ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 759/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 7081 din 09 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, s-a admis în parte cerere de chemare în judecată formulată de reclamanta P.S.C. în contradictoriu cu SC C. SA, fiind obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumei de 248.880 RON cu titlu de remunerație potrivit contractului de mandat din 27 februarie 2009, pentru perioada 30 iunie 2009 – 01 ianuarie 2013, precum și a sumei de 9093,6 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respingându-se restul pretențiilor, ca neîntemeiate. În pronunțarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Potrivit art. 969 C. civ.

din anul 1864 (aplicabil în cauză potrivit art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011), convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Potrivit art. 1073, creditorul are dreptul a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Din interpretarea acestui text legal rezultă că debitorul trebuie să își fi asumat prin contract obligația a cărei executare este solicitată de către creditor. Clauza penală este acea convenție (un contract) accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. Potrivit art. 1066 C. civ.

din anul 1864, clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.

Potrivit art. 143 1 din Legea nr. 31/1990, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor; modul de organizare a activității directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administrație; orice administrator poate solicita directorilor informații cu privire la conducerea operativă a societății; directorii vor informa consiliul de administrație, în mod regulat și cuprinzător, asupra operațiunilor întreprinse și asupra celor avute în vedere; directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație; în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

În privința naturii juridice a contractului încheiat de părți, tribunalul a avut în vedere că acesta este unul de mandat, căruia îi sunt aplicabile prevederile generale din C. civ. din anul 1864 și cele speciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990, iar nu cele ale C. muncii (Legea nr. 53/2003). Potrivit art. 1532 C. civ. din anul 1864, mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă. În materia contractului de mandat remunerat, există prezumția de culpă a mandatarului, apreciată în raport de criteriul abstract al persoanei prudente și diligente, iar mandatarul trebuie să dovedească faptul că a efectuat toate demersurile necesare pentru a își îndeplini obligațiile din contractul de mandat sarcina probei în acest sens revenind reclamantului.

Revocarea mandatarului în materie civilă este un act lăsat la discreția mandantului, care poate exercita acest drept când dorește (art. 1553 C. civ. din anul 1864), fără a fi obligat să justifice acțiunea sa. În materie comercială, unde mandatul este oneros și încredințat pentru tratarea unor afaceri comerciale, principiul certitudinii juridice sau al securității tranzacțiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate și să nu fie rupte fără o justă reparație a prejudiciului adus într-o asemenea revocare sau renunțare intempestivă. De aceea, art. 391 C. com. (aplicabil în speță potrivit art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011), arată că mandantul care, fără justă cauză, întrerupe executarea mandatului, răspunde pentru daune-interese.

Rezultă că revocarea este îndreptățită atunci când ea se fundamentează pe existența unor cauze de incapacitate sau incompatibilitate evidențiate după numirea directorului, pentru lipsa de abilități manageriale sau incompetența acestuia, precum și pe încălcarea de acesta, în mod culpabil, a îndatoririlor legale și statutare ce îi revin. Pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Un cocontractant poate solicita angajarea răspunderii civile contractuale a celuilalt cocontractant numai în cazul în care acesta nu și-a îndeplinit culpabil una dintre obligațiile asumate prin contract. În cauza dedusă judecății, tribunalul a reținut că, în privința faptei ilicite, aceasta constă în revocarea reclamantei P.S.C. fără justă cauză începând cu data de 30 iunie 2009. Faptul că revocarea reclamantei s-ar fi realizat cu justă cauză trebuia dovedit de către pârâta SC C. SA, ceea ce nu s-a dovedit în speța dedusă judecății.

În privința cuantificării prejudiciului suferit, tribunalul a statuat ca, prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerației datorate până la sfârșitul contractului de mandat, respectiv pentru perioada 30 iunie 2009-01 ianuarie 2013. Tribunalul a constatat că, în cazul revocării fără justă cauză, reclamanta beneficiază de plata de către societate a unei compensații bănești al cărei cuantum îl reprezintă drepturile bănești lunare stabilite conform prezentului contract aferente perioadei de administrare a societății rămasă în cadrul duratei prezentului contract stabilită la art. 2 alin. (1), așa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) din contract.

