ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6091/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 20 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Argeș s-a admis în parte acțiunea înaintată de reclamanta N.C.S. împotriva pârâtei C.S.M. și s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă și-a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 52.000 euro în echivalent RON la data plății reprezentând avans plus dobânda legală, începând cu 16 februarie 2012 și a cheltuielilor de judecată de 6053 RON.

S-a respins capătul de cerere privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007 modificat prin actul adițional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Potrivit art. 1021 C. civ., pentru a se putea dispune rezoluțiunea unei convenții este necesară întrunirea cumulativă a următoarele condiții: una din părți să nu-și fi executat obligațiile ce-i revin, neexecutarea a fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația și debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere. Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligații contractuale; orice neconcordanță între prestația promisă de creditor prin contract și prestația efectiv executată de debitor intră în sfera noțiunii de neexecutare.

Pentru a se putea analiza existența unei neexecutării a obligației contractuale este necesar ca, în prealabil, să se determine conținutul contractului, iar problema determinării conținutului contractului este legată de chestiunea calificării juridice a oricărei convenții și presupune, totodată, aplicarea conjugată a regulilor generale și speciale de interpretare a actelor juridice. Din această perspectivă, conform art. 970 alin. (2) și art. 981 C. civ., este esențial de reținut că în contract sunt cuprinse nu numai clauzele expres stipulate de părți, ci și clauzele pe care echitatea, obiceiul sau legea le presupune într-o anumită specie de contract.

În cauză, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, pârâta C.S.M., în calitate de promitentă-vânzătoare, și-a asumat obligația de a face, respectiv aceea ca la termenul convențional stabilit, să înstrăineze dreptul de proprietate asupra terenului de 11.400 mp, situat în extravilanul comunei Balotești, județul Ilfov, tarla 101, parcela 367, cu vecinătățile indicate în act. Totodată pârâta-reclamantă C.S.M. și-a asumat obligația de obține dreptul de folosință obținut de fostul soț W.H., cadastrul și întabularea terenului mai sus menționat.

Obligația de a obține documentele necesare în vederea autentificării contractului de vânzare-cumpărare este o obligație esențială, fără de care nu se putea realiza perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că forma autentică este impusă de lege "ad validitatem". În ce privește susținerea pârâtei C.S.M., că obligația de a obține dreptul de folosință asupra terenului, era, în fapt, o obligație de diligență, este neîntemeiată, întrucât într-o asemenea interpretare, era posibilă încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, având ca obiect nuda-proprietate, încă de la data autentificării antecontractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat.

Or, în cauză, prin faptul că s-a prevăzut un termen pentru obținerea dreptului de folosință de către promitenta-vânzătoare C.S.M. este evident că s-a urmărit de către promitenta-cumpărătoare N.S. să dobândească dreptul de proprietate, în plenitudinea atributelor sale. În fapt, tribunalul a apreciat prin interpretarea clauzelor contractuale, că antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, astfel cum a fost modificat prin actul adițional autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, a fost afectat de condiția suspensivă a obținerii de către promitenta-vânzătoare C.S.M. a documentelor necesare în vederea înstrăinării dreptului de proprietate, inclusiv a dreptului de folosință ce aparținea fostului soț în baza W.H., condiție care trebuia realizată până la data de 16 iunie 2008. Or, în cauză este de observat că la data de 16 iunie 2008, pârâta-promitentă C.S.M.

nu-și îndeplinise obligația de a obține documentația necesară înstrăinării dreptului de proprietate, astfel că nu s-a îndeplinit condiția suspensivă, în conformitate cu art. 1012 alin. (1) C. civ., ceea ce atrage în mod logic o neîndeplinire a obligației de a face ce incumbă promitentei-vânzătoare C.S.M., respectiv aceea ca la termenul convențional stabilit, să înstrăineze dreptul de proprietate asupra terenului de 11.400 mp, situat în extravilanul comunei Balotești, județul Ilfov, tarla 101, parcela 367. Prima condiție impusă pentru desființarea unei convenții prin rezoluțiune este îndeplinită. În ce privește cerința punerii în întârziere, tribunalul a reținut că și aceasta este îndeplinită.

