ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 759/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 759/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 7081 din 09

decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, s-a admis

în parte cerere de chemare în judecată formulată de reclamanta P.S.C. în contradictoriu

cu SC C. SA, fiind obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumei de

248.880 RON cu titlu de remunerație potrivit contractului de mandat din 27

februarie 2009, pentru perioada 30 iunie 2009 – 01 ianuarie 2013, precum și a sumei

de 9093,6 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respingându-se restul pretențiilor,

ca neîntemeiate.

În pronunțarea

acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art.

969 C. civ. din anul 1864 (aplicabil în cauză potrivit art. 5 și 223 din Legea

nr. 71/2011), convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Potrivit art.

1073, creditorul are dreptul a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz

contrar are dreptul la dezdăunare. Din interpretarea acestui text legal rezultă

că debitorul trebuie să își fi asumat prin contract obligația a cărei executare

este solicitată de către creditor.

Clauza penală

este acea convenție (un contract) accesorie prin care părțile determină anticipat

echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării

cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Potrivit art.

1066 C. civ. din anul 1864, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre

a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de

neexecutare din parte-i.

Potrivit art.

143

1

din Legea nr. 31/1990, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor

măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al

societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul

constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor; modul

de organizare a activității directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv

sau prin decizie a consiliului de administrație; orice administrator poate solicita

directorilor informații cu privire la conducerea operativă a societății; directorii

vor informa consiliul de administrație, în mod regulat și cuprinzător, asupra operațiunilor

întreprinse și asupra celor avute în vedere; directorii pot fi revocați oricând

de către consiliul de administrație; în cazul în care revocarea survine fără justă

cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

În privința naturii

juridice a contractului încheiat de părți, tribunalul a avut în vedere că acesta

este unul de mandat, căruia îi sunt aplicabile prevederile generale din C. civ.

din anul 1864 și cele speciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990, iar nu cele ale

C. muncii (Legea nr. 53/2003).

Potrivit art.

1532 C. civ. din anul 1864, mandatul este un contract prin care o persoană, numită

mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte

persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă.

În materia contractului

de mandat remunerat, există prezumția de culpă a mandatarului, apreciată în raport

de criteriul abstract al persoanei prudente și diligente, iar mandatarul trebuie

să dovedească faptul că a efectuat toate demersurile necesare pentru a își îndeplini

obligațiile din contractul de mandat sarcina probei în acest sens revenind reclamantului.

Revocarea mandatarului

în materie civilă este un act lăsat la discreția mandantului, care poate exercita

acest drept când dorește (art. 1553 C. civ. din anul 1864), fără a fi obligat să

justifice acțiunea sa. În materie comercială, unde mandatul este oneros și încredințat

pentru tratarea unor afaceri comerciale, principiul certitudinii juridice sau al

securității tranzacțiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate

și să nu fie rupte fără o justă reparație a prejudiciului adus într-o asemenea revocare

sau renunțare intempestivă. De aceea, art. 391 C. com. (aplicabil în speță potrivit

art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011), arată că mandantul care, fără justă cauză,

întrerupe executarea mandatului, răspunde pentru daune-interese.

Rezultă că revocarea

este îndreptățită atunci când ea se fundamentează pe existența unor cauze de incapacitate

sau incompatibilitate evidențiate după numirea directorului, pentru lipsa de abilități

manageriale sau incompetența acestuia, precum și pe încălcarea de acesta, în mod

culpabil, a îndatoririlor legale și statutare ce îi revin.

Pentru a se angaja

răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor

elemente: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație,

aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție

a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu

patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Un cocontractant

poate solicita angajarea răspunderii civile contractuale a celuilalt cocontractant

numai în cazul în care acesta nu și-a îndeplinit culpabil una dintre obligațiile

asumate prin contract.

În cauza dedusă

judecății, tribunalul a reținut că, în privința faptei ilicite, aceasta constă în

revocarea reclamantei P.S.C. fără justă cauză începând cu data de 30 iunie 2009.

Faptul că revocarea

reclamantei s-ar fi realizat cu justă cauză trebuia dovedit de către pârâta SC C.

SA, ceea ce nu s-a dovedit în speța dedusă judecății.

În privința cuantificării

prejudiciului suferit, tribunalul a statuat ca, prin cererea de chemare în judecată,

așa cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerației

datorate până la sfârșitul contractului de mandat, respectiv pentru perioada 30

iunie 2009-01 ianuarie 2013.

Tribunalul a constatat

că, în cazul revocării fără justă cauză, reclamanta beneficiază de plata de către

societate a unei compensații bănești al cărei cuantum îl reprezintă drepturile bănești

lunare stabilite conform prezentului contract aferente perioadei de administrare

a societății rămasă în cadrul duratei prezentului contract stabilită la art. 2

alin. (1), așa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) din contract.

Deși prin raportul

de expertiză efectuat în cauză (Dosarul nr. 16896/3/2012 al Tribunalului București,

secția a Vl-a civilă) s-a stabilit că valoarea remunerației datorate pe perioada

30 iunie 2009 - 01 ianuarie 2013 este de 248.896,80 RON, tribunalul a dat eficiență

principiului disponibilității reglementat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. din anul 1865.

Astfel, tribunalul

a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 248.880

RON, sumă ce reprezintă valoarea remunerației datorate pe perioada 30 iunie 2009

- 01 ianuarie 2013.

Față de cele arătate

mai sus, tribunalul a acordat reclamantei această sumă ca urmare a revocării fără

justă cauză.

Deși revocarea

din funcția de director general a reclamantei a fost fără justă cauză, tribunalul

a apreciat că reclamanta avea obligația de a proba, în condițiile art. 1169 C. civ.

din anul 1864, că a realizat obiectivele și criteriile de performanță, inclusiv

a programelor de reducere a creanțelor și plăților restante, a pierderilor, precum

și a alte obiective stabilite prin contract.

Neprobând aceste

aspecte, tribunalul a considerat că nu se pot acorda ca despăgubiri pentru revocare

premiul anual maxim (12 remunerații brute lunare), proporțional cu perioada desfășurării

relațiilor contractuale.

Mai mult, tribunalul

a menționat că, potrivit art. 1, contractul de mandat se încheie în condițiile dispozițiilor

O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economice-financiare la nivelul unor operatori

economici, cu modificările și completările ulterioare.

Ca atare, reclamanta

avea posibilitatea solicitării de daune-interese numai în acord cu textul legal

în vigoare la data revocării, iar nu în funcție de textul legal abrogat.

Tribunalul a apreciat

că prejudiciul constând în premiile anuale maxime prevăzute de contractul dintre

părți nu este unul cert, întrucât acordarea acestor premii depindea de realizarea

obiectivelor și criteriilor de performanță, inclusiv a programelor de reducere a

creanțelor și plăților restante, a pierderilor, precum și a altor obiective prevăzute

de contract.

Față de prevederile

art. 1 din contract și a faptului că O.U.G. nr. 79/2008 a fost modificat anterior

revocării reclamantei, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile

modificate ale art. 4 alin. (2).

În privința vinovăției,

tribunalul a precizat că aceasta este prezumată de lege, așa cum rezultă din coroborarea

prevederilor art. 1073, 1075, 1082 și 1083 C. civ. din anul 1864.

Tribunalul a constatat

existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul

suferit de reclamantă, aceasta fiind prezumată de lege, așa cum rezultă din prevederile

art. 1082 C. civ. din anul 1864, potrivit cărora debitorul este osândit, de se cuvine,

la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea

executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va

justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.

În consecință,

tribunalul a considerat că se poate angaja răspunderea civilă contractuală a reclamantei-pârâte

cu privire la suma de 248.880 RON.

În temeiul

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, tribunalul a obligat pârâta la plata

către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9093,6 RON, reprezentând

taxa judiciară de timbre (6.588,6 RON), timbru judiciar (5 RON) și onorariu expert

(2.500 RON).

La data de 16

aprilie 2014, în termen legal, reclamanta P.S.C. a formulat în contradictoriu cu

SC C. SA apel împotriva sentinței civile nr. 7081 din 09 decembrie 2013 a Tribunalului

București, secția a VI-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 16896/3/2012 la data

de 27 iunie 2014, apelanta a depus și motivele de apel, prin care solicita admiterea

căii de atac, modificarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii în integralitate.

Criticile apelantei

au vizat faptul că, în mod greșit, instanța de fond a respins capătul de cerere

referitor la obligarea pârâtei SC C. SRL la plata premiului anual maxim (reprezentând

contravaloarea a 12 remunerații brute lunare) proporțional cu perioada desfășurării

relațiilor contractuale.

Împotriva aceleiași

sentințe a formulat apel și pârâta SC C. SRL solicitând admiterea căii de atac,

modificarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

În motivarea apelului,

pârâta a susținut că desființarea mandatului reprezintă o excepție de la regula

simetriei prevăzută de art. 969 C. civ. 1864, că, față de datele speței, susținerile

reclamantei potrivit cărora revocarea sa din funcția de director general al Societății

C. SA nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 14 din contract

fiind întemeiate, față de faptul că măsura revocării intră sub incidența prevederilor

art. 14 lit. b) din contractul de mandat.

Prin încheierea

din 03 octombrie 2014, Curtea a dispus repunerea pe rol pentru a se face dovada

de către părți a perioadei în care reclamanta-apelantă P.S.C. a exercitat funcția

de director și a procedat la comunicarea către apelanta P.S.C. a înscrisurilor atașate

de intimata SC C. SA după rămânerea în pronunțare (respectiv la data de 29

septembrie 2014 și 01 octombrie 2014), și anume nota raport din 14 iunie 2005, nota

raport din 02 august 2004, nota raport din 22 aprilie 2005, nota raport din 25

martie 2004.

Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 933 din 31 octombrie 2014 a admis

apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C. SA, a schimbat în tot sentința și a respins

cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, urmând a înlătura obligația pârâtei

SC C. SA de plată către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

A respins apelul

declarat de apelanta-reclamanta P.S.C. ca nefondat.

A respins cererea

apelantei P.S.C. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

În fundamentarea

acestei hotărâri instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele:

La aceeași dată,

apelanta-intimată SC C. SA a precizat că apelanta-reclamanta a ocupat funcția de

director general din 25 februarie 2004 și până la 30 iunie 2009, atașând în acest

sens hotărârea Adunării generale a Acționarilor din 16 februarie 2009, contractul

de mandat din 01 iulie 2008, contract de mandat din 27 februarie 2009, actul adițional

din 25 iunie 2007, proces verbal al ședinței Adunării Generale a Acționarilor din

30 iunie 2009, Hotărârea Adunării generale a Acționarilor nr. 6 din 30 iunie 2009,

extrasul Ordinului Ministrului nr. S/ll/4331 din 09 iulie 2009, extras din Hotărârea

Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor nr. 1 din 17 octombrie 2003, contractul

de performanță din 21 mai 2004, actul adițional din 23 decembrie 2004, actul adițional

din 16 decembrie 2005, actul adițional din 22 martie 2006, actul adițional din

19 decembrie 2006, actul adițional din 27 februarie 2008, precum și anexele la contractele

și actele adiționale.

I. În ce privește

apelul declarat de apelanta-intimată SC C. SA, s-a apreciat că în mod corect, prima

instanță a constatat că actul juridic încheiat între reclamanta-apelantă P.S.C.

și pârâta-apelantă SC C. SA este un contract de mandat comercial având în vedere

obiectul acestuia - îndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță stabilite

de Adunarea Generală a Acționarilor - căruia, însă, îi sunt aplicabile nu numai

dispozițiile de drept comun, dar și prevederile speciale, că potrivit art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, directorii pot fi revocați oricând, însă în situația în care

aceasta are loc fără o justă cauză, aceștia sunt îndrituiți la despăgubiri.

