credință la momentul încheierii contractelor.

Cu privire la

aplicarea principiului desființării actului subsecvent, prin buna credință a subdobânditorului

interpretată în sensul legilor speciale de restituire, în prezent, instanța se

raportează și la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dată în condițiile art. 329 C. proc. civ., care a stabilit că, în caz de

neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului are prioritate Convenția, prioritate ce poate fi dată în cadrul acțiunii

în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziții

decât cele ale legii speciale trebuind să se facă fără a se aduce atingere

drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane ori securității

raporturilor juridice.

În ce privește titlul

terțului subdobânditor, instanța supremă a statuat că, în ce privește titlul

terțului subdobânditor, „atunci când există neconcordanță între legea internă

și prevederile Constituției, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în

acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o

hotărâre judecătorească anterioare prin care i s-a recunoscut dreptul de a

păstra imobilul; o speranță legitimă în acest sens dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudenței constantă pe acest aspect; dacă

acțiunea în revendicare poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea

actuală de circulație a imobilului".

Prin aceeași decizie

s-a mai reținut că instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate titlului

uneia dintre părți, trebuie să țină seama de principiul securității raporturilor

juridice, că „aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale,

atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără

a aduce atingere drepturile apărate de Convenție, aparținând altor

persoane".

Prin neatacarea contractului

de vânzare-cumpărare, intimații au un „bun" în sensul art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional Convenție, situație în care, admiterea acțiunii ar

constitui o ingerință a dreptului garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1,

conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate

demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege. În speță, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice

privarea de proprietate a pârâților pentru cauză de utilitate publică.

Faptul că apelanții

reclamanți au formulat acțiunea în revendicare după ce au declanșat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată prin neatacarea

dispoziției emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, invocând dreptul lor dobândit

de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să justifice privarea de proprietate

a subdobânditorilor, raportat la art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Față de faptul că

dreptul de proprietate al pârâților există în temeiul contractelor de

vânzare-cumpărare care nu au fost atacate în temeiul dispozițiilor art. 46 din

Legea nr. 10/2001 și este apărat de Convenție, corect a reținut instanța de

fond că prin admiterea acțiunii formulate de reclamanții-pârâți ar fi privați

de „un bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene și s-ar aduce

atingere securității raporturilor juridice (lipsirea de bun a pârâților).

Împotriva deciziei de

apel a formulat cerere de recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele

motive ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

(înlăturându-se astfel nulitatea recursului invocată în cauză):

- S-a solicitat prin

acțiune constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru că statul nu a avut un titlu

asupra a ceea ce a vândut.

Faptul că imobilul în

litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil rezultă din considerentele

sentinței primei instanțe, menținute de instanța de apel, fără să se acorde

acestei împrejurări consecințele juridice pe care trebuie să le genereze.

Statul a vândut ceea

ce nu deținea în mod legal, iar chiar Legea nr. 112/1995 permitea să fie

vândute imobilele preluate de Stat cu titlu.În aceste condiții, vânzarea

imobilului de către un proprietar este lovită de nulitate absolută.

- Argumentele ambelor

instanțe s-au redus la reproducerea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, protejând drepturile

pârâților, fără a se spune ce se întâmplă cu dreptul reclamantei.

Toate argumentele

cuprinse în decizia atacată ar fi fost pe deplin justificate dacă ar fi fost

vorba despre un imobil preluat de Stat cu titlu valabil și apoi înstrăinat în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Omisiunea de a fi

atacat contractele de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001

i s-ar fi putut imputa dacă preluarea imobilului s-ar fi făcut în temeiul unui

titlu valabil. Cum imobilul a fost preluat de Stat fără titlu valabil,

reclamanta nu este supusă termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În chiar cuprinsul

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 se arată că în caz de neconcordanță

între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta

din urmă are prioritate în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun. Ambele instanțe au considerat însă că o asemenea prioritate nu

poate fi acordată în cazul de față întrucât s-ar aduce atingere drepturilor

altor persoane sau securității raporturilor juridice.

S-a argumentat de

instanțe că și terțul subdobânditor are un bun în înțelesul Convenției.

Curtea a statuată

însă (cazurile Jujescu și Străin împotriva României, precum și altele asemenea)

că, în situații precum cea de față, nu contează buna sau reaua-credință a

subdobânditorului și nu i se poate recunoaște acestuia drept de preferință față

de reclamant, atât timp cât naționalizarea a fost abuzivă, iar privarea

reclamantului de proprietate combinată cu lipsa totală a despăgubirilor

constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectarea

dreptului de proprietate garantat de art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenție. Legea nr. 112/1995 nu permitea statului să vândă un bun naționalizat abuziv, de

vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în

patrimoniul statului. Curtea a constatat că aceste vânzări împiedică

reclamantul să se bucure de dreptul său de proprietate. Cu atât mai mult cu cât

reclamantul nu a primit despăgubiri nici în temeiul Legii nr. 10/2001.

