ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6091/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6091/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 20 din 25 ianuarie

2011 a Tribunalului Argeș s-a admis în parte acțiunea înaintată de reclamanta

N.C.S. împotriva pârâtei C.S.M. și s-a respins cererea reconvențională

formulată de pârâtă și-a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei

de 52.000 euro în echivalent RON la data plății reprezentând avans plus dobânda

legală, începând cu 16 februarie 2012 și a cheltuielilor de judecată de 6053

RON.

S-a respins capătul

de cerere privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007 modificat prin actul adițional

nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Potrivit art. 1021 C.

civ., pentru a se putea dispune rezoluțiunea unei convenții este necesară

întrunirea cumulativă a următoarele condiții: una din părți să nu-și fi

executat obligațiile ce-i revin, neexecutarea a fost imputabilă părții care nu

și-a îndeplinit obligația și debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în

întârziere.

Neexecutarea

constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligații

contractuale; orice neconcordanță între prestația promisă de creditor prin

contract și prestația efectiv executată de debitor intră în sfera noțiunii de

neexecutare. Pentru a se putea analiza existența unei neexecutării a obligației

contractuale este necesar ca, în prealabil, să se determine conținutul

contractului, iar problema determinării conținutului contractului este legată

de chestiunea calificării juridice a oricărei convenții și presupune, totodată,

aplicarea conjugată a regulilor generale și speciale de interpretare a actelor

juridice. Din această perspectivă, conform art. 970 alin. (2) și art. 981 C.

civ., este esențial de reținut că în contract sunt cuprinse nu numai clauzele

expres stipulate de părți, ci și clauzele pe care echitatea, obiceiul sau legea

le presupune într-o anumită specie de contract.

În cauză, prin

antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie

2007, pârâta C.S.M., în calitate de promitentă-vânzătoare, și-a asumat

obligația de a face, respectiv aceea ca la termenul convențional stabilit, să

înstrăineze dreptul de proprietate asupra terenului de 11.400 mp, situat în

extravilanul comunei Balotești, județul Ilfov, tarla 101, parcela 367, cu

vecinătățile indicate în act. Totodată pârâta-reclamantă C.S.M. și-a asumat

obligația de obține dreptul de folosință obținut de fostul soț W.H., cadastrul

și întabularea terenului mai sus menționat. Obligația de a obține documentele

necesare în vederea autentificării contractului de vânzare-cumpărare este o

obligație esențială, fără de care nu se putea realiza perfectarea în formă

autentică a contractului de vânzare-cumpărare, având în vedere că forma

autentică este impusă de lege "ad validitatem". În ce privește

susținerea pârâtei C.S.M., că obligația de a obține dreptul de folosință asupra

terenului, era, în fapt, o obligație de diligență, este neîntemeiată, întrucât

într-o asemenea interpretare, era posibilă încheierea contractului de vânzare-cumpărare

în formă autentică, având ca obiect nuda-proprietate, încă de la data

autentificării antecontractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat. Or, în

cauză, prin faptul că s-a prevăzut un termen pentru obținerea dreptului de

folosință de către promitenta-vânzătoare C.S.M. este evident că s-a urmărit de

către promitenta-cumpărătoare N.S. să dobândească dreptul de proprietate, în

plenitudinea atributelor sale.

În fapt, tribunalul a

apreciat prin interpretarea clauzelor contractuale, că antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie 2007, astfel cum a

fost modificat prin actul adițional autentificat sub nr. 3471 din 9 octombrie

2007, a fost afectat de condiția suspensivă a obținerii de către

promitenta-vânzătoare C.S.M. a documentelor necesare în vederea înstrăinării

dreptului de proprietate, inclusiv a dreptului de folosință ce aparținea

fostului soț în baza W.H., condiție care trebuia realizată până la data de 16

iunie 2008. Or, în cauză este de observat că la data de 16 iunie 2008,

pârâta-promitentă C.S.M. nu-și îndeplinise obligația de a obține documentația

necesară înstrăinării dreptului de proprietate, astfel că nu s-a îndeplinit

condiția suspensivă, în conformitate cu art. 1012 alin. (1) C. civ., ceea ce

atrage în mod logic o neîndeplinire a obligației de a face ce incumbă

promitentei-vânzătoare C.S.M., respectiv aceea ca la termenul convențional

stabilit, să înstrăineze dreptul de proprietate asupra terenului de 11.400 mp,

situat în extravilanul comunei Balotești, județul Ilfov, tarla 101, parcela

este îndeplinită.