Astfel punerea în întârziere se exprimă, de regulă, printr-o notificare scrisă adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc. Părțile pot conveni ca punerea în întârziere să se facă în orice formă sau ca ea să nu mai fie necesară, debitorul urmând să fie pus în întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (dies interpelat pro hominem). Aceleași efecte le produce și o cerere de chemare în judecată a debitorului, chiar dacă este introdusă la o instanță necompetentă. Dacă legea sau contractul nu prevăd astfel, simpla împlinire a termenului de executare nu are ca efect punerea în întârziere. De asemenea notificarea nu trebuie să fie formală, fiind suficient ca din conținutul acesteia să rezulte manifestarea de voință a creditorului de a-l pune în întârziere pe debitor.

În cauză, din analiza notificării nr. 200 din 11 februarie 2010, comunicată pârâtei-reclamante C.S.M. la data de 16 februarie 2010, s-a solicitat o renegociere a prețului terenului, ca urmare a întârzierii debitoarei în executarea obligației, iar în subsidiar s-a solicitat restituirea avansului ce a fost achitat. Or, din analiza acestei notificări rezultă că reclamanta N.C.S. nu a mai dorit continuarea raporturilor contractuale între părți, decât cu condiția renegocierii prețului terenului, fapt care nu s-a realizat. Prin urmare, tribunalul a apreciat că de la această dată s-a realizat o punere în întârziere a pârâtei-reclamantei C.S.M., în condițiile art. 1079 C. civ. În ce privește susținerea reclamantei N.S., conform căreia pârâta ar fi fost de drept în întârziere la data expirării termenului contractual, o asemenea susținere nu poate fi acceptată în lipsa unei convenții a părților în acest sens.

Referitor la condiția vinovăției, tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 1082 C. civ. În cauză neexecutarea obligației de către promitenta-vânzătoare C.S.M. s-a datorat nefinalizării acțiunii de partaj, având ca obiect dreptul de folosință ce a aparținut fostului soț W.H., aspect care s-a datorat nesoluționării până în prezent, în mod irevocabil, a cererii de partaj. Or nefinalizarea procesului de partaj, în termenul convențional prevăzut de părți, nu este imputabil pârâtei-reclamante C.S., conform art. 1082 alin. (1) teza a II-a C. civ., astfel că este exclusă vinovăția acesteia în neexecutarea obligației contractuale.

Desigur însă că această neexecutare, face incidentă teoria riscului contractual, urmând ca riscul să fie suportat de debitorul obligației imposibil de executat-promitenta-vânzătoare C.S.M., conform regulii "res perit debitori". În ce privește capătul doi al cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că s-a solicitat de către reclamanta N.S. restituirea avansului de 52.000 euro, susținându-se că întrucât în prezent pârâta C.M. nu și-a executat obligația contractuală, această sumă de bani este deținută fără drept. Este de observat că rezoluțiunea ca sancțiune ce determină desființarea convențiilor presupune existența vinovăției părții care nu și-a executat obligația; în schimb, consecințele imposibilității fortuite de executare a unui contract sinalagmatic trebuie analizate conform teoriei riscurilor contractuale.

Această accepție a rezoluțiunii este singura în concordanță cu logica internă a prevederilor art. 1020 - 1021 C. civ., care constituie sediul general al materiei. Or, din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că nu este vorba de o desființare de drept a convenției, ci de una judiciară, spre deosebire de imposibilitatea fortuită de executare care determină, după caz fie desființarea de drept a contractului sinalagmatic, fie doar stingerea obligației imposibil de executat.

Așadar în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele imposibilității de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual, ci ele cuprind în cazurile în care această problemă se rezolvă potrivit regulii "res perit debitori" și desființarea contractului, care are loc de drept (în același sens: V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed. All, 1997, p. 13). Regula menționată se aplică și în cazul neexecutării obligației contractuale, în mod fortuit, până la expirarea termenului convențional prevăzut de părți. Temeiul restituirii prestațiilor executate în baza convenției desființate ca urmare a teoriei riscurilor contractului îl reprezintă principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel inițial cât contractul a fost în ființă, efectuarea prestațiilor (în speță plata avansului de 52.000 euro de către promitenta-cumpărătoare N.S.) își avea cauza chiar în contract. Numai că desființarea de drept a contractului, ca urmare a imposibilității de executare a obligației asumate de promitenta-vânzătoare C.M. a lipsit de cauză plata avansului efectuată de promitenta-cumpărătoare, astfel încât păstrarea sumei de 52.00 euro, de către partea care le-a primit constituie o îmbogățire fără justă cauză. În consecință în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, s-a dispus obligarea pârâtei C.M. să restituie către reclamantă suma de 52.000 euro, în echivalent RON la data plății, plus dobânda legală de la data punerii în întârziere, în conformitate cu art. 1081 C. civ.