Tribunalul a reținut

dreptul apelantei-intimate SC C. SA de a revoca mandatul reclamantei P.S.C., însă

aceasta nu poate fi realizată în mod abuziv (fără just motiv).

Curtea a apreciat,

de asemenea, că excepția necompetenței materiale a primei instanțe nu poate fi invocată

direct în calea de atac, ci trebuia pusă în discuție la prima zi de înfățișare în

fața tribunalului, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 și art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ. 1864.

Referitor la cea

de-a treia critică ce a vizat caracterul revocării, instanța a apreciat că aceasta

nu a fost intempestivă și nelegitimă, întrucât a avut la bază concluziile raportului

nr. 184728/2009 al Direcției Generale de Control și Audit Intern din MAI, însușit

de Adunarea Generală a Acționarilor din 30 iunie 2009, care a reținut că reclamanta

nu a întreprins demersuri pentru acționarea în instanță a SC I.F. SA pentru anularea

facturilor în litigiu considerat în baza probatoriului administrat că revocarea

a fost determinată de concluziile raportului Ministerului Afacerilor Interne prin

care s-a imputat directorului general al SC C. SA nerespectarea ordinelor Ministerului

și un comportament duplicitar în sensul că, deși în urma unor controale financiare

și a unor constatări la care a achiesat și conducerea SC C. SA referitoare la neîndeplinirea

integrală de către SC I.F. SA a obligațiilor contractuale și neefectuarea recepției

finale, astfel încât nu i se datorează vreo sumă de bani, totuși a confirmat existența

debitului reprezentat de facturile refuzate de Minister, raportul de control din

24 iunie 2009 nefiind infirmat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - Direcția Națională Anticorupție întrucât, prin rezoluția din 09

octombrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăriri penale față de P.S.C., pentru că

nu s-au decelat elemente de natură infracțională, răspunderea fiind de natură civilă.

În temeiul acelorași

considerente instanța de control judiciar a respins apelul reclamantei P.S.C., punctând

asupra faptului că revocarea apelantei-reclamante nu s-a realizat în mod intempestiv

și nejustificat, astfel încât nu se poate activa răspunderea intimatei-pârâte SC

C. SA pentru dezdăunări, motiv pentru care nu se pune problema acordării remunerațiilor

până la încetarea contractului de mandat sau a premiilor anuale pe perioada desfășurării

raporturilor contractuale sau pentru viitor context în care, nu se mai impunea analizarea

criticilor formulate de reclamantă cu privire la capetele respinse.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs P.S.C. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe cu obligarea intimatei-pârâte

la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul recurs.

Recurenta-reclamantă

își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. sintetizate astfel:

Instanța a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) - reținând

în mod greșit că revocarea din funcție a recurentei-reclamante a fost motivată de

concluziile Raportului Direcției Generale de Control Intern și Audit nr. 184728/2009.

Instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) - fiind vorba

despre contractul de mandat din 7 februarie 2009 reținând că revocarea din funcția

de director general a recurentei-reclamante este motivată, chiar dacă privește fapte

petrecute anterior încheierii Contractului și care exced obiectului acestuia.

pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304

pct. 7 C. proc. civ.) - hotărârea atacată este motivată insuficient, sumar, judecătorii

nu au răspuns la toate chestiunile de drept antamate, context în care se impune

reformarea hotărârii de către instanța de recurs.

În susținerea

acestor critici recurenta-reclamantă aduce următoarea argumentație:

juridice dintre părți s-au desfășurat în baza unui contract de mandat comercial,

fiind aplicabile dispozițiile C. civ. din anul 1864, dispozițiile Legii nr. 31/1990,

ale Legii nr. 71/2011.

De asemenea, aplicabile

în speță sunt și disp. art. 391 C. com. (în vigoare la data încheierii contractului

dintre părți), conform cărora, mandantul care, fără justă cauză, întrerupe executarea

mandatului, răspunde pentru daune-interese.