În ce privește

cerința punerii în întârziere, tribunalul a reținut că și aceasta este

îndeplinită. Astfel punerea în întârziere se exprimă, de regulă, printr-o

notificare scrisă adresată debitorului prin intermediul executorului

judecătoresc. Părțile pot conveni ca punerea în întârziere să se facă în orice

formă sau ca ea să nu mai fie necesară, debitorul urmând să fie pus în

întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (dies interpelat pro

hominem). Aceleași efecte le produce și o cerere de chemare în judecată a

debitorului, chiar dacă este introdusă la o instanță necompetentă. Dacă legea

sau contractul nu prevăd astfel, simpla împlinire a termenului de executare nu

are ca efect punerea în întârziere. De asemenea notificarea nu trebuie să fie

formală, fiind suficient ca din conținutul acesteia să rezulte manifestarea de

voință a creditorului de a-l pune în întârziere pe debitor.

În cauză, din analiza

notificării nr. 200 din 11 februarie 2010, comunicată pârâtei-reclamante C.S.M.

la data de 16 februarie 2010, s-a solicitat o renegociere a prețului terenului,

ca urmare a întârzierii debitoarei în executarea obligației, iar în subsidiar

s-a solicitat restituirea avansului ce a fost achitat. Or, din analiza acestei

notificări rezultă că reclamanta N.C.S. nu a mai dorit continuarea raporturilor

contractuale între părți, decât cu condiția renegocierii prețului terenului,

fapt care nu s-a realizat. Prin urmare, tribunalul a apreciat că de la această

dată s-a realizat o punere în întârziere a pârâtei-reclamantei C.S.M., în

condițiile art. 1079 C. civ. În ce privește susținerea reclamantei N.S.,

conform căreia pârâta ar fi fost de drept în întârziere la data expirării

termenului contractual, o asemenea susținere nu poate fi acceptată în lipsa

unei convenții a părților în acest sens.

Referitor la condiția

vinovăției, tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere

dispozițiile art. 1082 C. civ.

În cauză neexecutarea

obligației de către promitenta-vânzătoare C.S.M. s-a datorat nefinalizării

acțiunii de partaj, având ca obiect dreptul de folosință ce a aparținut

fostului soț W.H., aspect care s-a datorat nesoluționării până în prezent, în

mod irevocabil, a cererii de partaj. Or nefinalizarea procesului de partaj, în

termenul convențional prevăzut de părți, nu este imputabil pârâtei-reclamante

C.S., conform art. 1082 alin. (1) teza a II-a C. civ., astfel că este exclusă

vinovăția acesteia în neexecutarea obligației contractuale. Desigur însă că

această neexecutare, face incidentă teoria riscului contractual, urmând ca

riscul să fie suportat de debitorul obligației imposibil de

executat-promitenta-vânzătoare C.S.M., conform regulii "res perit

debitori".

În ce privește

capătul doi al cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că s-a

solicitat de către reclamanta N.S. restituirea avansului de 52.000 euro,

susținându-se că întrucât în prezent pârâta C.M. nu și-a executat obligația

contractuală, această sumă de bani este deținută fără drept.

Este de observat că

rezoluțiunea ca sancțiune ce determină desființarea convențiilor presupune

existența vinovăției părții care nu și-a executat obligația; în schimb, consecințele

imposibilității fortuite de executare a unui contract sinalagmatic trebuie

analizate conform teoriei riscurilor contractuale. Această accepție a

rezoluțiunii este singura în concordanță cu logica internă a prevederilor art.

1020 - 1021 C. civ., care constituie sediul general al materiei. Or, din

interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că nu este vorba de o

desființare de drept a convenției, ci de una judiciară, spre deosebire de

imposibilitatea fortuită de executare care determină, după caz fie desființarea

de drept a contractului sinalagmatic, fie doar stingerea obligației imposibil

de executat. Așadar în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele

imposibilității de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului

contractual, ci ele cuprind în cazurile în care această problemă se rezolvă

potrivit regulii "res perit debitori" și desființarea contractului,

care are loc de drept (în același sens: V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea

contractelor civile, Ed. All, 1997, p. 13). Regula menționată se aplică și în

cazul neexecutării obligației contractuale, în mod fortuit, până la expirarea

termenului convențional prevăzut de părți.

Temeiul restituirii

prestațiilor executate în baza convenției desființate ca urmare a teoriei

riscurilor contractului îl reprezintă principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel inițial cât contractul a fost în ființă, efectuarea prestațiilor (în

speță plata avansului de 52.000 euro de către promitenta-cumpărătoare N.S.) își

avea cauza chiar în contract. Numai că desființarea de drept a contractului, ca

urmare a imposibilității de executare a obligației asumate de

promitenta-vânzătoare C.M. a lipsit de cauză plata avansului efectuată de

promitenta-cumpărătoare, astfel încât păstrarea sumei de 52.00 euro, de către

partea care le-a primit constituie o îmbogățire fără justă cauză.