Deși prin raportul de expertiză efectuat în cauză (Dosarul nr. 16896/3/2012 al Tribunalului București, secția a Vl-a civilă) s-a stabilit că valoarea remunerației datorate pe perioada 30 iunie 2009 - 01 ianuarie 2013 este de 248.896,80 RON, tribunalul a dat eficiență principiului disponibilității reglementat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. din anul 1865. Astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 248.880 RON, sumă ce reprezintă valoarea remunerației datorate pe perioada 30 iunie 2009 - 01 ianuarie 2013. Față de cele arătate mai sus, tribunalul a acordat reclamantei această sumă ca urmare a revocării fără justă cauză. Deși revocarea din funcția de director general a reclamantei a fost fără justă cauză, tribunalul a apreciat că reclamanta avea obligația de a proba, în condițiile art. 1169 C. civ.

din anul 1864, că a realizat obiectivele și criteriile de performanță, inclusiv a programelor de reducere a creanțelor și plăților restante, a pierderilor, precum și a alte obiective stabilite prin contract. Neprobând aceste aspecte, tribunalul a considerat că nu se pot acorda ca despăgubiri pentru revocare premiul anual maxim (12 remunerații brute lunare), proporțional cu perioada desfășurării relațiilor contractuale. Mai mult, tribunalul a menționat că, potrivit art. 1, contractul de mandat se încheie în condițiile dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economice-financiare la nivelul unor operatori economici, cu modificările și completările ulterioare. Ca atare, reclamanta avea posibilitatea solicitării de daune-interese numai în acord cu textul legal în vigoare la data revocării, iar nu în funcție de textul legal abrogat.

Tribunalul a apreciat că prejudiciul constând în premiile anuale maxime prevăzute de contractul dintre părți nu este unul cert, întrucât acordarea acestor premii depindea de realizarea obiectivelor și criteriilor de performanță, inclusiv a programelor de reducere a creanțelor și plăților restante, a pierderilor, precum și a altor obiective prevăzute de contract. Față de prevederile art. 1 din contract și a faptului că O.U.G. nr. 79/2008 a fost modificat anterior revocării reclamantei, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile modificate ale art. 4 alin. (2). În privința vinovăției, tribunalul a precizat că aceasta este prezumată de lege, așa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 1073, 1075, 1082 și 1083 C. civ.

din anul 1864. Tribunalul a constatat existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă, aceasta fiind prezumată de lege, așa cum rezultă din prevederile art. 1082 C. civ. din anul 1864, potrivit cărora debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată. În consecință, tribunalul a considerat că se poate angaja răspunderea civilă contractuală a reclamantei-pârâte cu privire la suma de 248.880 RON. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. din anul 1865, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9093,6 RON, reprezentând taxa judiciară de timbre (6.588,6 RON), timbru judiciar (5 RON) și onorariu expert (2.500 RON). La data de 16 aprilie 2014, în termen legal, reclamanta P.S.C. a formulat în contradictoriu cu SC C. SA apel împotriva sentinței civile nr. 7081 din 09 decembrie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 16896/3/2012 la data de 27 iunie 2014, apelanta a depus și motivele de apel, prin care solicita admiterea căii de atac, modificarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii în integralitate. Criticile apelantei au vizat faptul că, în mod greșit, instanța de fond a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei SC C. SRL la plata premiului anual maxim (reprezentând contravaloarea a 12 remunerații brute lunare) proporțional cu perioada desfășurării relațiilor contractuale.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și pârâta SC C. SRL solicitând admiterea căii de atac, modificarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiate. În motivarea apelului, pârâta a susținut că desființarea mandatului reprezintă o excepție de la regula simetriei prevăzută de art. 969 C. civ. 1864, că, față de datele speței, susținerile reclamantei potrivit cărora revocarea sa din funcția de director general al Societății C. SA nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 14 din contract fiind întemeiate, față de faptul că măsura revocării intră sub incidența prevederilor art. 14 lit. b) din contractul de mandat. Prin încheierea din 03 octombrie 2014, Curtea a dispus repunerea pe rol pentru a se face dovada de către părți a perioadei în care reclamanta-apelantă P.S.C.

