ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 780/2017

Decizia nr. 780/2017

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția comercială, la 02 octombrie 2009, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 4.355.068,97 lei reprezentând contravaloarea energiei electrice livrate în luna august 2005, neachitată, precum și la plata penalităților de întârziere aferente facturii din 31 august 2005, calculate de la data scadenței și până la data plății, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta SC B. SA a depus întâmpinare la 18 noiembrie 2009, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 17 din 12 ianuarie 2011, Tribunalul Dolj, secția comercială, a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.355.068,97 lei, reprezentând contravaloarea energiei electrice neachitate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.197.132,30 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate la debitul principal până la data de 31 iulie 2009 și, în continuare, până la data plății efective, fără a se depăși cuantumul sumei de 4.355.068,97 lei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 73.644 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că între SC C. SA, în calitate de cedent și reclamanta SC A. SA, în calitate de cesionar, a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi și obligații din 01 februarie 2003, astfel cum a fost prelungit prin ultimul act adițional nr. 9 până la 31 decembrie 2005, în baza căruia au fost cesionate reclamantei drepturile și obligațiile ce decurg din contractele menționate în lista prezentată în anexele la acest contract.

Ca urmare a acestei cesiuni, reclamanta a emis factura fiscală din 31 august 2008, reprezentând contravaloarea energiei electrice furnizate în luna august 2005, către pârâta SC B. SA care este succesoarea în drepturi a SC C. SA.

S-a constatat că între părțile în litigiu a fost încheiat ordinul de compensare din 26 octombrie 2006, ocazie cu care a intervenit o stingere parțială a obligației de plată, respectiv doar pentru suma de 70.000 lei, cu privire la factura fiscală din 31 august 2008, iar potrivit extraselor de cont existente la dosar, respectiv ultimul extras de cont înregistrat la pârâtă din 19 martie 2008, rezultă că aceasta din urmă a recunoscut datoria în sumă de 4.355.068,97 lei pe care o avea față de reclamantă la 31 octombrie 2007, reprezentând contravaloarea energiei electrice ce face obiectul facturii fiscale din 31 august 2008.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima instanță a apreciat că această excepție este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, prin ordinul de compensare din 26 octombrie 2006 a avut loc o stingere parțială a obligației, iar pe de altă parte, pârâta a recunoscut datoria în cuantum de 4.355.068,97 lei pe care o avea față de reclamantă, conform extraselor de cont aflate la dosar, astfel încât a operat efectul întreruptiv al cursului prescripției extinctive în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la susținerea pârâtei din cuprinsul întâmpinării, în sensul că a operat stingerea datoriei în baza art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 114/2003, prima instanță a înlăturat-o, ca nefondată, având în vedere că pârâta a confirmat, prin extrasele de cont existente la dosar, faptul că are o datorie față de reclamantă, iar ultima sumă recunoscută ca debit era de 4.355.068,97 lei.

În baza probatoriului administrat în cauză, precum și a dispozițiilor art. 969 C. civ. din 1864 și a prevederilor art. 13 din contractul din 2005, contract care se regăsește printre contractele cesionate și menționate în anexa nr. 10 la contractul de cesiune, prevederi conform cărora, valoarea totală a penalităților nu poate depăși valoarea sumei datorate, prima instanță a constatat că sunt întemeiate pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 4.355.068,97 lei, reprezentând contravaloarea energiei electrice livrate și neachitate, precum și la plata sumei de 2.197.132,30 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate la debitul principal până la 31 iulie 2009 și, în continuare, până la data plății efective, cu condiția ca valoarea totală a penalităților să nu depășească valoarea debitul principal de 4.355.068,97 lei, sume al căror cuantum a fost verificat de expertul care a efectuat expertiza contabilă în cauză.

Împotriva sentinței nr. 17 din 12 ianuarie 2011 a Tribunalului Dolj, secția comercială, a declarat apel pârâta SC B. SA, solicitând suspendarea executării sentinței apelate până la soluționarea irevocabilă a cererii și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 20 ianuarie 2017, apelanta SC B. SA, prin apărător ales, a învederat instanței de apel că, față de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 911 din 19 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, referitor la incidența și efectele art. 3 și art. 7 din O.U.G. nr. 114/2003, înțelege să mai susțină doar primul motiv de apel, respectiv acela privitor la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond.

