ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1067/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1067/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

La data de 12 august 2009 reclamanta V.A. a

chemat-o în judecată pe pârâta SC P.P. SRL București, pentru ca prin hotărârea

ce urma să o pronunțe, instanța să dispună constatarea rezoluțiunii

antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 mai 23008 la BNPA B.A.

intervenite de drept în baza pactului comisoriu de grad IV prevăzut de art. 14.5

din antecontract, repunerea părților în situația anterioară, respectiv

obligarea pârâtei la plata sumelor 58.494,45 Euro reprezentând avans primit

conform antecontractului, obligație derivând din dispozițiile art. 14.6 din

același act juridic și 2.145,78 Euro cu titlu de penalități de întârziere,

calculate conform dispozițiilor art. 7.2.

Examinând actele

dosarului, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința

comercială nr. 266 din 13 ianuarie 2010, a admis în parte cererea reclamantei,

a constatat rezoluțiunea de drept a antecontractului de vânzare cumpărare

autentificat din 12 mai 2008 BNPA B.A., a dispus repunerea părților în situația

anterioară și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 56.709,45

Euro, în Ron la cursul BNR din ziua plății, suma de 2.145,78 Euro în Ron la

cursul BNR din ziua plății, cu titlu de penalități de întârziere și 11.358,38 Ron

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că între părți a fost încheiat

contractul de cesiune de contract dintre C.C.M., reclamanta V.A. și pârâta SC

P.P. SRL București prin care a fost cesionată poziția contractuală a cedentei C.C.M.

către cesionara reclamantă V.A., în sensul subrogării cesionarei în drepturile

cedentei, aceasta dobândind calitatea de promitent cumpărător al unui imobil ce

urma a fi edificat de către SC P.P. SRL București situat în București sector 3,

prețul cesiunii fiind 1.500 Euro, subrogarea fiind apreciată de tribunal ca

fiind perfect legal.

A mai reținut

instanța de fond că ulterior, între reclamanta promitentă cumpărătoare V.A. și

pârâta promitentă vânzătoare SC P.P. SRL București, a fost încheiat

antecontractul de vânzare cumpărare autentificat din 12 mai 2008 la BNPA B.A.,

achitându-se de către promitenta cumpărătoare un avans de 47.655 Euro plus TVA

19%.

Antecontractul

prevedea la art. 14.5 un pact comisoriu de grad IV expres în cazul în care nu

era îndeplinită obligația vânzătorului promitent de predare a apartamentului la

termen sau pentru refuzul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare

(termenul de predare stipulat în antecontract a fost 20 decembrie 2008).

Instanța a reținut că

pârâta a notificat-o pe reclamantă pentru predarea-primirea obiectului antecontractului

la data de 13 martie 2009, dată la care nu a fost încheiat procesul verbal de

predare-primire ci, un proces verbal de inspecție a apartamentului care s-a

dovedit a fi deplorabil, astfel că pârâta nu și-a atins targetul de a preda

obiectul antecontractului și nu a demonstrat că a existat un caz care să o

exonereze de răspundere contractuală, aceasta fiind în culpă conform art. 1082 C.

civ.

Tribunalul a apreciat

că nu a fost prezentat un proces verbal de recepție a apartamentului contractat

atâta timp cât pârâta nu a demonstrat că a recepționat lucrările de la proprii

subcontractanți și faptul că pârâta a invocat culpa executanților și

subcontractanților nu este scuzabilă în dosarul de față, astfel că rezoluțiunea

de drept nu mai poate fi împiedicată, intervenind la data de 20 martie 2009,

dată până la care trebuia să facă recepția pentru apartamentul locuibil.

De asemenea, a arătat

instanța că, întârzierile cauzate de subcontractanți nu pot constitui forță

majoră întrucât nu conțin elementul imposibilității absolute caracteristic

forței majore și pe cale de consecință conform art. 1082 C. civ. pârâta este în

culpă contractuală. A mai arătat instanța de fond că pârâta a recunoscut că

apartamentul nu era finalizat, gata pentru recepție, deoarece la 13 martie 2009

s-a stabilit un nou termen pentru o nouă vizită a apartamentului, respectiv 2

aprilie 2009, astfel că în conformitate cu art. 14.5 din antecontract

tribunalul a constatat intervenită rezoluțiunea de drept, dispunând repunerea

părților în situația anterioară, cu restituirea sumei plătită de pârâtă și

penalități de întârziere, conform art. 7.2 din același antecontract. A apreciat

instanța că debitul principal este de 47.655 Euro plus 19% TVA, iar diferența

de 1.500 Euro neacordată constituie prețul cesiunii.