a exercitat funcția de director și a procedat la comunicarea către apelanta P.S.C. a înscrisurilor atașate de intimata SC C. SA după rămânerea în pronunțare (respectiv la data de 29 septembrie 2014 și 01 octombrie 2014), și anume nota raport din 14 iunie 2005, nota raport din 02 august 2004, nota raport din 22 aprilie 2005, nota raport din 25 martie 2004. Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 933 din 31 octombrie 2014 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C. SA, a schimbat în tot sentința și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, urmând a înlătura obligația pârâtei SC C. SA de plată către reclamantă a cheltuielilor de judecată. A respins apelul declarat de apelanta-reclamanta P.S.C.

ca nefondat. A respins cererea apelantei P.S.C. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

În fundamentarea acestei hotărâri instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele: La aceeași dată, apelanta-intimată SC C. SA a precizat că apelanta-reclamanta a ocupat funcția de director general din 25 februarie 2004 și până la 30 iunie 2009, atașând în acest sens hotărârea Adunării generale a Acționarilor din 16 februarie 2009, contractul de mandat din 01 iulie 2008, contract de mandat din 27 februarie 2009, actul adițional din 25 iunie 2007, proces verbal al ședinței Adunării Generale a Acționarilor din 30 iunie 2009, Hotărârea Adunării generale a Acționarilor nr. 6 din 30 iunie 2009, extrasul Ordinului Ministrului nr. S/ll/4331 din 09 iulie 2009, extras din Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor nr. 1 din 17 octombrie 2003, contractul de performanță din 21 mai 2004, actul adițional din 23 decembrie 2004, actul adițional din 16 decembrie 2005, actul adițional din 22 martie 2006, actul adițional din 19 decembrie 2006, actul adițional din 27 februarie 2008, precum și anexele la contractele și actele adiționale.

I. În ce privește apelul declarat de apelanta-intimată SC C. SA, s-a apreciat că în mod corect, prima instanță a constatat că actul juridic încheiat între reclamanta-apelantă P.S.C. și pârâta-apelantă SC C. SA este un contract de mandat comercial având în vedere obiectul acestuia - îndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță stabilite de Adunarea Generală a Acționarilor - căruia, însă, îi sunt aplicabile nu numai dispozițiile de drept comun, dar și prevederile speciale, că potrivit art. 143 1 din Legea nr. 31/1990, directorii pot fi revocați oricând, însă în situația în care aceasta are loc fără o justă cauză, aceștia sunt îndrituiți la despăgubiri. Tribunalul a reținut dreptul apelantei-intimate SC C. SA de a revoca mandatul reclamantei P.S.C., însă aceasta nu poate fi realizată în mod abuziv (fără just motiv).

Curtea a apreciat, de asemenea, că excepția necompetenței materiale a primei instanțe nu poate fi invocată direct în calea de atac, ci trebuia pusă în discuție la prima zi de înfățișare în fața tribunalului, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 și art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ. 1864. Referitor la cea de-a treia critică ce a vizat caracterul revocării, instanța a apreciat că aceasta nu a fost intempestivă și nelegitimă, întrucât a avut la bază concluziile raportului nr. 184728/2009 al Direcției Generale de Control și Audit Intern din MAI, însușit de Adunarea Generală a Acționarilor din 30 iunie 2009, care a reținut că reclamanta nu a întreprins demersuri pentru acționarea în instanță a SC I.F.

SA pentru anularea facturilor în litigiu considerat în baza probatoriului administrat că revocarea a fost determinată de concluziile raportului Ministerului Afacerilor Interne prin care s-a imputat directorului general al SC C. SA nerespectarea ordinelor Ministerului și un comportament duplicitar în sensul că, deși în urma unor controale financiare și a unor constatări la care a achiesat și conducerea SC C. SA referitoare la neîndeplinirea integrală de către SC I.F.

SA a obligațiilor contractuale și neefectuarea recepției finale, astfel încât nu i se datorează vreo sumă de bani, totuși a confirmat existența debitului reprezentat de facturile refuzate de Minister, raportul de control din 24 iunie 2009 nefiind infirmat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție întrucât, prin rezoluția din 09 octombrie 2009, s-a dispus neînceperea urmăriri penale față de P.S.C., pentru că nu s-au decelat elemente de natură infracțională, răspunderea fiind de natură civilă.

În temeiul acelorași considerente instanța de control judiciar a respins apelul reclamantei P.S.C., punctând asupra faptului că revocarea apelantei-reclamante nu s-a realizat în mod intempestiv și nejustificat, astfel încât nu se poate activa răspunderea intimatei-pârâte SC C. SA pentru dezdăunări, motiv pentru care nu se pune problema acordării remunerațiilor până la încetarea contractului de mandat sau a premiilor anuale pe perioada desfășurării raporturilor contractuale sau pentru viitor context în care, nu se mai impunea analizarea criticilor formulate de reclamantă cu privire la capetele respinse. Împotriva acestei decizii a declarat recurs P.S.C. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul recurs.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. sintetizate astfel: Instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) - reținând în mod greșit că revocarea din funcție a recurentei-reclamante a fost motivată de concluziile Raportului Direcției Generale de Control Intern și Audit nr. 184728/2009. Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) - fiind vorba despre contractul de mandat din 7 februarie 2009 reținând că revocarea din funcția de director general a recurentei-reclamante este motivată, chiar dacă privește fapte petrecute anterior încheierii Contractului și care exced obiectului acestuia.

3. Instanța a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) - hotărârea atacată este motivată insuficient, sumar, judecătorii nu au răspuns la toate chestiunile de drept antamate, context în care se impune reformarea hotărârii de către instanța de recurs. În susținerea acestor critici recurenta-reclamantă aduce următoarea argumentație: 1. Raporturile juridice dintre părți s-au desfășurat în baza unui contract de mandat comercial, fiind aplicabile dispozițiile C. civ. din anul 1864, dispozițiile Legii nr. 31/1990, ale Legii nr. 71/2011. De asemenea, aplicabile în speță sunt și disp. art. 391 C. com. (în vigoare la data încheierii contractului dintre părți), conform cărora, mandantul care, fără justă cauză, întrerupe executarea mandatului, răspunde pentru daune-interese.

Revocarea mandatarului în materie comercială nu este un act lăsat la discreția mandantului, pentru a putea fi exercitat atunci când acesta dorește. În materie comercială, unde mandatul este oneros și încredințat în tratarea unor afaceri comerciale, principiul certitudinii juridice sau al securității tranzacțiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate și să nu fie rupte fără o justă reparație a prejudiciului adus într-o asemenea revocare/renunțare intempestivă.

Dispozițiile contractului din data de 27 februarie 2009 se aliniază la normele legale în materie, la art. 17 alin. (1) prevăzându-se că „în cazul încetării prezentului contract indiferent de motive, altele decât cele prevăzute la art. 14, lit. a), b), d), e), g) sau h), directorul general beneficiază de plata către Societate a unei compensații bănești al cărei cuantum îi reprezintă drepturile bănești lunare stabilite conform prezentului contract, aferente perioadei de administrare a Societății, rămasă în cadrul duratei prezentului contract, stabilită la art. 2 alin. (1)." Analizând hotărârea nr. 7 din 30 iunie 2009, se observă faptul că revocarea recurentei din funcția de director general și președinte al Consiliul de Administrație al SC C. SA, nu este în nici un fel motivată, singurele aspecte care se regăsesc în acest document fiind privitoare la numirea unui nou director general, la mandatul, limitele de competență și valoarea garanției pentru administratorul-președinte numit al Consiliului de Administrație, ș.a.m.d.

La dispoziția instanței, apelanta SC C. SA a desecretizat și depus la dosarul cauzei Hotărârea nr. 6 din 30 iunie 2009, varianta completă a hotărârii care i-a fost comunicată recurentei nici din acest document nereieșind motivele pentru care s-a aprobat revocarea recurentei din funcție, în condițiile în care nici unul din cele șapte articole nu cuprinde argumente cu privire la cauzele ce ar fi condus la această măsură. Consideră recurenta-reclamantă că, întrucât din niciuna dintre aceste hotărâri nu reiese motivele care au stat la baza revocării sale din funcție, instanța trebuia să rețină că revocarea a fost neîntemeiată și abuzivă, fără a avea în vedere concluziile raportului nr. 184728/2009 al Direcției Generale de Control și Audit Intern, care a fost adus la cunoștința recurentei abia în timpul procesului, dar care nu a fost un material aprobat și însușit de A.G.A.

ci, mai mult, a fost doar luat la cunoștință și dispusă transmiterea acestuia la Direcția Generală Anticorupție din minister. Arată recurenta că nu există nicio mențiune care să indice care sunt motivele care au stat la baza demiterii și, deși raportul din 24 iunie 2009 este menționat, nu apare în relație cu revocarea sa din funcție, la data la care s-a emis hotărârea nr. 6/2009 nefiind clarificată răspunderea recurentei cu privire la faptele imputate, din moment ce se menționează continuarea verificării aspectelor relevante de către Direcția Generală Anticorupție. 2. După cum s-a reținut și în doctrină, în cazul denaturării actului juridic, instanța de fond, învestită cu aplicarea unor clauze clare și precise, a omis să statueze asupra acestora (ca și cum n-ar fi existat), pronunțând o hotărâre care se sprijină pe o altă clauză sau, după caz, pe un alt contract.

Instanța de apel nu a analizat care sunt obligațiile asumate prin contractul de mandat din 27 februarie 2009 și pe care recurenta Ie-a încălcat, astfel încât să fie justificată măsura revocării. Potrivit jurisprudenței, interpretarea contractului presupune determinarea și calificarea conținutului acestuia, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor părților, dar instanța face referire la alte contracte încheiate de părți pe parcursul anilor 2004 - 2008, care nu fac obiectul prezentei cauze.

Instanța trebuia să răspundă la întrebarea dacă este posibil ca un contract de mandat încheiat în anul 2009 să poată înceta pentru presupusa neîndeplinire a unor obligații care au făcut obiectul unor acte juridice încheiate anterior (și care oricum încetaseră) și vizând fapte care sunt anterioare anului 2009. Față de concluziile raportului Direcției Generale de Control Intern și Audit, niciuna dintre obligațiile contractului de mandat din 27 februarie 2009 nu a fost încălcată de recurentă, pentru a putea constitui un motiv întemeiat de revocare a mandatarului.

Instanța de apel nu a analizat deloc prevederile contractului de mandat din 27 februarie 2009, limitându-se la a reține că obligațiile asumate prin acest contract nu au fost respectate, instanța de apel preluând integral apărările intimatei privind concluziile raportul Direcției Generale de Control Intern și Audit, ce privește intervalul 2000 - 2008, anterior semnării contractului de mandat din 27 februarie 2009, vizează în esență două fapte care sunt imputate recurentei: Confirmarea în perioada 2004 - 2008 de către conducerea C. SA, fără obiecțiuni, a sumei de 761.182,88 RON, ca fiind datorie; Nechemarea în judecată a vânzătorului pentru rezilierea contractului și constatarea inexistenței unei creanțe.

Conform dispozițiilor art. 14 lit. b) referitoare la încetarea contractului de mandat din 27 februarie 2009, revocarea întemeiată a directorului general de către Adunarea Generală a Acționarilor se va realiza în condițiile prezentului contract.

Prin urmare, revocarea se va realiza pentru neîndeplinirea obligațiilor profesionale asumate prin contractul încheiat la data de 27 februarie 2009. Consideră sub acest aspect recurenta că revocarea sa pentru fapte petrecute în anul 2004 - cu cinci ani înainte de încheierea contractului din 27 februarie 2009 - este netemeinică și intempestivă și excede contractului, că deși la art. 6 alin. (7) din contract se arată că directorul general are obligația de a „aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului de Administrație, ale Adunării Generale ale Acționarilor, precum și ordinele conducerii Ministerului Administrației și Internelor, în condițiile legii", se poate deduce că articolul se referă la ordine ale conducerii Ministerului Administrației și Internelor care sunt emise în timpul derulării contractului.

Arată recurenta că instanța de apel nu face nicio mențiune cu privire la efectele juridice ale contractului de mandat din 27 februarie 2009, că reia în bloc considerentele prezentate de intimata C. SA, reținând că „raportul vizează intervalul 2000 - 2008" pentru ca mai apoi să constate că „pentru această perioadă (25 februarie 2004 - 30 iunie 2009) raportul de control a stabilit că directorul C. SA a confirmat faptul că datorează I.F. SA suma de 761.182,88 RON (...)", că pe lângă contradicția evidentă referitoare la perioada de timp vizată de raport, instanța, fără nicio justificare, face abstracție de faptul că în intervalul 2004 - 2008 recurenta a activat în baza unei serii de contracte, fiecare dintre aceste contracte producând efecte distincte și nu în baza aceluiași contract.

Consideră recurenta-reclamantă că revocarea sa din funcție s-a dispus nemotivat, pentru fapte pretins săvârșite înainte de semnarea contractului de mandat din 27 februarie 2009, care ar fi putut cel mult sta la baza încetării contractului de mandat anterior, dar acest lucru nu s-a întâmplat pentru că nu au existat motive întemeiate nici la acel moment și nici ulterior. Arată recurenta că faptul că a ocupat funcția de director general încă din anul 2004 nu are relevanță, întrucât fiecare contract de mandat este distinct și dă naștere la drepturi și obligații distincte în sarcina părților, or, prin întemeierea revocării din funcție pe fapte anterioare contractului, s-au încălcat dispozițiile contractuale dar și cele ale legii civile.

3. Curtea supune unei analize detaliate îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor în legătură cu I.F. SA de către recurentă, dar omite să analizeze în ce măsură neîndeplinirea unor obligații anterioare încheierii contractului de mandat din data de 27 februarie 2009 poate sta la baza revocării sale din funcția de director general. Arată recurenta că deși a precizat prin întâmpinarea la apelul formulat de C. SA că, pentru ca revocarea din funcție să fie întemeiată, era necesar să fie motivată de fapte care să fi avut loc în timpul derulării contractului de mandat, ori Curtea nu face nicio referire la această problemă juridică, reținând doar că revocarea a fost motivată, împrejurare față de care consideră că hotărârea instanței nu este completă și corectă, fapt ce echivalează cu lipsa motivelor.

De asemenea, se arată, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății echivalează cu o nemotivare, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra raportului dintre clauzele contractului de mandat din 27 februarie 2009 și presupusele încălcări ale obligațiilor recurentei profesionale imputate prin raportul de control, făcând referire la o serie de alte acte juridice care nu fac obiectul judecății. Intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Temeiul juridic al acțiunii este un contract de mandat aflat în domeniul general de reglementare al C. civ.

din 1864 și în cel special configurat de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale rep., natura comercială a acestuia fiind relevată de finalitatea sa, respectiv îndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță stabilite de AGA SC C. SA. Potrivit art. 14 lit. b) din contractul de mandat din 27 februarie 2009 acesta încetează prin revocarea întemeiată a directorului general de către Adunarea Generală a Acționarilor. Conform art. 143 1 din Legea nr. 31/1990 rep. directorii pot fi revocați oricând, însă în situația în care aceasta are loc fără o justă cauză, aceștia sunt îndrituiți la despăgubiri.

În hotărârea AGA SC C. SA din 30 iunie 2009, la art. 1 se dispune continuarea verificărilor relevate în raportul nr. 184728/2009 a Direcției de Control și Audit Intern de către Direcția Națională Anticorupție iar în art. 2 se aprobă revocarea din funcția de director general și președinte al Consiliului de Administrație al SC C. SA a recurentei începând cu data de 30 iunie 2009. Dispoziția privind revocarea recurentei este reiterată în hotărârea AGA nr. 7 adoptată în aceeași zi, fiind evidentă legătura de determinare existentă între raportul Direcției de Control și măsura revocării recurentei. Astfel cum se poate observa, raportul de control care vizează intervalul 2000-2008 relevă existența unor nereguli în derularea raporturilor contractuale dintre SC I.F.

(vânzătoare) și SC C. SA (cumpărătoare) constând în: neexecutarea în totalitate a obligațiilor asumate de vânzătoare, neefectuarea recepției finale, neelaborarea procedurilor tehnice de testare finală a funcțiilor sistemului, neacționarea în instanță a vânzătorului pentru rezilierea contractului și anularea facturilor în litigiu, în confirmarea în perioada 2004 - 2008 de către conducerea SC C. SA, fără obiecțiuni a sumei de 761.182,88 RON ca fiind o datorie, înregistrarea în contabilitate a unor sume reprezentând diferențe de curs valutar la facturile emise de vânzător în condițiile în care acesta nu a furnizat documente justificative. Sintetizând, prin concluziile raportului de control se stabilește că răspunderea revine directorului SC C. SA care a manifestat superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor și a adoptat o atitudine duplicitară în relația cu SC I.F.

și M.A.I. Prin același raport s-a dispus de către M.A.I. și analizarea managementului exercitat de recurentă - în calitate de director al societății. De reținut este faptul că prin cererea precizatoare formulată la data de 17 octombrie 2014 recurenta a învederat instanței de apel că a deținut funcția de director general al SC C. SA neîntrerupt din anul 2004 și până la momentul revocării, aspect confirmat și de societatea intimată. Strict pentru perioada 25 februarie 2004 - 30 iunie 2009 raportul de control a stabilit că recurenta a confirmat că datorează SC I.F. SA suma de 761.182,88 RON, deși, prin adresa din 10 martie 2004 a Direcției Generale de Control Financiar Preventiv, s-a constatat că nu au fost respectate obligațiile din contractul încheiat cu SC I.F.

SA, nefiind întocmite documente de recepție finală, astfel încât nu se impunea plata sumei de 603.581,47 RON aferentă facturii din 01 martie 2000, iar, prin raportul realizat la 16 august 2008, Direcția Generală Financiară a solicitat sistarea plăților de către SC C. SA, deoarece vânzătorul nu a elaborat și implementat funcțiile principale ale programelor de aplicații ale S.N.I.E.P. S-a mai consemnat faptul că directorul SC C. SA nu a întreprins demersuri pentru chemarea în judecată a SC I.F. SA pentru rezilierea contractului încheiat cu aceasta și anularea facturii emise de vânzător în cuantum de 761.182,88 RON, cu toate că, prin rapoartele din 02 august 2004 și din 07 octombrie 2004 întocmite de Ministerul Administrației și Internelor, s-a aprobat acționarea în justiție a SC I.F.

SA. Conform art. 6 ultimul alin. din contractele de mandat încheiate între societate și reclamanta-apelantă P.S.C. (contractele din 01 iulie 2008, din 27 februarie 2009 modificat prin actul adițional din 25 iunie 2007, contractul de performanță din 21 mai 2004 modificat prin actul adițional din 23 decembrie 2004, actul adițional din 16 decembrie 2005, actul adițional din 22 martie 2006, actul adițional din 19 decembrie 2006, actul adițional din 27 februarie 2008), aceasta din urmă avea obligația de a aduce la îndeplinire ordinele Ministerului Internelor. Or, prin rapoartele din august și octombrie 2004, Ministerul de Interne prin Direcția Juridică a trasat ca obligație de serviciu formularea unei acțiuni în justiție împotriva SC I.F.

SA pentru desființarea contractului încheiat cu societatea în 1992 și anularea facturilor (în realitate, în constatarea inexistenței creanței pretinse de vânzătoare), obligație ce a nu a fost realizată. De subliniat este faptul că probatoriul administrat relevă că neexecutarea acestei îndatoriri și menținerea în contabilitate a datoriei față de SC I.F. SA au creat premisele pentru declanșarea procedurii de insolvență împotriva SC C. SA de către SC I.F. SA, această din urmă societate considerându-se creditoare în raport cu societatea condusă de apelanta-reclamantă. Așadar, concluziile raportului de control sunt elocvente în sensul îndeplinirii condițiilor pentru atragerea suspendării civile în baza contractului de mandat a recurentei-reclamante, neputându-se accepta teza susținută de aceasta potrivit căreia revocarea sa din funcție a fost abuzivă și nemotivată, fiind luată fără justă cauză.

În speță, astfel cum judicios a demonstrat instanța de control judiciar, revocarea a avut ca temei raportul D.G.C.A.I. nr. 184728/2009 efectuat din dispoziția Ministerului Afacerilor Interne, măsura revocării fiind motivată și adoptată în condițiile de regularitate și legalitate prevăzute de art. 143 1 din Legea nr. 31/1990, de art. 6 alin. (7) și de art. 12 din contractul de mandat nr. 465257/2009. Așadar, din considerentele arătate, criticile subsumate motivelor de nelegalitate invocate în raport de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu pot fi primite. În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. aceasta este nefondată întrucât se constată că hotărârea este amplu motivată, instanța răspunzând punctual motivelor de apel invocate și argumentând substanțial raționamentul pe care și-a sprijinit soluția.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând legalitatea hotărârii recurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta P.S.C. împotriva deciziei nr. 933 din 31 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2015.