Cererea reconvențională a fost respinsă, tribunalul având în vedere că obligația de a obține dreptul de folosință, a reprezentat o condiție suspensivă ce afecta obligația asumată de promitenta-vânzătoare C.S.; că în prezent ca urmare a neîndeplinirii condiției suspensive în termenul prevăzut, a avut loc o desființare de drept a convenției, fapt ce determină ca refuzul reclamantei N.S. de a mai încheia în prezent contractul de vânzare-cumpărare să fie justificat, neputând fi cenzurat de către instanță. În plus, astfel cum s-a arătat deja, prin antecontractul mai sus menționat, promitenta-vânzătoare C.S. și-a asumat obligația de a transmite dreptul de proprietate, în plenitudinea atributelor sale, iar nu doar nuda-proprietate.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să restituie suma de 52.000 euro, în echivalent RON la data plății, plus dobânda legală; a respins capătul de cerere privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471/09.10/2007, modificat prin actul adițional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008 ca neîntemeiat, precum și cererea reconvențională.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C.S.M., iar prin Decizia civilă nr. 62 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și familie s-a respins apelul pentru următoarele considerente: Primul motiv de apel invocat, prin care s-a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță este neîntemeiat și urmează a fi respins, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 297 1 (1 2 ) C. proc. civ. pentru a se dispune acest lucru. Susținerile apelantei în sensul că hotărârea este greșită întrucât instanța de fond nu a administrat probele solicitate prin întâmpinare pentru a stabili voința subiectivă a părților, este nejustificată în raport de faptul că părțile și-au manifestat voința prin încheierea în formă autentică a antecontractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, deși prin întâmpinarea depusă la fond la dosar, apelanta arată că înțelege să se folosească de probe, precum înscrisuri, martori și interogatoriul reclamantei, ulterior la 13 ianuarie 2011 depune notă de probatorii prin care înțelege să depună înscrisuri atât la cererea reconvențională formulată, cât și în susținerea întâmpinării, înscrisurile fiind depuse la dosar. Din încheierea de ședință din 18 ianuarie 2011, rezultă că prima instanță a respectat principiul contradictorialității, punând în discuția părților probele solicitate și în mod corect a respins proba cu martori și interogatoriu în raport de actul autentic prin care a fost materializată convenția părților.

Al doilea motiv de apel care se referă la soluționarea greșită a fondului cauzei, în sensul că soluția conține motive contradictorii, că nu a fost analizată situația de fapt decât pe baza înscrisurilor depuse la dosar și că s-a stabilit greșit situația de fapt și drept consecință s-a aplicat greșit legea, este de asemenea neîntemeiat și urmează a fi respins. Din considerentele hotărârii apelate nu rezultă a fi întemeiată susținerea în sensul că instanța a motivat contradictoriu soluțiile adoptate. Prima instanță în mod corect a reținut pe baza înscrisurilor de la dosar, că efectele imposibilității de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual, ci ele cuprind în cazurile în care această problemă se rezolvă, potrivit regulii "res perit debitorii" și desființarea contractului care are loc de drept.

Această regulă se aplică și în situația neexecutării obligației contractuale, în mod fortuit până la expirarea termenului convențional prevăzut de părți. Așadar, prima instanță a aplicat corespunzător dispozițiile legale la situația de fapt corect reținută și nu se impune schimbarea soluției. Rezultă din actele dosarului că apelanta a dobândit terenul de 11.400 mp situat în extravilanul comunei Balotești prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1680 din 23 decembrie 1997, în timpul căsătoriei cu numitul H.W., iar acesta din urmă a dobândit dreptul de folosință asupra terenului în cauză. Ulterior dobândirii terenului, căsătoria dintre aceștia a fost desfăcută prin divorț, însă partajul dintre soți nu a fost realizat până la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare în cauză.