Apelurile declarate

de cele două părți în litigiu au fost soluționate de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 359 din 10 iunie 2010,

conform căreia a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în tot hotărârea

atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantei.

Apelul declarat de

reclamanta V.A. a fost respins ca nefondat și instanța a luat act că apelanta

pârâtă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale

separată.

Examinând apelul

declarat de pârâtă cu privire la primul aspect ce a vizat lipsa notificării

emisă de pârâtă până la 20 martie 2009, instanța de apel a reținut dispoziția

din clauza 6.4 din antecontract în care nu este stabilită data de 20 martie

2009 ci, faptul că părțile vor stabili data și locul întâlnirii pentru semnarea

contractului de vânzare-cumpărare, dată care nu putea fi mai târziu de 30 de

zile de la notificarea promitentului vânzător în acest sens, precum și

împrejurarea că reclamanta nu era gata să-și respecte obligația asumată prin art.

4 lit. b) recunoscând imposibilitatea de a achita diferența de preț în termenul

stabilit, astfel că această susținere a instanței de fond nu este întemeiată,

rezoluțiunea neoperând pentru acest motiv.

Analizând și cel

de-al doilea motiv Curtea a reținut că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe

nerespectarea termenului inițial de la 20 decembrie 2008 și nici după primirea

notificării prelungirii datei de finalizare, ci pentru depășirea termenului de

20 martie 2009, astfel că este de prisos analiza punctuală a motivelor care au

stat la baza prelungirii termenului și că procesul verbal semnat la 13 martie

2009 este un proces verbal de predare-primire valabil, conform

antecontractului, conținutul acestuia, necontestat de promitenta cumpărătoare,

purtând precizarea că promitentul vânzător a finalizat lucrările de construire

și amenajare a apartamentului și că promitentul cumpărător a acceptat și

confirmat, cu rezervele formulate în art. 1 și art. 2 din procesul verbal de

predare-primire că apartamentul și descrierea acestuia corespunde cu descrierea

apartamentului din antecontract și că procedura de constatare a stării

apartamentului în momentul predării acestuia a fost îndeplinită în conformitate

cu prevederile antecontractului, astfel că nu se poate interpreta că nu există

proces-verbal de predare primire numai pentru că acesta nu cuprinde toate

elementele din anexa 6 și pentru că nu se prezintă la standardul de calitate

dorit, context în care apărarea formulată de reclamantă în acest sens este

nefondată.

În același context

Curtea a reținut că pârâta a predat reclamantei la data de 13 martie 2009 o

copie a Releveului ce conținea descrierea apartamentului, că la data de 13

martie 2009 imobilul era deja intabulat, ceea ce înseamnă că era și finalizat

și că dincolo de faptul că invitația în scopul îndeplinirii procedurii de

predare-primire a apartamentului s-a făcut la 11 februarie 2009 pentru data de

13 martie 2009, după data de 20 martie 2009 reclamanta a comunicat pârâtei că

nu este în măsură să achite diferența de preț, astfel că în cauză nu s-a

dovedit culpa pârâtei în sensul art. 14.5.1 pentru a opera pactul comisoriu.

A reținut în

continuare că raportat la art. 978 C. civ., actele juridice trebuie

interpretate în sensul în care să-și producă efectele, rezoluțiunea fiind o

sancțiune care intervine numai in extremis, pentru neexecutarea culpabilă a

unei obligații principale și față de conținutul convenției părților, procedând

la interpretarea acesteia potrivit art. 982 C. civ., coroborat cu probele

administrate în cauză și reținând art. 983 C. civ. potrivit căruia convenția se

interpretează în favoarea celui ce se obligă când există o îndoială, instanța

de apel a constatat că promitenta vânzătoare a respectat obligațiile prevăzute

de art. 6.1 privind finalizarea și predarea apartamentului, cu îndeplinirea

procedurii cerute de art. 5.1 din antecontractul de vânzare-cumpărare și că

prelungirea termenului de finalizare de la 20 decembrie 2008 la 20 martie 2009

este justificată, că instanța de fond a încălcat principiul rolului activ

prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., bazându-se în motivare pe

aspectel necontestate de reclamantă fără să se supună dezbaterii părților și

fără să se pună în vedere pârâtei să facă probe în acest sens și a apreciat că

nu sunt îndeplinite condițiile art. 14.5.1 prevăzute în pactul comisoriu,

neoperând astfel rezoluțiunea antecontractului și în consecință neexistând

posibilitatea repunerii în situația anterioară, apelul a fost apreciat ca

întemeiat.