Nu s-a arătat care

este temeiul legal pentru care un principiu de drept - al securității

raporturilor juridice, acoperă o cauză de nulitate absolută.

Prin hotărârile

pronunțate în cauză s-au încălcat dispozițiile art. 20 alin. (2) din

Constituție care acordă prioritate tratatelor internaționale la care România

este semnatară în caz de neconcordonață cu legile interne. S-au ignorat

dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană.

- S-a ignorat faptul

că suntem în prezența unei preluări fără titlu, omițându-se să se motiveze

temeiul juridic ce fac valabilă vânzarea - aducându-se astfel atingere dispozițiilor

art. 6 alin. (1) din Convenției.

În jurisprudența

Curții Europene (Albina contra României, Jujescu contra României) s-a arătat că

în situații precum cea de față trebuie să se procedeze la un examen amănunțit

al argumentelor și mijloacelor de probă aparținând părții. Or, din hotărârea

atacată nu reiese care este temeiul juridic în baza căruia preluarea fără titlu

urmată de vânzare fără temei legal au devenit valabile.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, în considerarea celor ce succed:

- Prin acțiunea

formulată și înregistrată la data de 23 ianuarie 2008 pe rolul instanței de

judecată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul în litigiu.

După cum în mod

corect a reținut instanța de apel, contractele de vânzare-cumpărare trebuiau

atacate în temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit normelor

legale menționate, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce

cad sub incidența acestei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu

respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (alin. (1)), iar cele având

ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută,

în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Art. 46 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de

cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data

intrării în vigoare a legii (termenul fiind prelungit ulterior succesiv cu câte

trei luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001).

Prin urmare, după

expirarea termenului special, derogator de la dreptul comun, prevăzut de Legea nr.

10/2001, nu se mai poate pune în discuție valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate atât fără titlu cât și cu titlu de

către stat, ce fac obiectul acestei legi.

- În ceea ce privește

dreptul reclamantei, instanța a reținut în motivare că prin dispoziția din 2003

a Primarului Municipiului Cluj-Napoca s-au stabilit despăgubiri bănești pentru

apartamentele care au fost înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/1995,

dosarul aflându-se la C.C.S.D. - restituindu-se în natură unul dintre

apartamentele din imobil.

Referitor la

omisiunea de a ataca contractele de vânzare-cumpărare, în mod nejustificat

recurenta limitează dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, în condițiile

în care acest articol are în vedere imobilele ce intră sub incidența legii,

adică preluate în mod abuziv-în accepțiunea legii încadrându-se în această

categorie preluările cu titlu cât și fără titlu.

În soluționarea

cauzei instanța de apel a făcut trimitere la decizia în interesul legii nr. 33/2008,

care este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile formulate

de recurentă privind modul de aplicare a deciziei în interesul legii sunt de

asemenea nefondate.

Potrivit acestei

decizii, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate; această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care

astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Prin urmare, atunci

când instanța a înlăturat această prioritate, nu a făcut decât să aplice

decizia în interesul legii, reținând dispozițiile sale integrale.

În condițiile în care

contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, în mod corect s-a

reținut în cauză că titularii acestora dețin un bun în sensul convenției, iar

în aplicarea deciziei în interesul legii aceștia sunt protejați în fața unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun - admiterea unor asemenea

acțiuni lipsindu-i de dreptul de proprietate și aducând atingere securității

raporturilor juridice. În soluționarea cauzei nu trebuie omis faptul că la data

încheierii contractelor nu era înregistrată pe rolul instanței o acțiune în

revendicare, iar reclamantul nu își manifestase în niciun fel intenția de a

redobândi bunul, nedeținând de altfel o hotărâre prin care să se constate

preluarea fără titlu și să se dispună restituirea imobilului.

În decizia în interesul

legii aplicată în cauză se face referire la relevanța Hotărârii C.E.D.O. în

cauza Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe, în care s-a arătat că:

„Curtea acceptă ca

obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist,

este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că

această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri

disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în

considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât

persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația

de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru

faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri” (parag. 58, citat și în cauza

Raicu contra României).

- Nu s-au încălcat în

cauză nici dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului întrucât în motivarea deciziei de apel s-au arătat argumentele pentru

care titlurile pârâților sunt valabile, iar în temeiul lor aceștia dețin un bun

în sensul Convenției.

Constatând, prin

urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă

aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

Cu aplicarea art. 274

C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata sumei de 7856,63 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată, din care119 lei către H.A., 119 lei către S.L. și

7618,63 lei către SC M.I.E. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.A.V. împotriva Deciziei nr. 264/ A

din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă pe recurentă

la 7.856,63 lei cheltuieli de judecată din care 119 lei către H.A., 119 lei

către S.L. și 7.618,63 lei către SC M.I.E. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2010.