În consecință în

temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, s-a dispus obligarea pârâtei

C.M. să restituie către reclamantă suma de 52.000 euro, în echivalent RON la

data plății, plus dobânda legală de la data punerii în întârziere, în

conformitate cu art. 1081 C. civ.

Cererea

reconvențională a fost respinsă, tribunalul având în vedere că obligația de a

obține dreptul de folosință, a reprezentat o condiție suspensivă ce afecta obligația

asumată de promitenta-vânzătoare C.S.; că în prezent ca urmare a neîndeplinirii

condiției suspensive în termenul prevăzut, a avut loc o desființare de drept a

convenției, fapt ce determină ca refuzul reclamantei N.S. de a mai încheia în

prezent contractul de vânzare-cumpărare să fie justificat, neputând fi cenzurat

de către instanță. În plus, astfel cum s-a arătat deja, prin antecontractul mai

sus menționat, promitenta-vânzătoare C.S. și-a asumat obligația de a transmite

dreptul de proprietate, în plenitudinea atributelor sale, iar nu doar

nuda-proprietate.

Pentru considerentele

expuse, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat

pârâta să restituie suma de 52.000 euro, în echivalent RON la data plății, plus

dobânda legală; a respins capătul de cerere privind rezoluțiunea

antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3471/09.10/2007,

modificat prin actul adițional nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie

2008 ca neîntemeiat, precum și cererea reconvențională.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta C.S.M., iar prin Decizia civilă nr. 62 din 25

mai 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și familie s-a respins

apelul pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel

invocat, prin care s-a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță este neîntemeiat și urmează a fi respins,

întrucât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 297

1

(1

2

) C. proc. civ. pentru a se dispune acest lucru.

Susținerile apelantei

în sensul că hotărârea este greșită întrucât instanța de fond nu a administrat

probele solicitate prin întâmpinare pentru a stabili voința subiectivă a

părților, este nejustificată în raport de faptul că părțile și-au manifestat

voința prin încheierea în formă autentică a antecontractului de

vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte,

deși prin întâmpinarea depusă la fond la dosar, apelanta arată că înțelege să

se folosească de probe, precum înscrisuri, martori și interogatoriul

reclamantei, ulterior la 13 ianuarie 2011 depune notă de probatorii prin care

înțelege să depună înscrisuri atât la cererea reconvențională formulată, cât și

în susținerea întâmpinării, înscrisurile fiind depuse la dosar.

Din încheierea de

ședință din 18 ianuarie 2011, rezultă că prima instanță a respectat principiul

contradictorialității, punând în discuția părților probele solicitate și în mod

corect a respins proba cu martori și interogatoriu în raport de actul autentic

prin care a fost materializată convenția părților.

Al doilea motiv de

apel care se referă la soluționarea greșită a fondului cauzei, în sensul că

soluția conține motive contradictorii, că nu a fost analizată situația de fapt

decât pe baza înscrisurilor depuse la dosar și că s-a stabilit greșit situația

de fapt și drept consecință s-a aplicat greșit legea, este de asemenea

neîntemeiat și urmează a fi respins.

Din considerentele

hotărârii apelate nu rezultă a fi întemeiată susținerea în sensul că instanța a

motivat contradictoriu soluțiile adoptate.

Prima instanță în mod

corect a reținut pe baza înscrisurilor de la dosar, că efectele imposibilității

de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului contractual, ci

ele cuprind în cazurile în care această problemă se rezolvă, potrivit regulii

"res perit debitorii" și desființarea contractului care are loc de

drept.

Această regulă se

aplică și în situația neexecutării obligației contractuale, în mod fortuit până

la expirarea termenului convențional prevăzut de părți.

Așadar, prima

instanță a aplicat corespunzător dispozițiile legale la situația de fapt corect

reținută și nu se impune schimbarea soluției.

Rezultă din actele

dosarului că apelanta a dobândit terenul de 11.400 mp situat în extravilanul

comunei Balotești prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1680 din 23 decembrie 1997, în timpul căsătoriei cu

numitul H.W., iar acesta din urmă a dobândit dreptul de folosință asupra

terenului în cauză.

Ulterior dobândirii

terenului, căsătoria dintre aceștia a fost desfăcută prin divorț, însă partajul

dintre soți nu a fost realizat până la data încheierii antecontractului de

vânzare-cumpărare în cauză.