Prin Decizia nr. 47/2017 din 20 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SA, împotriva sentinței nr. 17 din 12 ianuarie 2011, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția comercială, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SA.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut că pretențiile invocate prin cererea de chemare în judecată decurg din factura fiscală din 31 august 2005, intimata-reclamantă invocând, în raport de momentul introducerii acțiunii - 02 octombrie 2009, faptul intervenirii unor cauze de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă prin plata parțială a debitului consemnat în această factură fiscală, urmare a încheierii Ordinului de compensare din 26 octombrie 2006 și prin extrasele de cont din 31 octombrie 2005, 05 decembrie 2006, 28 noiembrie 2007 și 17 martie 2008.

Instanța de apel a apreciat că reprezintă o recunoaștere a datoriei un act al debitorului, respectiv o acțiune a acestuia prin care renunță la poziția sa de împotrivire față de dreptul subiectiv corelativ.

În aceste condiții, s-a apreciat că o plată parțială a debitului constituie un act prin care debitorul recunoaște existența acestuia, esențial pentru constatarea efectului întreruptiv al prescripției fiind recunoașterea în sine a datoriei, iar nu a cuantumului acesteia.

Astfel, instanța de apel a statuat că este nefondată susținerea apelantei-pârâte privitoare la caracterul echivoc al recunoașterii urmare a plății doar parțiale a debitului pretins, nefiind necesară o plată totală a debitului pentru ca termenul de prescripție să fie întrerupt, atât timp cât atitudinea debitorului plătitor care prin plata făcută își părăsește poziția pasivă față de pretențiile creditorului său este aceea care determină efectul întreruperii curgerii prescripției.

Apreciind, așadar, că este corectă constatarea potrivit căreia plata parțială efectuată prin ordinul de compensare din 26 octombrie 2006 constituie o recunoaștere a debitului de natură să întrerupă termenul de prescripție extinctivă și reținând că de la momentul acestei compensări curge un nou termen de prescripție, Curtea de Apel Craiova a statuat că, prin raportare la momentul introducerii cererii - 02 octombrie 2009, acțiunea intimatei-reclamante nu este prescrisă.

În ceea ce privește invocarea extraselor de cont anterior menționate, ca recunoașteri ulterioare și succesive a debitului pretins, instanța de apel, observând conținutul lor, a constatat că acestea poartă semnătura directorului apelantei-pârâte, acesta confirmând debite ce cuprind și pe acela rezultând din factura fiscală invocată de către intimata-reclamantă ca temei al pretențiilor sale.

În privința acestor extrase de cont, având ca efect întreruperea prescripției și curgerea unui nou termen de prescripție, Curtea de Apel Craiova a statuat că nu se poate susține că aceste recunoașteri nu și-au produs efectul datorită împlinirii prescripției, susținerile apelantei-pârâte privitoare la lipsa efectului întreruptiv al prescripției pentru extrasele de cont prezentate de către intimata-reclamantă fiind de asemenea nefondate.

Împotriva Deciziei nr. 47/2017 din 20 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a formulat recurs pârâta SC C. SA (fostă SC B. SA) prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării, în tot, a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 274, art. 299 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că întocmirea Ordinului de compensare din 26 octombrie 2006 și operarea acestuia în contabilitatea părților nu reprezintă o recunoaștere de datorie în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În sprijinul acestei susțineri, s-a învederat că părțile în litigiu au înțeles să stingă datoriile, cu excepția sumei vizate de O.U.G. nr. 114/2003 pentru care au avut reprezentarea că este stinsă prin efectul legii, urmând ca părțile, împreună cu alte entități (SC D. SA și E.), să parcurgă anumite formalități care să se finalizeze printr-un document ce ar putea permite și stingerea din punct de vedere scriptic, în contabilitate.

Cu privire la compensarea sumei de 70.000 lei, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta se referă la o sumă care excede sumei vizate de prezentul litigiu și cum recunoașterea de datorie trebuie să fie pură și simplă, adică neafectată de vreo rezervă, precum cea anterior descrisă, rezultă că întocmirea ordinului de compensare și operarea acestuia în contabilitatea părților nu echivalează cu o recunoaștere de datorie.

Astfel, s-a arătat că simpla plată a unei părți din datorie nu produce efectul întreruptiv de prescripție deoarece, fiind echivocă, nu are valoarea unei recunoașteri integrale a datoriei, ci reprezintă doar stingerea parțială a unei datorii, cât timp cuantumul ei nu este recunoscut în chip neîndoielnic de debitor.

Totodată, prin cererea de recurs s-a arătat că Ordinul de compensare din 26 octombrie 2006 nu a fost semnat de niciun reprezentant al societății recurente, în dreptul ambelor părți figurând semnătura doamnei F. care nu era nici măcar angajata acestei societăți la acea vreme, astfel încât în absența consimțământului dat prin reprezentantul său legal, respectivul ordin de compensare nu produce efectele unei recunoașteri de datorie.

În plus, s-a învederat că recunoașterea de datorie trebuie să fie un act unilateral de voință al emitentului, cerință care nu se confirmă cu privire la ordinul de compensare care are natura unui act juridic bilateral.

Totodată, s-a arătat că nici semnarea extraselor de cont nu s-a făcut în sensul unei recunoașteri de datorie, ci strict din considerente de inventariere contabilă având în vedere că potrivit Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și pasiv aprobate prin Ordinele ministrului E. nr. 1753/2004 și nr. 2861/2009, extrasul de cont servește la comunicarea și solicitarea de la debitor a sumelor pretinse, rămase neachitate, provenite din relații economico-financiare și ca instrument de conciliere prearbitrală.

De asemenea, prin cererea de recurs s-a învederat că nici chiar directorul general nu ar fi putut angaja societatea recurentă față de societatea intimată printr-un act juridic cu privire la o valoarea egală sau mai mare de 1.000.000 euro, deoarece potrivit art. 18 din actul constitutiv al celei dintâi societăți, aceste acte juridice, încheiate între părți afiliate, erau de competența exclusivă a consiliului de administrație.

Astfel, în condițiile în care societatea intimată este considerată o persoană juridică afiliată societății recurente, rezultă că cea dintâi societate cunoștea limitele de competență ale semnatarilor extraselor de cont, precum și atribuțiile angajaților celei din urmă societăți.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă SC A. SA, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin apărările formulate, s-a arătat, în esență, că din Ordinul de compensare din 26 octombrie 2006, ce are pe verso semnătura și ștampila reprezentantului legal al inițiatorului de compensare, și anume a SC C. SA, rezultă că o parte din factura din 31 august 2005 a fost compensată, fapt pentru care termenul de prescripție a fost întrerupt la data semnării acestui ordin, respectiv la 26 octombrie 2006.

Totodată, intimata-reclamantă a învederat că prin confirmarea extraselor de cont din 31 octombrie 2005, 5 decembrie 2006, 28 noiembrie 2007 și 17 martie 2008, în care a fost menționată în mod expres factura ce face obiectul litigiului, recurenta-pârâtă a recunoscut datoria, recunoaștere care a întrerupt termenul de prescripție extinctivă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA (fostă SC B. SA) este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Textul de lege anterior evocat sancționează hotărârea pronunțată în lipsa unui temei legal sau cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii de drept substanțial.

Din analiza criticilor formulate prin cererea de recurs, se constată că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită normelor de drept prevăzute la art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora, „prescripția se întrerupe: prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”.

Cazul de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă prevăzut de textul de lege anterior evocat vizează situația în care debitorul recunoaște expres sau tacit dreptul subiectiv civil al creditorului său.

Se constată că pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripție extinctivă, recunoașterea de datorie poate fi cuprinsă atât într-un act juridic unilateral al debitorului, cât și într-un act juridic bilateral încheiat între debitor și creditor.

În condițiile în care compensația, ca modalitate de stingere a obligațiilor, poate avea și natură convențională, rezultă că părțile care încheie o astfel de convenție pornesc de la premisa că au atât calitatea de debitor, cât și calitatea de creditor.

Astfel, prin încheierea unei convenții de compensare operează efectul întreruptiv al prescripției extinctive, ca urmare a recunoașterii de către părțile convenției a datoriilor lor reciproce.

Prin raportare la aceste considerații, se constată că între părțile din prezenta cauză a fost încheiat Ordinul de compensare din 26 octombrie 2006, în temeiul căruia a intervenit o stingere parțială a obligației recurentei-pârâte față de intimata-reclamantă, respectiv pentru suma de 70.000 lei.

Se reține că prin încheierea ordinului de compensare anterior evocat, recurenta-pârâtă a recunoscut în mod implicit datoria aferentă facturii fiscale din 26 octombrie 2006, în cuantum de 4.355.068,97 lei, pe care o avea față de intimata-reclamantă, producându-se astfel efectul întreruptiv al prescripției dreptului material la acțiune prevăzut de dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la criticile din cererea de recurs, în sensul că părțile din prezentul litigiu au înțeles să stingă datoriile, cu excepția sumei vizate de O.U.G. nr. 114/2003 pentru care au avut reprezentarea că este stinsă prin efectul legii, se constată că prin intermediul acestor critici, în realitate, recurenta-pârâtă pune în discuție însăși valabilitatea convenției de compensare a datoriilor, fiind invocată în mod implicit falsa reprezentare a împrejurărilor avute în vedere de părți la încheierea Ordinului de compensare din 26 octombrie 2006.

Având în vedere că pârâta nu a formulat, pe cale reconvențională, o cerere având ca obiect anularea Ordinului de compensare din 26 octombrie 2006, prin care să invoce în fața primei instanțe cauza de anulare anterior evocată, rezultă că manifestarea sa de voință exprimată la încheierea ordinului de compensare produce efecte juridice depline, inclusiv cel de recunoaștere a datoriei sale față de reclamantă.

În condițiile în care dispozițiile art. 294 prin raportare la cele ale art. 316 C. proc. civ. prevăd că în căile de atac nu poate fi schimbată cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu pot fi formulate cereri noi, criticile anterior menționate vor fi înlăturate, ca fiind formulate cu depășirea limitelor învestirii primei instanțe.

Cu privire la critica din cererea de recurs, în sensul că simpla plată a unei părți din datorie nu are efect întreruptiv de prescripție deoarece, fiind echivocă, nu are valoarea unei recunoașteri integrale a datoriei, conducând doar la stingerea parțială a unei datorii, cât timp cuantumul ei nu este recunoscut în chip neîndoielnic de către debitor, se reține că această critică este nefondată, întrucât pentru constatarea efectului întreruptiv de prescripție este necesară recunoașterea în sine a datoriei, iar nu a cuantumului acesteia.

Astfel, argumentul recurentei-pârâte nu poate fi primit întrucât, în cazul unei plăți integrale a datoriei, nici nu s-ar mai pune în discuție chestiunea stingerii dreptului material la acțiune, ci chiar stingerea datoriei prin plată.

Referitor la critica prin care recurenta-pârâtă a arătat că Ordinul de compensare din 26 octombrie 2006 nu a fost semnat de niciun reprezentant al acesteia, întrucât în dreptul ambelor părți se află semnătura doamnei F. care nu era nici măcar angajata societății recurente în acea perioadă, lipsind astfel consimțământul reprezentantului legal al societății debitoare, se constată că prin intermediul acestei critici sunt antamate chestiuni de fapt care presupun reevaluarea materialului probator aflat la dosarul cauzei, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond.

Având în vedere caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care se analizează strict conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, critica de netemeinicie anterior evocată va fi înlăturată, neputând fi analizată în prezenta etapă procesuală.

Critica din cererea de recurs prin care s-a arătat că recunoașterea de datorie trebuie să fie un act unilateral de voință al emitentului, cerință care nu se confirmă în raport de ordinul de compensare ce reprezintă un act juridic bilateral nu poate fi primită, având în vedere considerentul prin care s-a reținut că recunoașterea de datorie poate fi cuprinsă atât într-un act juridic unilateral al debitorului, cât și într-un act juridic bilateral încheiat între debitor și creditor.

În condițiile în care întreruperea prescripției dreptului material la acțiune s-a produs la data încheierii Ordinului de compensare din 26 octombrie 2006, devin incidente atât dispozițiile art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, „după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție”, cât și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc că termenul general de prescripție este de 3 ani.

Având în vedere că Ordinul de compensare a fost încheiat la 26 octombrie 2006, iar reclamanta SC A. SA a formulat cererea de chemare în judecată la 02 octombrie 2009, deci înainte de împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, se constată că în prezenta cauză nu a intervenit prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.

Astfel, în condițiile în care s-a stabilit deja că prin încheierea Ordinul de compensare seria B nr. 6132800/26 octombrie 2006 s-a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripție extinctivă, acțiunea fiind introdusă înaintea împlinirii noului termen de prescripție, se constată că nu se mai impune examinarea și a criticilor din cererea de recurs referitoare la extrasele de cont cu privire la care prima instanță și instanța de apel au reținut că semnarea lor a condus la întreruperea cursului prescripției extinctive, întrucât cercetarea acestor critici nu ar putea influența soluția care se impune a fi pronunțată în prezentul recurs.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA (fostă SC B. SA), ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA (fostă SC B. SA) împotriva Deciziei nr. 47/2017 din 20 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2017.