Revocarea mandatarului

în materie comercială nu este un act lăsat la discreția mandantului, pentru a putea

fi exercitat atunci când acesta dorește. În materie comercială, unde mandatul este

oneros și încredințat în tratarea unor afaceri comerciale, principiul certitudinii

juridice sau al securității tranzacțiilor impune ca raporturile de mandat să aibă

o anumită stabilitate și să nu fie rupte fără o justă reparație a prejudiciului

adus într-o asemenea revocare/renunțare intempestivă.

Dispozițiile contractului

din data de 27 februarie 2009 se aliniază la normele legale în materie, la art.

17 alin. (1) prevăzându-se că „în cazul încetării prezentului contract indiferent

de motive, altele decât cele prevăzute la art. 14, lit. a), b), d), e), g) sau h),

directorul general beneficiază de plata către Societate a unei compensații bănești

al cărei cuantum îi reprezintă drepturile bănești lunare stabilite conform prezentului

contract, aferente perioadei de administrare a Societății, rămasă în cadrul duratei

prezentului contract, stabilită la art. 2 alin. (1)."

Analizând hotărârea

nr. 7 din 30 iunie 2009, se observă faptul că revocarea recurentei din funcția de

director general și președinte al Consiliul de Administrație al SC C. SA, nu este

în nici un fel motivată, singurele aspecte care se regăsesc în acest document fiind

privitoare la numirea unui nou director general, la mandatul, limitele de competență

și valoarea garanției pentru administratorul-președinte numit al Consiliului de

Administrație, ș.a.m.d.

La dispoziția

instanței, apelanta SC C. SA a desecretizat și depus la dosarul cauzei Hotărârea

nr. 6 din 30 iunie 2009, varianta completă a hotărârii care i-a fost comunicată

recurentei nici din acest document nereieșind motivele pentru care s-a aprobat revocarea

recurentei din funcție, în condițiile în care nici unul din cele șapte articole

nu cuprinde argumente cu privire la cauzele ce ar fi condus la această măsură.

Consideră recurenta-reclamantă

că, întrucât din niciuna dintre aceste hotărâri nu reiese motivele care au stat

la baza revocării sale din funcție, instanța trebuia să rețină că revocarea a fost

neîntemeiată și abuzivă, fără a avea în vedere concluziile raportului nr. 184728/2009

al Direcției Generale de Control și Audit Intern, care a fost adus la cunoștința

recurentei abia în timpul procesului, dar care nu a fost un material aprobat și

însușit de A.G.A. ci, mai mult, a fost doar luat la cunoștință și dispusă transmiterea

acestuia la Direcția Generală Anticorupție din minister.

Arată recurenta

că nu există nicio mențiune care să indice care sunt motivele care au stat la baza

demiterii și, deși raportul din 24 iunie 2009 este menționat, nu apare în relație

cu revocarea sa din funcție, la data la care s-a emis hotărârea nr. 6/2009 nefiind

clarificată răspunderea recurentei cu privire la faptele imputate, din moment ce

se menționează continuarea verificării aspectelor relevante de către Direcția Generală

Anticorupție.

reținut și în doctrină, în cazul denaturării actului juridic, instanța de fond,

învestită cu aplicarea unor clauze clare și precise, a omis să statueze asupra acestora

(ca și cum n-ar fi existat), pronunțând o hotărâre care se sprijină pe o altă clauză

sau, după caz, pe un alt contract.

Instanța de apel

nu a analizat care sunt obligațiile asumate prin contractul de mandat din 27

februarie 2009 și pe care recurenta Ie-a încălcat, astfel încât să fie justificată

măsura revocării.

Potrivit jurisprudenței,

interpretarea contractului presupune determinarea și calificarea conținutului acestuia,

a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor părților, dar

instanța face referire la alte contracte încheiate de părți pe parcursul anilor

2004 - 2008, care nu fac obiectul prezentei cauze.

Instanța trebuia

să răspundă la întrebarea dacă este posibil ca un contract de mandat încheiat în

anul 2009 să poată înceta pentru presupusa neîndeplinire a unor obligații care au

făcut obiectul unor acte juridice încheiate anterior (și care oricum încetaseră)

și vizând fapte care sunt anterioare anului 2009.

Față de concluziile

raportului Direcției Generale de Control Intern și Audit, niciuna dintre obligațiile

contractului de mandat din 27 februarie 2009 nu a fost încălcată de recurentă, pentru

a putea constitui un motiv întemeiat de revocare a mandatarului.

Instanța de apel

nu a analizat deloc prevederile contractului de mandat din 27 februarie 2009, limitându-se

la a reține că obligațiile asumate prin acest contract nu au fost respectate, instanța

de apel preluând integral apărările intimatei privind concluziile raportul Direcției

Generale de Control Intern și Audit, ce privește intervalul 2000 - 2008, anterior

semnării contractului de mandat din 27 februarie 2009, vizează în esență două fapte

care sunt imputate recurentei:

Confirmarea în

perioada 2004 - 2008 de către conducerea C. SA, fără obiecțiuni, a sumei de 761.182,88

RON, ca fiind datorie;

Nechemarea în

judecată a vânzătorului pentru rezilierea contractului și constatarea inexistenței

unei creanțe.

Conform dispozițiilor

art. 14 lit. b) referitoare la încetarea contractului de mandat din 27

februarie 2009, revocarea întemeiată a directorului general de către Adunarea Generală

a Acționarilor se va realiza în condițiile prezentului contract. Prin urmare, revocarea

se va realiza pentru neîndeplinirea obligațiilor profesionale asumate prin contractul

încheiat la data de 27 februarie 2009.

Consideră sub

acest aspect recurenta că revocarea sa pentru fapte petrecute în anul 2004 - cu

cinci ani înainte de încheierea contractului din 27 februarie 2009 - este netemeinică

și intempestivă și excede contractului, că deși la art. 6 alin. (7) din contract

se arată că directorul general are obligația de a „aduce la îndeplinire hotărârile

Consiliului de Administrație, ale Adunării Generale ale Acționarilor, precum și

ordinele conducerii Ministerului Administrației și Internelor, în condițiile legii",

se poate deduce că articolul se referă la ordine ale conducerii Ministerului Administrației

și Internelor care sunt emise în timpul derulării contractului.

Arată recurenta

că instanța de apel nu face nicio mențiune cu privire la efectele juridice ale contractului

de mandat din 27 februarie 2009, că reia în bloc considerentele prezentate de intimata

C. SA, reținând că „raportul vizează intervalul 2000 - 2008" pentru ca mai

apoi să constate că „pentru această perioadă (25 februarie 2004 - 30 iunie 2009)

raportul de control a stabilit că directorul C. SA a confirmat faptul că datorează

I.F. SA suma de 761.182,88 RON (...)", că pe lângă contradicția evidentă referitoare

la perioada de timp vizată de raport, instanța, fără nicio justificare, face abstracție

de faptul că în intervalul 2004 - 2008 recurenta a activat în baza unei serii de

contracte, fiecare dintre aceste contracte producând efecte distincte și nu în baza

aceluiași contract.

Consideră recurenta-reclamantă

că revocarea sa din funcție s-a dispus nemotivat, pentru fapte pretins săvârșite

înainte de semnarea contractului de mandat din 27 februarie 2009, care ar fi putut

cel mult sta la baza încetării contractului de mandat anterior, dar acest lucru

nu s-a întâmplat pentru că nu au existat motive întemeiate nici la acel moment și

nici ulterior.

Arată recurenta

că faptul că a ocupat funcția de director general încă din anul 2004 nu are relevanță,

întrucât fiecare contract de mandat este distinct și dă naștere la drepturi și obligații

distincte în sarcina părților, or, prin întemeierea revocării din funcție pe fapte

anterioare contractului, s-au încălcat dispozițiile contractuale dar și cele ale

legii civile.

unei analize detaliate îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor în legătură

cu I.F. SA de către recurentă, dar omite să analizeze în ce măsură neîndeplinirea

unor obligații anterioare încheierii contractului de mandat din data de 27

februarie 2009 poate sta la baza revocării sale din funcția de director general.

Arată recurenta

că deși a precizat prin întâmpinarea la apelul formulat de C. SA că, pentru ca revocarea

din funcție să fie întemeiată, era necesar să fie motivată de fapte care să fi avut

loc în timpul derulării contractului de mandat, ori Curtea nu face nicio referire

la această problemă juridică, reținând doar că revocarea a fost motivată, împrejurare

față de care consideră că hotărârea instanței nu este completă și corectă, fapt

ce echivalează cu lipsa motivelor.

De asemenea, se

arată, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății echivalează cu o

nemotivare, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra raportului dintre clauzele

contractului de mandat din 27 februarie 2009 și presupusele încălcări ale obligațiilor

recurentei profesionale imputate prin raportul de control, făcând referire la o

serie de alte acte juridice care nu fac obiectul judecății.

Intimata-pârâtă

SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul

este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Temeiul juridic

al acțiunii este un contract de mandat aflat în domeniul general de reglementare

al C. civ. din 1864 și în cel special configurat de Legea nr. 31/1990 privind societățile

comerciale rep., natura comercială a acestuia fiind relevată de finalitatea sa,

respectiv îndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță stabilite de AGA

SC C. SA.

Potrivit art.

14 lit. b) din contractul de mandat din 27 februarie 2009 acesta încetează prin

revocarea întemeiată a directorului general de către Adunarea Generală a Acționarilor.

Conform art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 rep. directorii pot fi revocați oricând, însă în situația

în care aceasta are loc fără o justă cauză, aceștia sunt îndrituiți la despăgubiri.

În hotărârea AGA

SC C. SA din 30 iunie 2009, la art. 1 se dispune continuarea verificărilor relevate

în raportul nr. 184728/2009 a Direcției de Control și Audit Intern de către Direcția

Națională Anticorupție iar în art. 2 se aprobă revocarea din funcția de director

general și președinte al Consiliului de Administrație al SC C. SA a recurentei începând

cu data de 30 iunie 2009.

Dispoziția privind

revocarea recurentei este reiterată în hotărârea AGA nr. 7 adoptată în aceeași zi,

fiind evidentă legătura de determinare existentă între raportul Direcției de Control

și măsura revocării recurentei.

Astfel cum se

poate observa, raportul de control care vizează intervalul 2000-2008 relevă existența

unor nereguli în derularea raporturilor contractuale dintre SC I.F. (vânzătoare)

și SC C. SA (cumpărătoare) constând în: neexecutarea în totalitate a obligațiilor

asumate de vânzătoare, neefectuarea recepției finale, neelaborarea procedurilor

tehnice de testare finală a funcțiilor sistemului, neacționarea în instanță a vânzătorului

pentru rezilierea contractului și anularea facturilor în litigiu, în confirmarea

în perioada 2004 - 2008 de către conducerea SC C. SA, fără obiecțiuni a sumei de

761.182,88 RON ca fiind o datorie, înregistrarea în contabilitate a unor sume reprezentând

diferențe de curs valutar la facturile emise de vânzător în condițiile în care acesta

nu a furnizat documente justificative.

Sintetizând, prin

concluziile raportului de control se stabilește că răspunderea revine directorului

SC C. SA care a manifestat superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor și a adoptat

o atitudine duplicitară în relația cu SC I.F. și M.A.I.

Prin același raport

s-a dispus de către M.A.I. și analizarea managementului exercitat de recurentă -

în calitate de director al societății.

De reținut este

faptul că prin cererea precizatoare formulată la data de 17 octombrie 2014 recurenta

a învederat instanței de apel că a deținut funcția de director general al SC C.

SA neîntrerupt din anul 2004 și până la momentul revocării, aspect confirmat și

de societatea intimată.

Strict pentru

perioada 25 februarie 2004 - 30 iunie 2009 raportul de control a stabilit că recurenta

a confirmat că datorează SC I.F. SA suma de 761.182,88 RON, deși, prin adresa

din 10 martie 2004 a Direcției Generale de Control Financiar Preventiv, s-a constatat

că nu au fost respectate obligațiile din contractul încheiat cu SC I.F. SA, nefiind

întocmite documente de recepție finală, astfel încât nu se impunea plata sumei de

603.581,47 RON aferentă facturii din 01 martie 2000, iar, prin raportul realizat

la 16 august 2008, Direcția Generală Financiară a solicitat sistarea plăților de

către SC C. SA, deoarece vânzătorul nu a elaborat și implementat funcțiile principale

ale programelor de aplicații ale S.N.I.E.P.

S-a mai consemnat

faptul că directorul SC C. SA nu a întreprins demersuri pentru chemarea în judecată

a SC I.F. SA pentru rezilierea contractului încheiat cu aceasta și anularea facturii

emise de vânzător în cuantum de 761.182,88 RON, cu toate că, prin rapoartele

din 02 august 2004 și din 07 octombrie 2004 întocmite de Ministerul Administrației

și Internelor, s-a aprobat acționarea în justiție a SC I.F. SA.

Conform art. 6

ultimul alin. din contractele de mandat încheiate între societate și reclamanta-apelantă

P.S.C. (contractele din 01 iulie 2008, din 27 februarie 2009 modificat prin actul

adițional din 25 iunie 2007, contractul de performanță din 21 mai 2004 modificat

prin actul adițional din 23 decembrie 2004, actul adițional din 16 decembrie 2005,

actul adițional din 22 martie 2006, actul adițional din 19 decembrie 2006, actul

adițional din 27 februarie 2008), aceasta din urmă avea obligația de a aduce la

îndeplinire ordinele Ministerului Internelor.

Or, prin rapoartele

din august și octombrie 2004, Ministerul de Interne prin Direcția Juridică a trasat

ca obligație de serviciu formularea unei acțiuni în justiție împotriva SC I.F. SA

pentru desființarea contractului încheiat cu societatea în 1992 și anularea facturilor

(în realitate, în constatarea inexistenței creanței pretinse de vânzătoare), obligație

ce a nu a fost realizată.

De subliniat este

faptul că probatoriul administrat relevă că neexecutarea acestei îndatoriri și menținerea

în contabilitate a datoriei față de SC I.F. SA au creat premisele pentru declanșarea

procedurii de insolvență împotriva SC C. SA de către SC I.F. SA, această din urmă

societate considerându-se creditoare în raport cu societatea condusă de apelanta-reclamantă.

Așadar, concluziile

raportului de control sunt elocvente în sensul îndeplinirii condițiilor pentru atragerea

suspendării civile în baza contractului de mandat a recurentei-reclamante, neputându-se

accepta teza susținută de aceasta potrivit căreia revocarea sa din funcție a fost

abuzivă și nemotivată, fiind luată fără justă cauză.

În speță, astfel

cum judicios a demonstrat instanța de control judiciar, revocarea a avut ca temei

raportul D.G.C.A.I. nr. 184728/2009 efectuat din dispoziția Ministerului Afacerilor

Interne, măsura revocării fiind motivată și adoptată în condițiile de regularitate

și legalitate prevăzute de art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, de art. 6

alin. (7) și de art. 12 din contractul de mandat nr. 465257/2009.

Așadar, din considerentele

arătate, criticile subsumate motivelor de nelegalitate invocate în raport de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În ceea ce privește

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. aceasta este nefondată

întrucât se constată că hotărârea este amplu motivată, instanța răspunzând punctual

motivelor de apel invocate și argumentând substanțial raționamentul pe care și-a

sprijinit soluția.

În considerarea

celor ce preced Înalta Curte, constatând legalitatea hotărârii recurate din perspectiva

criticilor formulate, va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta

P.S.C. împotriva deciziei nr. 933 din 31 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 martie 2015.