În acest context,

instanța de apel a apreciat de prisos analiza motivelor de apel formulate de

reclamanta V.A.

Împotriva hotărârii

instanței de apel reclamanta V.A. a formulat recurs prin care a solicitat

admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de apel. A invocat în recursul său dispozițiile art. 304

pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

A susținut că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv art.

14.5.1 din antecontract raportat la art. 6.1 si art. 6.3 din același act

juridic în sensul că această clauză este un pact comisoriu de grad IV,

rezoluțiunea operând de drept, fără a mai fi necesară intervenția instanței și

fără formalități prealabile, având ca efect desființarea retroactivă a

antecontractului, așa încât intervenția instanței în aprecierea rezoluțiunii

este totalmente greșită.

De asemenea a

criticat modul cum instanța a interpretat dispozițiile art. 7.1 din

antecontract raportate la anexa nr. 6 susținând că procesul verbal nu a fost

încheiat conform art. 6.1 din antecontract și nu a aprofundat dispozițiile art.

6.2 din antecontract și să constate că nu s-a semnat niciun act adițional la

procesul-verbal, dovadă clară a faptului că nici termenul de 7 zile pentru

remedierea deficiențelor nu a fost respectat de către promitentul vânzător

astfel că apartamentul nu a fost finalizat putând astfel să intervină

sancțiunea rezoluțiunii.

De asemenea instanța

nu a analizat art. 6.3 din antecontract potrivit căruia nu se poate depăși

termenul maxim acceptat de părți și anume 20 martie 2009.

Toate aceste

considerente ale instanței de apel fiind dovada consecinței interpretării

clauzei contractuale în mod defectuos, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut că situației concrete deduse judecății i se aplică doar

dispozițiile art. 969 C. civ. și regulile clauzei rezolutorii exprese de grad

IV, instanța neglijând cu desăvârșire legislația privind protecția

consumatorului aplicabile speței de față, nepronunțându-se asupra apărărilor

reclamantei în sensul că art. 77 din Legea consumatorului nr. 296/2004, art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive și art. 5 din Directiva nr.

93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 prevăd că în caz de dubiu

interpretarea unei clauze contractuale se va face în favoarea consumatorului,

după cum criticabilă este și interpretarea în sensul efectului intabulării

asupra finalizării apartamentului, instanța făcând confuzie între termenul de

finalizare al apartamentului și termenul de recepție la terminarea lucrărilor

unei construcții.

Recurenta a criticat

soluția instanței de apel și prin prisma faptului că aceasta a fost însărcinată

să verifice dacă la termenul limită stipulat s-a îndeplinit întocmai rezultatul

scontat de părți și nu să cerceteze unele situații asupra cărora nu i-a cerut

să se pronunțe, încălcând astfel art. 14.5.1, împrejurare față de care sunt

aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

A susținut de

asemenea că depășirea datei de 20 martie 2009, fără a fi cenzurată, denotă că

instanța și-a motivat decizia pe motive străine de rezoluțiunea convențională a

părților și s-a pronunțat contrar art. 6.3 din antecontract conform căruia

amânarea nu putea depăși durata de 3 luni.

De asemenea instanța

a analizat greșit obligația prevăzută de art. 4 pct. 2 lit. b) din antecontract

atâta vreme cât și-a îndeplinit obligația de plată a avansului și întrucât a

cerut în acțiunea sa rezoluțiunea antecontractului, situație în care nu pot fi

cercetate decât acele obligații ce iau naștere în virtutea antecontractului și

nu cele specifice vânzării, depășindu-și astfel competența și pronunțând o

soluție pe care o consideră ca o vătămare gravă a drepturilor și intereselor

sale.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Între părțile în

litigiu a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare a apartamentului situat

în București, sector 3, art. 6 din acest contract, reglementând procedura de

predare primire a apartamentului și data transferării dreptului de proprietate,

art. 7.2 reglementând penalitățile de întârziere și despăgubirile iar art. 7.4

și 14.5 reglementând rezoluțiunea contractului.

Recurenta a criticat

hotărârea instanței de apel, în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ.

în sensul că aceasta a acordat mai mult decât s-a cerut, că hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, că a fost interpretat greșit actul

juridic dedus judecății și că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, fiind invocate în acest sens clauzele prevăzute de art.

4.2 lit. b), 6, 6.1, 6.2, 6.3, 7.1, 14.5 din antecontract.

Art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. prevede că modificarea hotărârii se poate cere dacă instanța a

acorda mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, prin acest motiv de

recurs fiind sancționată încălcarea de către instanță a principiului

disponibilității în virtutea căruia reclamantul este cel care stabilește limitele

judecății.

În acest context

Curtea constată că reclamanta a cerut să se constate rezoluțiunea de drept a

antecontractului din 12 mai 2008 în temeiul pactului comisoriu inserat de părți

în acest antecontract, recurenta motivând că instanța nu putea să susțină că

„rezoluțiunea de drept ar fi bazată pe două aspecte, vorbindu-se pe larg despre

momentul încheierii contractului final de vânzare-cumpărare, obligație ale

părților rezultate din alte clauze” instanța fiind însărcinată să verifice doar

„dacă la termenul limită stipulat s-a îndeplinit întocmai rezultatul scontat de

părți”, astfel că a încălcat convenția părților prin cercetarea unor situații

asupra cărora nu i s-a cerut să se pronunțe.

Motivul astfel

invocat nu poate fi primit, pe de o parte pentru că recurenta nu a precizat

care sunt situațiile cercetate de instanță asupra cărora nu i s-a cerut să se

pronunțe, nici care este clauza din contract încălcată și nici ce temei de

drept a fost încălcat de instanța de apel în analiza acelor „situații” asupra

cărora nu i s-a cerut să se pronunțe, criticile vizând în ansamblu fondul

litigiului.

Pe de altă parte

Curtea, analizând decizia atacată prin perspectiva pct. 6 al art. 304 C. proc.

civ., constată că instanța de judecată a raportat corect dispozițiile art. 14.5.1

din antecontract la prevederile art. 978, art. 982 și art. 983 C. civ.,

reținând că promitenta vânzătoare nu este în culpă pentru neexecutarea unei

obligații principale și, respectând obligația de finalizare și predare a

apartamentului, nu-i poate fi aplicată sancțiunea rezoluțiunii contractului, ca

sancțiune care intervine numai in extremis pentru neexecutare culpabilă, astfel

că instanța de apel nu a acordat nici mai mult decât s-a cerut și nici ceea ce

nu s-a cerut, motivarea acesteia din considerente referindu-se strict la

obiectul litigiului și la cererea reclamantei privind constatarea rezoluțiunii

contractului conform declarației de rezoluțiune a acesteia din urmă, limitele

judecății fiind respectate.

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. reglementează modificarea deciziei atacate atunci când nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, în recurs, recurenta invocând cea de-a treia

ipoteză respectiv când hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii,

ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Recurenta a invocat

în susținerea acestui motiv împrejurarea că obligația prevăzută de art. 6.1,

art. 6.3 este o obligație de rezultat, determinată și, raportând-o la art. 14.5.1

din antecontract a creat o garanție pentru debitor și siguranța obținerii

întocmai a prestației la cel târziu 20 martie 2009, precum și critica

referitoare la aprecierea instanței cu privire la neîndeplinirea de către

reclamantă a clauzei prevăzută de art. 4.2 lit. b) din antecontract în sensul

imposibilității plății restului din prețul rămas de achitat, astfel că instanța

a depășit cadrul procesual, folosind o motivație străină de natura pricinii.

Reținând legalitatea

hotărârii sub aspectul interpretării corecte a dispozițiilor art. 14.5.1 din

antecontract, raportată la art. 6.1, art. 6.3 din același antecontract,

referitoare la termenul de finalizare și de predare a apartamentului în

litigiu, Curtea urmează a aprecia că motivele invocate de recurentă în temeiul art.

304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, față de inexistența în considerentele

deciziei a unor motive străine de natura pricinii, ambele critici referindu-se

la analiza capătului de cerere referitor la constatarea rezoluțiunii, sancțiune

care poate fi cerută numai de partea care a executat sau care se declară să

execute contractul și numai în situația în care cealaltă parte nu și-a executat

culpabil obligațiile ce-i revin.

Or, instanța de apel

corect a reținut că pârâta nu a avut nici o culpă în executarea

antecontractului procedând conform dispozițiilor antecontractului cu privire la

predarea și finalizarea apartamentului, cu respectarea art. 6.1, art. 6.3 și art.

14.5.1 din antecontract și tot la fel de corect reținând că obligația

principală din același antecontract prevăzută de art. 4.2 care o privea pe

reclamantă și care avea în vedere obligația acesteia de plată a apartamentului,

nu a fost respectată cu atât mai mult cu cât reclamanta a declarat că nu este

în măsură să achite prețul integral.

Art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. prevede că hotărârea atacată poate fi modificată atunci când

instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, critica recurentei din

această perspectivă referindu-se la interpretarea pactului comisoriu, sens în

care reclamanta a apreciat că obiectul cauzei nu face necesară intervenția

instanței în aprecierea rezoluțiunii, pactul comisoriu fiind derogator de la

prevederile art. 1021 C. civ.

Clauzele contractuale

exprese din antecontract privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare,

respectiv art. 14.5, art. 14.5.1 invocate de reclamantă în susținerea și

dovedirea acțiunii, clauze denumite pacte comisorii, care nu fac necesară

intervenția instanței în declararea rezoluțiunii, au fost verificate de

instanța de apel în limita permisă de înseși aceste clauze convenționale de

rezoluțiune, limită dată de chiar art. 14.5.1, respectiv nefinalizarea și

nepredarea apartamentului la termenele menționate la art. 6.1 – 6.3 din

antecontract, astfel că nu se poate reține că aceste clauze au fost

interpretate greșit, instanța ținând cont de regulile de interpretare stipulate

de art. 970 – art. 985 C. civ. și cu aplicarea dispozițiilor art. 295 alin. (1)

C. proc. civ. în sensul că instanța de apel a verificat situația de fapt precum

și aplicarea legii de către prima instanță și constatând că aceasta a săvârșit

erori de judecată, a admis apelul, schimbând soluția.

Cu privire la

criticile formulate în temeiul pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., conform căruia

hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Curtea constată că nu

sunt fondate față de considerentele expuse mai jos.

Criticile referitoare

la singurele dispoziții legale aplicabile speței, respectiv art. 969 C. civ.

dar și cele care privesc neglijarea legislației privind protecția

consumatorului în favoarea aplicării art. 983 C. civ. vizează cea de-a doua

ipoteză a articolului mai sus menționat și au în vedere atât încălcarea cât și

aplicarea greșită a dispozițiilor legale, ca o consecință a unei interpretări

eronate a legii.

Având în vedere că

acțiunea are la bază răspunderea contractuală, este firesc ca pricina să fie

analizată din perspectiva art. 969 C. civ. potrivit căruia convenția legal

făcută are putere de lege, însă fondul litigiului abordează problema aplicării

sancțiunii rezoluțiunii și efectele acesteia a cărei analiză presupune

aplicarea legislației în materie, astfel că în mod greșit a apreciat recurenta

că în speță este aplicabil doar art. 969 C. civ.

În ceea ce privește

soluționarea litigiului fără a se avea în vedere legislația protecției

consumatorului, Curtea constată că prima instanță nu a analizat speța în lumina

reglementărilor privind protecția consumatorului, că reclamanta nu a apelat

sentința fondului sub aspectul omiterii cercetării acesteia prin prisma legii

protecției consumatorului și că în recurs nu pot fi formulate critici asupra

unor probleme care nu au făcut obiectul apelului, astfel că și această critică

urmează a fi respinsă.

Pentru aceste motive,

în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul

ca nefondat și constatând că intimata pârâtă a solicitat cheltuieli de

judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a admite cererea și a o

obliga pe recurentă să-i plătească intimatei suma de 5.000 Ron cu titlu de

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta V.A. împotriva deciziei nr. 359 din 10 iunie 2010 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta la

plata către intimata pârâtă SC P.P. SRL București a sumei de 5.000 Ron

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2011.