Între părțile din

această cauză a intervenit antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 3471 din 9 octombrie 2007, de B.N.P. A.D.R., prin care apelanta-pârâtă s-a

obligat să-i transfere intimatei-reclamante dreptul de proprietate asupra

terenului în suprafață de 11.400 mp până la data de 9 ianuarie 2008.

Prin acest

antecontract apelanta-pârâtă s-a obligat ca până la 9 ianuarie 2008 să obțină

toate documentele necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare în

formă autentică, inclusiv dreptul de folosință asupra terenului în cauză, care

aparținea fostului soț, iar intimata-reclamantă la achitarea avansului de

17.000 euro.

Prin actul adițional

nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008 la același notariat, părțile

au convenit la achitarea celui de al doilea avans în cuantum de 35.000 euro de

către intimata-reclamantă și pentru că pârâta nu-și îndeplinise obligația de a

fi obținut dreptul de folosință asupra terenului, s-a convenit prelungirea

termenului de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare până la 16 iunie

2008.

S-a dovedit cu actele

de la dosar că intimata-reclamanta și-a îndeplinit obligația achitării

avansului în cuantum de 52.000 euro, asumată prin antecontractul de

vânzare-cumpărare și că apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația asumată,

aceea de a obține dreptul de folosință asupra terenului deținut de fostul său

soț în termenul convenit.

Rezultă că s-a

încercat soluționarea cauzei pe cale amiabilă, în sensul că la 11 februarie

2010 intimata-reclamantă a adresat apelantei-pârâte o notificare prin care i-a

pus în vedere că termenul prevăzut pentru îndeplinirea obligației sale pentru

perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a fost depășit, solicitându-i

totodată să analizeze posibilitatea restabilirii raporturilor contractuale prin

negocierea unui preț care să reflecte situația prezentă a pieței imobiliare,

însă apelanta prin răspunsul dat a solicitat negocierea termenilor contractului

prin schimbarea obiectului acestuia, respectiv înstrăinarea dreptului de

proprietate asupra terenului fără dreptul de folosință, dar la prețul convenit

inițial, situație care conduce la dezechilibrarea raporturilor contractuale

inițiale și la schimbarea voinței părților exprimată la încheierea

antecontractului.

Întrucât

apelanta-pârâtă nu și-a executat obligația contractuală până la expirarea

termenului convențional convenit de părți, în mod corect a statuat prima

instanță că se impune admiterea capătului doi al cererii de chemare în judecată

având ca obiect restituirea avansului de 52.000 euro, această obligație având

ca temei principiul îmbogățirii fără justă cauză a apelantei-pârâte.

În ceea ce privește

soluția pronunțată în cererea reconvențională, se constată că în raport de

soluționarea capătului doi de cerere din acțiunea principală, aceasta este

legală și temeinică și nu se impune schimbarea acesteia, având în vedere

considerentele arătate anterior.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta C.S.M. solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului și pe cale de consecință a se respinge acțiunea reclamantei

ca neîntemeiată.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte,

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea

instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii, cu atât mai mult cu cât nu au

fost analizate nici motivele de apel invocate.

O altă critică

vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condițiile în

care instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 292 alin.

(1) și (2) C. proc. civ.

Recurenta mai invocă

și faptul că nu a fost arătată nici norma de drept care să justifice

restituirea avansului, iar trimiterea la dispozițiile art. 1020 C. civ., este

străină de cauză, în condițiile respingerii primului capăt al acțiunii.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de apel a

examinat cauza prin prisma principiului "tantum devolutum, quantum

apellatum," fiind arătate atât motivele de fapt cât și de drept, ce au

format convingerea instanței la adoptarea soluției.

Astfel s-a reținut că

între părți s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 3471 din 9 octombrie 2007, de B.N.P. A.D.R., prin care pârâta s-a obligat

să-i transfere reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 11.400 mp până la data de 9 ianuarie 2008.

Obligația asumată

astfel, viza faptul ca până la 9 ianuarie 2008 pârâta să obțină toate

documentele necesare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în

formă autentică, inclusiv dreptul de folosință asupra terenului în cauză, care

aparținea fostului soț, iar obligația reclamantei a constat în achitarea

primului avans de 17.000 euro.

Prin actul adițional

nr. 1 autentificat sub nr. 718 din 17 martie 2008 la același notariat, părțile

au convenit și asupra achitării celui de-al doilea avans, în cuantum de 35.000

euro de către reclamantă și pentru că pârâta nu-și îndeplinise obligația de a

fi obținut dreptul de folosință asupra terenului, părțile au mai convenit și cu

privire la prelungirea termenului de încheiere a contractului de

vânzare-cumpărare până la 16 iunie 2008.