Între părțile din această cauză a intervenit antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, de B.N.P. A.D.R., prin care apelanta-pârâtă s-a obligat să-i transfere intimatei-reclamante dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 11.400 mp până la data de 9 ianuarie 2008. Prin acest antecontract apelanta-pârâtă s-a obligat ca până la 9 ianuarie 2008 să obțină toate documentele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, inclusiv dreptul de folosință asupra terenului în cauză, care aparținea fostului soț, iar intimata-reclamantă la achitarea avansului de 17.000 euro.

Prin actul adițional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008 la același notariat, părțile au convenit la achitarea celui de al doilea avans în cuantum de 35.000 euro de către intimata-reclamantă și pentru că pârâta nu-și îndeplinise obligația de a fi obținut dreptul de folosință asupra terenului, s-a convenit prelungirea termenului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare până la 16 iunie 2008. S-a dovedit cu actele de la dosar că intimata-reclamanta și-a îndeplinit obligația achitării avansului în cuantum de 52.000 euro, asumată prin antecontractul de vânzare-cumpărare și că apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația asumată, aceea de a obține dreptul de folosință asupra terenului deținut de fostul său soț în termenul convenit.

Rezultă că s-a încercat soluționarea cauzei pe cale amiabilă, în sensul că la 11 februarie 2010 intimata-reclamantă a adresat apelantei-pârâte o notificare prin care i-a pus în vedere că termenul prevăzut pentru îndeplinirea obligației sale pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a fost depășit, solicitându-i totodată să analizeze posibilitatea restabilirii raporturilor contractuale prin negocierea unui preț care să reflecte situația prezentă a pieței imobiliare, însă apelanta prin răspunsul dat a solicitat negocierea termenilor contractului prin schimbarea obiectului acestuia, respectiv înstrăinarea dreptului de proprietate asupra terenului fără dreptul de folosință, dar la prețul convenit inițial, situație care conduce la dezechilibrarea raporturilor contractuale inițiale și la schimbarea voinței părților exprimată la încheierea antecontractului.

Întrucât apelanta-pârâtă nu și-a executat obligația contractuală până la expirarea termenului convențional convenit de părți, în mod corect a statuat prima instanță că se impune admiterea capătului doi al cererii de chemare în judecată având ca obiect restituirea avansului de 52.000 euro, această obligație având ca temei principiul îmbogățirii fără justă cauză a apelantei-pârâte. În ceea ce privește soluția pronunțată în cererea reconvențională, se constată că în raport de soluționarea capătului doi de cerere din acțiunea principală, aceasta este legală și temeinică și nu se impune schimbarea acesteia, având în vedere considerentele arătate anterior. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.S.M.

solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință a se respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, cu atât mai mult cu cât nu au fost analizate nici motivele de apel invocate. O altă critică vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condițiile în care instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 292 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Recurenta mai invocă și faptul că nu a fost arătată nici norma de drept care să justifice restituirea avansului, iar trimiterea la dispozițiile art. 1020 C. civ., este străină de cauză, în condițiile respingerii primului capăt al acțiunii. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a examinat cauza prin prisma principiului "tantum devolutum, quantum apellatum," fiind arătate atât motivele de fapt cât și de drept, ce au format convingerea instanței la adoptarea soluției. Astfel s-a reținut că între părți s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, de B.N.P.

A.D.R., prin care pârâta s-a obligat să-i transfere reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 11.400 mp până la data de 9 ianuarie 2008. Obligația asumată astfel, viza faptul ca până la 9 ianuarie 2008 pârâta să obțină toate documentele necesare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, inclusiv dreptul de folosință asupra terenului în cauză, care aparținea fostului soț, iar obligația reclamantei a constat în achitarea primului avans de 17.000 euro.

Prin actul adițional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008 la același notariat, părțile au convenit și asupra achitării celui de-al doilea avans, în cuantum de 35.000 euro de către reclamantă și pentru că pârâta nu-și îndeplinise obligația de a fi obținut dreptul de folosință asupra terenului, părțile au mai convenit și cu privire la prelungirea termenului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare până la 16 iunie 2008. Astfel din actele de la dosar a rezultat fără posibilitate de echivoc că reclamanta și-a îndeplinit obligația asumată prin achitarea avansului în cuantum de 52.000 euro.

Or, obligația asumată însă de pârâtă de a obține documentele necesare în vederea autentificării contractului de vânzare-cumpărare era o obligație esențială, fără de care nu se putea perfecta contractul în formă autentică, având în vedere că forma autentică a contractului de vânzare având ca obiect terenul de 11.400 mp situat în extravilanul comunei Balotești este impusă de lege ca o condiție "ad validitatem". Temeiul restituirii prestațiilor executate în baza convenției desființate raportat la teoria riscurilor contractului, rezidă în principiul îmbogățirii fără justă cauză, aspect ce de altfel a și fost reținut de instantele anterioare.

În condițiile în care contractul a fost în ființă, efectuarea prestațiilor (în speță plata avansului de 52.000 euro de către cumpărătoarea N.S.) își avea cauza în contract, iar desființarea de drept a contractului, (ca urmare a imposibilității de executare a obligației asumate de promitenta-vânzătoare C.M.), a lipsit de cauză plata avansului, motiv pentru care în mod corect și legal s-a reținut de către instanța de apel că predarea avansului de 52.00 euro, de către pârâta, constituie într-adevăr o reală îmbogățire fără justă cauză.

De altfel, instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți prin prisma motivelor de apel reținând și încercarea de soluționare a litigiului pe cale amiabilă, dar și neîndeplinirea obligației contractuale de către pârâtă până la expirarea termenului convențional stabilit de părți prin actul adițional autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008. Or, față de starea de fapt conturată, de motivele de apel, instanța a examinat raporturile juridice dintre părți atât prin prisma obligațiilor asumate de părți, cât și prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză art. 970 alin. (2) și art. 981 C. civ., fiind arătate în considerentele hotărârii atât motivele de fapt și cât și de drept, ce au format convingerea instantei de apel în adoptarea soluției.

Este real că potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte în mod implicit argumentele bazate pe raționamente logico-juridice, raportat la susținerile părților și obiectul dedus judecății. De altfel, motivarea hotărârii este o problemă de esență, de conținut și nu de volum, și înseamnă practic încadrarea unei situații de fapt la condițiile generale și abstracte cuprinse în norma de drept.

Or, raportând cele expuse la hotărârea instanței de apel, este de reținut că aceasta se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Nefondată este și critica legată de greșita aplicare a art 292 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în condițiile în care aceste dispoziții reglementează efectul devolutiv al apelului, iar examinarea cauzei s-a făcut atât prin prisma principiului tantum devolutum quantum appelatum cât și a principiului tantum devolutum quantum iudicatum. Conform art 292 alin. (1) C. proc. civ. părțile se vor putea folosi înaintea instanței de apel de toate motivele și dovezile invocate în prima instanță. Astfel din aceste dispoziții rezultă că apelul readuce în fața instanței de control judiciar, de regulă toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată, asupra fondului.

Dispozițiile legale sus-evocate reglementează efectul devolutiv al apelului, iar examinarea cauzei s-a făcut atât prin prisma principiului tantum devolutum quantum appelatum cât și a principiului tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel este de reținut că primul principiu decurge din principiul disponibilității părților în procesul civil, și presupune analiza cauzei de către instanța de judecată numai în limitele criticilor formulate. Această regulă își găsește consacrare chiar în dispozițiile art 295 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora instanța va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Al doilea principiu sus-evocat semnifică faptul că instanța de apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanță a fost sesizată.

Ca atare numai în ipoteza în care apelul nu se motivează sau hotărârea primei instanțe este criticată sub toate aspectele, devoluțiunea este totală. Or, față de cele expuse, este de reținut că instanța de apel a analizat cauza prin prisma motivelor de apel invocate de pârâtă, analiză ce se circumscrie dispozițiilor art. 292 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Cum din perspectiva celor expuse niciuna din toate criticile recurentei nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.S.M. împotriva Deciziei nr. 62/A din 25 mai 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN