ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2874/2013

Asupra recursului

de față;

Prin cererea înregistrată

la data de 02 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a ll-a civilă, sub

nr. 14995/63/2011, reclamanta T. SA București a chemat în judecata pe pârâta SC

C.E.C. SA Craiova solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să oblige

pe pârâtă la plata sumei de 2.271.911,38 RON, reprezentând contravaloarea penalităților

de întârziere aferente sumelor neplătite Ia termenele scadente stabilite contractual

pentru facturile emise de reclamantă urmare a prestării serviciilor convenite contractual.

Prin sentința

nr. 223 din 29 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a ll-a civilă, în

Dosarul nr. 14995/63/2011, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta

T. SA București și a fost obligată pârâta SC C.E.C. SA Craiova la plata sumei de

1.948.534 RON, reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 25.701 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:

Între părți s-au

încheiat două contracte, respectiv convenția de asumare a responsabilității echilibrării

din 29 iunie 2005, modificată prin actele adiționale nr. 1 și 2, și contractul pentru

prestarea serviciului de transport, a serviciilor de sistem și serviciilor prestate

de operatorul comercial participanților la piața en-gros de energie electrică

din 21 decembrie 2007, modificat prin actele adiționale nr. 1 și 2.

Reclamanta și-a

îndeplinit obligațiile asumate - acest fapt nefiind contestat de pârâtă - și a emis

facturi fiscale care nu au fost achitate de pârâtă în termenele prevăzute de art.

4.5 raportat la art. 28 din convenția din 29 iunie 2005, respectiv art. 4 raportat

la art. 5 și urm. din contractul nr. din 21 decembrie 2007, astfel că reclamanta

a calculat penalități de întârziere conform art. 32 din contractul din 29 iunie

2005 și art. 9 din contractul din 21 decembrie 2007 și a emis facturi fiscale pe

care Ie-a comunicat pârâtei.

Deși reclamanta

a calculat penalități în sumă totală de 2.271.911 RON, prima instanță a constatat,

din raportul de expertiză contabilă din 11 mai 2012, corectat de instanță, că valoarea

acestora este de 1.946.534 RON. Corecția instanței a vizat adăugarea sumei de 39.794

RON la valoarea de 1.906.740 RON, stabilită de expert, cu motivarea că, în mod eronat,

expertul a stabilit scadența facturii din 12 februarie 2010 la data de 09 martie

2010, scadența corectă fiind 05 martie 2010.

S-a mai avut în

vedere că, potrivit dispozițiilor art. 989 C. civ., în vigoare la data faptelor,

„convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” și că, potrivit

dispozițiilor art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a

obligației, în caz contrar având dreptul la dezdăunări.

S-a reținut că,

potrivit art. 1088 C. civ., „clauza penală este aceea prin care o persoană, spre

a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de

neexecutare din parte-i”, iar conform dispozițiilor art. 1089 C. civ., clauza penală

este o compensație a daunelor interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligației”.

În cauză, în contractele

încheiate, s-a constatat că părțile au inserat clauze penale, conform cărora, pentru

întârzierea la plata facturilor, pârâta datorează penalități de întârziere „corespunzătoare

ca procent dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligațiilor către bugetul

de stat, pentru fiecare zi de întârziere de la data scadenței, până în ziua plății

(exclusiv)” - art. 32 din convenția din 29 iunie 2005, respectiv art. 9 din contractul

din 21 decembrie 2007.

Susținerea pârâtei

privind intervenția compensației legale nu a fost primită de prima instanță, din

înscrisurile depuse la dosar aceasta reținând că, într-adevăr, pârâta a propus circuite

de compensare, acceptate în parte de către reclamantă, însă pentru cele neacceptate

n-a constatat că pârâta nu a făcut dovada unor creanțe exigibile la data propunerii

de compensare, deși sarcina probei îi revenea, astfel că nu a făcut dovada întrunirii

condițiilor prevăzute de art. 1143 - 1153 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta SC C.E.O. SA Turceni, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta a susținut,

în esență, că prima instanță a reținut greșit că refuzul reclamantei de compensare

a fost justificat de lipsa dovezilor privind existența unor creanțe exigibile la

data propunerii compensării, fără a avea în vedere că încercările de compensare

au fost refuzate de către reclamantă fără motiv, cu ignorarea contractelor încheiate,

care prevedeau această modalitate de plată.

A solicitat admiterea

apelului, schimbarea sentinței, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii

de chemare în judecată.

La data de 05

septembrie 2012, intimata reclamanta T. SA București a depus o întâmpinare Ia dosar,

prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Intimata a precizat

că prevederile contractuale îi conferă dreptul de a percepe penalități de întârziere,

începând cu prima zi după data scadenței, inclusiv pentru facturile achitate prin

procedura compensării, în condițiile în care compensarea a fost efectuată după expirarea

termenului scadent al debitului principal compensat.

A arătat că, astfel

cum rezultă din corespondența comercială a părților, debitoarea a solicitat compensarea

datoriilor proprii, scadente, cu datorii neexigibile ale creditoarei față de debitoare,

aspect care nu poate constitui o cauză exoneratoare de calcul penalităților de întârziere

aferente zilelor de depășire a termenului contractual pentru achitarea plăților

datorate pentru servicii deja efectuate, după cum nu poate constitui nici temei

pentru invocarea unei culpe a aceleiași creditoare.

A precizat că

a acceptat acele circuite de compensare propuse de pârâtă care aveau ca obiect debite

cu termen scadent apropiat și că este lipsit de importanță faptul că cererea de

compensare a fost inițiată de pârâtă în termenul scadent contractual, câtă vreme

viza debite ale reclamantei nescadente la data inițierii circuitului de compensare.

În continuarea

motivării întâmpinării, intimata a susținut că apelanta nu s-a prezentat la concilierea

directă Ia care a fost convocată, că sunt tendențioase și nerelevante în privința

existenței creanței în patrimoniul reclamantei criticile pârâtei, formulate cu prilejul

judecării cauzei la prima instanță, privind lipsa elementelor formale ale rapoartelor

de penalități emise de creditoare, cum sunt ștampila unității, lipsa numerotării

etc., în condițiile în care aceste rapoarte constituie anexe ale facturilor fiscale

având ca obiect penalitățile de întârziere emise de reclamantă, facturi care poartă

ștampila unității. În acest context, a învederat că a respectat prevederile

art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 și că, potrivit dispozițiilor art. 155

alin. (6) din același act normativ, „semnarea și ștampilarea facturilor nu sunt

obligatorii”.

Referitor la înscrisurile

depuse de către apelantă la instanța de fond, a arătat că cele existente în anexele

nr. 3 și 4 ale întâmpinării sunt identice cu cele depuse deja de către reclamantă,

iar înscrisurile din anexa nr. 1 a întâmpinării se referă la circuite de compensare

care aveau ca obiect debite cu termen scadent apropiat, acceptate deja de către

reclamantă.

În privința adresei

din 23 decembrie 2009, din care rezultă că a refuzat să achite facturile din 21

septembrie 2009, din 03 noiembrie 2009 și din 08 septembrie 2009, deși a contestat

practic doar o parte a sumelor pentru care au fost emise facturile refuzate Ia plată,

a învederat că se înscrie în aceeași atitudine a pârâtei de a refuza nejustificat

plata facturilor emise în sarcina ei de reclamantă, iar referitor la factura

din 08 septembrie 2009 a subliniat că reclamanta a procedat la stornarea sumei de

195.267,87 RON, prin emiterea facturii din 04 septembrie 2009, aspect ce rezultă

în mod clar din anexele acesteia.

A mai precizat

că adresa din 28 octombrie 2010, emisă de pârâtă, confirmă nu doar efectuarea cu

întârziere a plății debitelor principale, ci și cunoașterea cuprinsului clauzelor

privind perceperea de penalități de întârziere.

Referindu-se la

aceeași întâmpinare depusă Ia instanța de fond, a susținut că din cuprinsul ei rezultă

că pârâta fluctuează între a recunoaște, în parte, existența unei creanțe în favoarea

reclamantei și a nega existența întregii creanțe a reclamantei. A mai arătat că

pe linia relei-credințe a pârâtei se înscriu adresele din 10 februarie 2010, prin

care aceasta recunoaște o parte a penalității de întârziere datorată reclamantei,

respectiv suma de 10.138,29 RON, și din 08 martie 2010, prin care pârâta susține

că suma menționată anterior este necuvenită.

Prin decizia

nr. 128 din 19 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a

civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC C.E.O. SA împotriva

sentinței nr. 223 din 29 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a ll-a

civilă, în Dosarul nr. 14995/63/2011, în contradictoriu cu reclamanta T. SA București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Compensația, ca

mod de stingere a obligațiilor reciproce, reglementată de art. 1143 și urm. din

vechiul C. civ., operează în cazurile și condițiile prevăzute de art. 1144 și urm.

din același Cod.

Referitor la condițiile

ce trebuie respectate pentru a opera compensarea, art. 1145 din vechiul C. civ.

prevede că aceasta nu are loc decât între două datorii care, deopotrivă, au ca obiect

o sumă de bani și care sunt, totodată, ambele lichide și exigibile.

Date fiind dispozițiile

legale menționate anterior, se constată că prima instanță a reținut corect că, din

moment ce apelanta pârâtă a făcut dovada existenței unor creanțe exigibile la data

propunerii anumitor circuite de compensare, intimata reclamantă a fost îndreptățită

să refuze stingerea obligațiilor reciproce prin compensare.

Chiar dacă, prin

contractele încheiate de părți, s-a prevăzut compensația ca mijloc de stingere a

obligațiilor reciproce, de vreme ce cererea de compensare inițiată de către apelanta

pârâtă în termenul scadent contractual viza debite ale intimatei reclamante care

nu erau scadente la data inițierii circuitului de compensare, astfel cum rezultă

din înscrisurile depuse Ia dosar, din raportul de expertiză contabilă judiciară,

întocmit Ia prima instanță și din suplimentul la raport, este justificată reținerea

primei instanțe potrivit căreia pârâta nu poate fi exonerată de plata penalităților

de întârziere.

În speță, întrucât

obiectul obligației s-a stins prin plată, însă după scadență subzistă obligarea

la plata penalităților, conform art. 32 din actul adițional la convenția din 29

iunie 2005 și art. 9 din contractul din 21 decembrie 2007.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC C.E.O. SA Târgu Jiu, aducându-i următoarele

critici:

Între cele două

părți au fost încheiate două contracte, respectiv contractul din 29 iunie 2005 și

contractul din 21 decembrie 2007, din cuprinsul ambelor contracte rezultând că părțile

au convenit, ca o modalitate de plată, compensația, stabilindu-se că pot fi stinse

orice fel de obligații, indiferent că au izvor contractual sau extracontractual.

Prin urmare, consideră

recurenta-pârâtă, ea nu are nicio vină în întârzierea Ia plată, deoarece a propus

reclamantei mai multe circuite de compensare, însă aceasta a refuzat, în mod nejustificat.

Recurenta susține

că instanța de apel nu a avut în vedere și susținerile sale, pronunțând astfel o

hotărâre nelegală cu privire la obligația de compensare reciprocă a datoriilor.

Recurenta a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

La data de 20

septembrie 2013 intimata reclamantă T. SA București a depus la dosarul cauzei o

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Deși recurenta-pârâtă

a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în fapt criticile formulate vizează temeinicia

hotărârii recurate, recurenta nearătând în ce constă eventuala interpretare greșită

a legii sau lipsa de temei legal a hotărârii.

Pe de o parte,

instanța de apel a arătat, în mod clar, că în speță nu sunt îndeplinite condițiile

cerute de art. 1145 din vechiul C. civ. pentru a opera compensarea, recurenta invocând

compensarea cu datorii care nu erau ajunse la scadență, sub acest aspect hotărârea

recurată fiind legală, iar pe de altă parte, în calea de atac a recursului decizia

recurată nu mai poate fi analizată sub aspectul temeiniciei, pct. 10 și 11 ale art.

304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Având în vedere

cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC C.E.O. SA Târgu Jiu împotriva deciziei nr. 128 din

19 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a Il-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 septembrie 2013.