Astfel din actele de

la dosar a rezultat fără posibilitate de echivoc că reclamanta și-a îndeplinit

obligația asumată prin achitarea avansului în cuantum de 52.000 euro.

Or, obligația

asumată însă de pârâtă de a obține documentele necesare în vederea autentificării

contractului de vânzare-cumpărare era o obligație esențială, fără de care nu se

putea perfecta contractul în formă autentică, având în vedere că forma

autentică a contractului de vânzare având ca obiect terenul de 11.400 mp situat

în extravilanul comunei Balotești este impusă de lege ca o condiție "ad

validitatem".

Temeiul restituirii

prestațiilor executate în baza convenției desființate raportat la teoria

riscurilor contractului, rezidă în principiul îmbogățirii fără justă cauză,

aspect ce de altfel a și fost reținut de instantele anterioare.

În condițiile în care

contractul a fost în ființă, efectuarea prestațiilor (în speță plata avansului

de 52.000 euro de către cumpărătoarea N.S.) își avea cauza în contract, iar

desființarea de drept a contractului, (ca urmare a imposibilității de executare

a obligației asumate de promitenta-vânzătoare C.M.), a lipsit de cauză plata

avansului, motiv pentru care în mod corect și legal s-a reținut de către

instanța de apel că predarea avansului de 52.00 euro, de către pârâta,

constituie într-adevăr o reală îmbogățire fără justă cauză.

De altfel, instanța

de apel a analizat raporturile juridice dintre părți prin prisma motivelor de

apel reținând și încercarea de soluționare a litigiului pe cale amiabilă, dar și

neîndeplinirea obligației contractuale de către pârâtă până la expirarea

termenului convențional stabilit de părți prin actul adițional autentificat sub

nr. 718 din 17 martie 2008.

Or, față de starea de

fapt conturată, de motivele de apel, instanța a examinat raporturile juridice

dintre părți atât prin prisma obligațiilor asumate de părți, cât și prin prisma

dispozițiilor legale incidente în cauză art. 970 alin. (2) și art. 981 C. civ.,

fiind arătate în considerentele hotărârii atât motivele de fapt și cât și de

drept, ce au format convingerea instantei de apel în adoptarea soluției.

Este real că potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să

cuprindă motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă condițiile

procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a

răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din

întregul hotărârii să rezulte în mod implicit argumentele bazate pe

raționamente logico-juridice, raportat la susținerile părților și obiectul

dedus judecății.

De altfel, motivarea

hotărârii este o problemă de esență, de conținut și nu de volum, și înseamnă

practic încadrarea unei situații de fapt la condițiile generale și abstracte

cuprinse în norma de drept.

Or, raportând cele

expuse la hotărârea instanței de apel, este de reținut că aceasta se

circumscrie exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Nefondată este și

critica legată de greșita aplicare a art 292 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în

condițiile în care aceste dispoziții reglementează efectul devolutiv al

apelului, iar examinarea cauzei s-a făcut atât prin prisma principiului tantum

devolutum quantum appelatum cât și a principiului tantum devolutum quantum

iudicatum.

Conform art 292 alin.

(1) C. proc. civ. părțile se vor putea folosi înaintea instanței de apel de

toate motivele și dovezile invocate în prima instanță.

Astfel din aceste

dispoziții rezultă că apelul readuce în fața instanței de control judiciar, de

regulă toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță,

provocând o nouă judecată, asupra fondului.

Dispozițiile legale

sus-evocate reglementează efectul devolutiv al apelului, iar examinarea cauzei

s-a făcut atât prin prisma principiului tantum devolutum quantum appelatum cât

și a principiului tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel este de

reținut că primul principiu decurge din principiul disponibilității părților în

procesul civil, și presupune analiza cauzei de către instanța de judecată numai

în limitele criticilor formulate. Această regulă își găsește consacrare chiar

în dispozițiile art 295 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora instanța va

verifica în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță.

Al doilea principiu

sus-evocat semnifică faptul că instanța de apel nu poate verifica decât

aspectele cu care prima instanță a fost sesizată.

Ca atare numai în

ipoteza în care apelul nu se motivează sau hotărârea primei instanțe este

criticată sub toate aspectele, devoluțiunea este totală.

Or, față de cele

expuse, este de reținut că instanța de apel a analizat cauza prin prisma

motivelor de apel invocate de pârâtă, analiză ce se circumscrie dispozițiilor

art. 292 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Cum din perspectiva

celor expuse niciuna din toate criticile recurentei nu se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta C.S.M. împotriva Deciziei nr. 62/A din 25

mai 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 8 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN