ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4195/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4195/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

penale de față;

Prin Sentința penală nr. 152 din 21 mai 2009,

Tribunalul Harghita a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care au

fost trimiși în judecată inculpații B.L., S.A.L. și S.J. din tentativă la omor

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de

încăierare prevăzută de art. 322 alin. (2) C. pen. (pentru inculpatul B.L.) și,

respectiv, art. 322 alin. (1) C. pen. (pentru inculpații S.A.L. și S.J.).

În baza art. 11 pct.

2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal

pornit împotriva inculpaților pentru infracțiunea de încăierare.

Prin aceeași

sentință, s-au respins ca neîntemeiate acțiunile civile promovate de părțile

civile K.L., Spitalul Județean Miercurea Ciuc și K.J.

Pentru pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut, în esență, că, în ziua de 10 august

1996, partea vătămată K.L., însoțit de tatăl său K.J. și de fratele său K.I.,

se deplasau cu căruța pe strada N. din Miercurea Ciuc. Inculpații, aflați în

autoturismul D. de culoare roșie, aparținând lui B.L., i-au acostat pe cei trei

aflați în căruță. Alături de inculpați se afla și numitul Ș.F.C. față de care

urmărirea penală a fost disjunsă. Motivul altercației nu poate fi stabilit cu

certitudine pe baza probelor existente la dosarul cauzei. Această împrejurare

este, de altfel, nerelevantă în cauză.

Așa cum rezultă din

procesele-verbale de cercetare la fața locului întocmite în cursul urmăririi

penale și în cursul judecății, locul unde a avut loc altercația între cele două

tabere este o porțiune de șosea care trece peste un pod și coboară spre cartierul

J. din Miercurea Ciuc. Nivelul șoselei este mai înalt decât nivelul de

referință astfel că șoseaua este mărginită în partea stângă a sensului în care

se deplasa căruța de un spațiu verde urmat de un zid de sprijin care apare ca

fiind construit din blocuri de piatră.

Potrivit

declarațiilor martorului K.I., atât el cât și K.J. consumaseră alcool în ziua

respectivă.

Astfel cum rezultă

din declarațiile părții vătămate K.L., care se coroborează cu cele ale

martorilor K.I. și K.J., primul a coborât din mașină inculpatul B.L. Acesta s-a

apropiat vociferând de K.J. pe care l-a lovit cu pumnul în față. Leziunile

corporale suferite au fost constatate în certificatul medico-legal. K.J. a

căzut la pământ în urma loviturii. Declarațiile acestuia din urmă, date în fața

instanței cu ocazia primei judecăți asupra fondului, sunt contradictorii. El a

declarat că în urma loviturii a căzut la pământ și și-a pierdut cunoștința

astfel că nu a putut preciza dacă și ceilalți inculpați l-au lovit. El și-a

revenit numai la spital. Pe de altă parte, martorul a arătat că a văzut, din

poziția în care se afla, că o persoană încălțată cu pantofi sport de culoare

albă l-a împins și l-a rostogolit pe K.L., acesta căzând astfel de pe zidul de

sprijin al porțiunii de șosea unde a avut loc altercația.

Nici cu ocazia

confruntării lui K.J. cu fiecare dintre inculpați, cu ocazia rejudecării în

prezentul dosar, acesta nu a putut preciza care dintre inculpați ar fi fost

autorul violențelor care au determinat căderea lui K.L. Contradicțiile din

declarațiile sale, arătate anterior, s-au menținut și în această fază

procesuală.

Partea vătămată K.L.

a arătat, în tot cursul procesului penal, că nu poate preciza care dintre

inculpați l-a împins de pe zidul de sprijin. De altfel, partea vătămată a arătat

că el cunoaște această împrejurare numai de la tatăl său, K.J. K.L. a mai

arătat că a încercat și el să-i lovească pe inculpați cu un lanț pe care l-a

luat de la căruță. Prezența acestui lanț a fost constatată cu ocazia cercetării

la fața locului, în imediata apropiere a urmei de sânge lăsate după căderea pe

asfalt a lui K.L. Partea a mai arătat că a încercat să folosească și un briceag

pe care îl avea asupra sa, dar a fost dezarmat de către inculpați.

Împrejurarea că

ocupanții căruței au folosit în altercație biciul, lanțul și briceagul reiese

și din declarațiile inculpaților care au relatat aceste aspecte atât în faza de

urmărire penală cât și în fața instanței. Aceleași împrejurări au fost

susținute de inculpați și cu ocazia confruntării lor cu ocupanții căruței, în

faza de urmărire penală.

În urma

confruntărilor realizate nemijlocit în fața instanței, în această fază

procesuală, tribunalul a reținut că niciunul dintre cei trei ocupanți ai

căruței nu au putut preciza care a fost implicarea concretă a inculpaților în

altercație.

În ce-l privește pe

inculpatul S.A.L., K.J. a arătat: „nu l-am văzut la locul altercației și nu pot

să susțin că ar fi fost acolo”. Întrebat dacă poate să precizeze ce implicare a

avut inculpatul în altercație K.L. a declarat: „nu știu”. Mai mult, a arătat că

nu își amintește de inculpat.

În ce-l privește pe

inculpatul S.J., K.J. a arătat: „B.L. m-a lovit cu pumnul, iar eu am căzut

lovindu-mă la cap. Nu l-am văzut pe S.J. să fi lovit pe cineva pentru că după

acest moment nu am mai văzut ce s-a întâmplat”. K.L. a declarat că nu l-a văzut

pe S.J. să fi lovit pe cineva în altercație. Deși partea vătămată a arătat că a

știut de la K.J. că inculpatul l-a lovit cu piciorul și i-a rupt dinții, K.J.

nu a declarat acest lucru.

În ce-l privește pe

inculpatul B.L., așa cum s-a reținut anterior, atât partea vătămată cât și cei

doi martori au declarat că acesta este cel care a stârnit altercația, lovindu-l

pe K.J. cu pumnul în gură. Așa cum rezultă din actele medico-legale, ca urmare

a loviturii K.J. și-a pierdut toți dinții, în afară de doi. Instanța a

constatat că nu s-a demonstrat existența unui dubiu rezonabil pentru a crede că

a existat o altă cauză a pierderii dinților.

Niciunul dintre

martorii ascultați în cauză nu a confirmat că inculpații au săvârșit fapta

pentru care au fost trimiși în judecată.

Martora B.L.M., care

se afla în apropiere în timpul altercației, a arătat că a auzit zgomotul produs

în cădere de K.L. Când s-a uitat, l-a văzut pe acesta căzut dar nu i-a văzut pe

niciunul dintre inculpați în preajmă. Martora a presupus că aceștia se aflau cu

toții în autoturismul D. de culoare roșie, care a plecat imediat.

Altercația a mai fost

văzută doar de martorul T.L. care a apreciat că era vorba despre 20 de persoane

care s-au bătut reciproc. Martorul nu a putut preciza alte detalii.

Parchetul a înțeles

să-și susțină actul de acuzare și prin relevarea împrejurării că inculpații au

făcut presiuni și i-au amenințat pe cei din familia K. pentru a se împăca, în

scopul încetării cercetărilor efectuate de organele de poliție. De asemenea,

parchetul a mai susținut că numitul C.I. și-a folosit influența pe care o avea

asupra conducerii Poliției Municipiului Miercurea Ciuc în același scop.

Într-adevăr, așa cum

rezultă din declarațiile martorilor K.G., K.F. și F.P., inculpații au fost

văzuți la domiciliul părților vătămate unde le-au solicitat să fie de acord să

se împace. K.G. a arătat chiar că inculpații l-au și amenințat pe K.J. că îl

vor bate dacă nu se împacă.

În ce privește

influențarea cercetărilor poliției de către numitul C.I., parchetul nu a

indicat probe convingătoare care să confirme această împrejurare. Totodată,

instanța a considerat că, în temeiul art. 2, art. 4 și art. 221 alin. (1) C.

proc. pen., aceste împrejurări trebuiau să facă obiectul unei anchete

desfășurate din oficiu de organele de urmărire penală.

Pe de altă parte,

împrejurările privind încercările de împăcare și de influențare a cercetărilor

nu clarifică starea de fapt și nu pot delimita acțiunile fiecăruia dintre

inculpați în cursul altercației cu ocupanții căruței. Presiunile inculpaților

în scopul realizării împăcării cu părțile vătămate demonstrează, însă,

existența unei altercații în care au fost exercitate violențe și din partea

primilor, contrar celor susținute de aceștia în tot cursul procesului penal.

Tribunalul a mai

reținut că declarațiile martorilor T.A., B.P.V. și B.T.V. nu sunt utile

soluționării cauzei, aceștia neavând cunoștință despre împrejurări de fapt care

să conducă la aflarea adevărului.

Față de materialul probator

existent, prima instanță a constatat că nu a fost demonstrată existența

tentativei de omor a inculpaților asupra părții vătămate K.L. Astfel, sub

aspectul elementului material nu s-a dovedit că vreunul dintre inculpați l-a

împins sau l-a rostogolit pe K.L. de pe zidul de sprijin de unde acesta a căzut

de la o înălțime de aproximativ 5 m.

Sub aspectul laturii

subiective, nu există probe care să susțină o cooperare și o coordonare a

acțiunilor inculpaților în scopul împiedicării ajutorării victimei K.L. Mai

mult, nu sunt probe că a existat intenția vreunui astfel de ajutor din partea

lui K.J. sau K.I., cei din urmă nesusținând niciodată o astfel de împrejurare.

Instanța a reținut,

însă, că sunt probe certe care demonstrează că a existat o altercație violentă

între cele două tabere, respectiv între membrii familiei K., pe de o parte și

inculpați, pe de altă parte. Singura acțiune concretă care poate fi delimitată

în altercație este lovirea lui K.J. cu pumnul în față de către B.L. Ca urmare a

acestei lovituri, K.J. și-a pierdut dinții.

Față de această stare

de fapt instanța a constatat că încadrarea juridică judicioasă a faptelor

săvârșite de inculpați este cea a infracțiunii de încăierare, prevăzută de art.

322 alin. (1) C. pen. în ce-i privește pe S.A.L. și S.J. și prevăzută de art.

322 alin. (2) C. pen. în ce-l privește pe B.L. În acest sens, instanța a

considerat relevantă și poziția părții civile expusă cu ocazia dezbaterilor.

Astfel, K.L. a arătat că a fost vorba despre o încăierare și nu consideră că

cineva a intenționat să îl omoare.

Având în vedere

limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită și

dispozițiile art. 122 C. pen., instanța a constatat că răspunderea penală este

prescrisă, astfel că a dispus încetarea procesului penal.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul

Harghita, criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul încadrării juridice dată

faptei celor trei inculpați și încetării procesului penal ca urmare a prescripției

răspunderii penale.

Prin Decizia penală

nr. 48/A din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, s-a admis apelul

declarat de procuror, s-a desființat în parte hotărârea atacată și rejudecând:

În baza dispozițiilor

art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din

infracțiunea de încăierare prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. și respectiv

art. 322 alin. (2) C. pen. (pentru inculpatul B.L.) în infracțiunea de lovire

sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75

lit. a) a C. pen.

În baza dispozițiilor

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. g) C. pen., s-a încetat

procesul penal pornit împotriva inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de

lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea

art. 75 lit. a) C. pen.

S-a admis în parte

acțiunea civilă formulată de partea civilă K.L. și au fost obligați inculpații

S.A.L. și B.L. să plătească în solidar acestuia suma de 1.500 RON cu titlu de

daune morale.

S-a admis acțiunea

civilă formulată de partea civilă Spitalul Județean Miercurea Ciuc și au fost

obligați inculpații S.A.L. și B.L. la 300 RON și dobânda legală aferentă

acestei sume, reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistența medicală

acordată părții vătămate K.L.

S-au menținut

celelalte dispozițiile ale sentinței.

Instanța de prim

control judiciar a reținut că infracțiunea de încăierare se caracterizează

printr-o îmbinare a actelor violente ale participanților, astfel încât din

înlănțuirea și încleștarea acțiunilor indivizilor prinși în dispută nu este

posibil să se distingă activitatea concretă și contribuția fiecăruia.

În prezenta cauză,

pot fi disociate pe de o parte actele de agresiune ale inculpaților la adresa

celor trei membri ai familiei K.: L., J. și I., iar pe de altă parte, riposta

acestora din urmă îndreptată împotriva inculpatului S.J. și a altui participant

la faptă - Ș.F., care nu a fost trimis în judecată. Nu a existat o împletire a

actelor de violență, o luptă corp la corp între cele două grupuri, care să

caracterizeze încăierarea în sensul art. 322 C. pen. și nu cel atribuit de una

sau alta din părțile litigiului. În consecință, infracțiunea de încăierare este

exclusă în cauză.

În acest context, nu

putem însă primi teza procurorului, după care acțiunile inculpaților A.L., S.J.

și B.L. constituie elementele tentativei la infracțiunea de omor, îndreptate

împotriva părții vătămate K.L., pentru următoarele argumente:

Procurorul susține că

inculpații, acționând simultan asupra părții vătămate, a fratelui și a tatălui

acestuia, au contribuit în mod implicit la reducerea posibilităților acestora

de a se apăra, cât și de a interveni în ajutorul subiectului pasiv. În

consecință, loviturile aplicate cu mare intensitate acestuia din urmă de către inculpați,

care au avut ca efect doborârea victimei la pământ și aruncarea lui peste

parapet în gol de la o înălțime de 5 metri, izbindu-se puternic cu capul de

betonul șoselei constituie acțiuni specifice infracțiunii de omor. Niciun

moment, acuza nu a individualizat cine și ce acte de violență a exercitat

asupra victimei anterior căderii și nici nu a nominalizat persoana care l-a

împins sau l-a aruncat pe subiectul pasiv în gol peste parapet. Nici partea

vătămată și nici martorii nu au fost în măsură să ofere detalii asupra acestor

aspecte esențiale pentru caracterizarea faptei ca fiind tentativă la omor.

În fața acestor

realități, rămân actele medicale potrivit cărora victima a suferit în 10 august

1996 TCC acut deschis, plăgi contuze ale capului și feței, hematom periorbital

stâng, leziuni care s-au putut produce prin loviri directe repetate cu corpuri

dure contondente pentru a căror vindecare a necesitat 11 - 12 zile de îngrijiri

medicale. Rămân, de asemenea, relatările părții vătămate care susține că a fost

lovită cu pumnii și picioarele de două persoane pe care le-a identificat în

fața instanței de apel ca fiind inculpații S.A.L. și B.L., inculpatul S.J.

neexercitând acte de violență asupra sa, ci asupra tatălui său.

Declarațiile părții

vătămate se coroborează cu cele precizate în cursul urmăririi penale de

martorul T.L., în fața instanței acesta fiind în eroare asupra numărului

persoanelor implicate în conflict, precum și ale martorilor K.J. și I., care

confirmă exercitarea de violențe împotriva victimei, dar care nu pot preciza

cine și în ce modalitate a lovit. Nu pot fi însă reținute afirmațiile făcute de

martorul K.J. după care victima a fost împinsă peste parapet de către o

persoană care purta încălțăminte tip sport de culoare albă, aceasta pentru că, din

locul, poziția și starea în care se afla martorul când subiectul pasiv a căzut

(martorul, la rândul său era sub influența băuturilor alcoolice, a fost agresat

fizic; în urma loviturii primite, el a căzut la pământ lângă căruță, la o

distanță de 20 - 25 metri față de parapet și, potrivit propriilor alegații,

și-a pierdut cunoștința), nu avea posibilitatea obiectivă să observe acest

fapt.

Pe baza acestor

dovezi, se constată că partea vătămată K.L. a fost lovită cu pumnii și cu

picioarele de către inculpații S.A.L. și B.L., fiindu-i cauzate leziuni

corporale care au necesitat pentru vindecare 11 - 12 zile de îngrijiri

medicale. În schimb, cum nicio probă nu duce la concluzia lipsită de echivoc că

victima a fost împinsă sau aruncată de pe parapet de vreo persoană, este

plauzibilă susținerea inculpaților potrivit căreia domnul K.L., aflându-se sub

influența băuturilor alcoolice, dar și a puterii loviturilor primite anterior,

s-a dezechilibrat și a căzut, suferind astfel TCC acut deschis. Acțiunea părții

vătămate se suprapune peste cea a celor doi inculpați și reprezintă o cauză

care a agravat rezultatul activității ilicite a acestora. Nimic însă din

piesele dosarului nu confirmă că inculpații au prevăzut și au dorit sau au

acceptat căderea victimei în gol de la o înălțime de 5 metri, astfel încât lor

nu li se poate reproșa tentativa la infracțiunea de omor, ci doar infracțiunea

de lovire sau alte violențe.

Împotriva Deciziei

penale nr. 48/A din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, în termen

legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și

inculpatul B.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Târgu Mureș a criticat hotărârea sub următoarele aspecte:

- greșita schimbare a

încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de omor calificat

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 175

lit. i) C. pen. în infracțiunea de loviri sau alte violențe prevăzută de art.

180 alin. (2) C. pen.;

- greșita soluționare

a laturii civile întrucât inculpatul S.J. trebuia obligat în solidar cu

inculpații B.L. și S.A.L. la plata despăgubirilor civile;

- contradicția între

dispozitivul și considerentele deciziei recurate, în sensul că deși se reține

că inculpatul S.J. nu a participat la comiterea faptei se dispune față de

acesta încetarea procesului penal;

Pentru aceste motive

s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și condamnarea

inculpaților pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, iar în

subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, procurorul

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 385

9

pct. 9, 17 și 17

1

C. proc. pen.

Inculpatul B.L. a

criticat hotărârea atacată sub aspectul laturii civile, solicitând înlăturarea

obligării sale la plata despăgubirilor civile către părțile civile întrucât

acestea nu se justifică în raport de fapta ce i se reține în sarcină, iar pe de

altă parte constituirea ca parte civilă este tardivă.

Examinând recursurile

declarate în cauză prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține că

acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează:

Referitor la prima

critică formulată de procuror și întemeiată pe dispozițiile art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanța de prim control

judiciar a încadrat corect faptele inculpaților în infracțiunea de lovire și

alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.

Inculpații au fost

trimiși în judecată pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor

prevăzută de art. 20 C. pen. și art. 174 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75

lit. a) C. pen., reținându-se că la data de 10 august 1996 au aplicat lovituri

cu mare intensitate, cu pumnii și picioarele, victimei K.L., doborând-o la

pământ, după care a fost împinsă peste zidul parapetului unui pod, căzând în

gol de la înălțimea de 5 metri, izbindu-se puternic cu capul de beton, suferind

leziuni craniene apte a produce moartea.

În urma căderii,

partea vătămată K.L. a prezentat plăci contuze multiple la nivelul capului și

feței, hematom periorbital stâng, excoriații faciale multiple, plagă zdrobită,

leziuni care s-au putut produce cu corpuri dure, contondente.

Potrivit raportului

de nouă expertiză medico-legală din 14 decembrie 2004 al I.N.M.L. Târgu Mureș,

leziunile au necesitat pentru vindecare 11 - 12 zile îngrijiri medicale și

viața victimei nu a fost pusă în primejdie.

Probele administrate

nu au demonstrat însă, dincolo de orice îndoială, că partea vătămată K.L. a

căzut de pe pod ca urmare a împingerii acesteia cu piciorul de către unul

dintre inculpați.

Partea vătămată arată

în cursul urmăririi penale că nu își amintește dacă a căzut de pe parapet sau a

fost împinsă cu piciorul de către inculpați, în cursul cercetării judecătorești

a precizat că ulterior a aflat de la tatăl său K.L. că a fost împinsă peste

parapet de către o persoană ce purta adidași de culoare albă.

Cu privire la

inculpatul S.J., partea vătămată K.L. a arătat că acesta nu l-a lovit, iar din

procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere aflat la dosar urmărire

penală rezultă că partea vătămată i-a identificat pe inculpații B.L. și S.A.L.

ca fiind cei care i-au aplicat lovituri.

Martorul K.J. declară

că s-au exercitat violențe asupra părții vătămate, însă nu poate preciza cu

exactitate cine a lovit și în ce modalitate, iar partea vătămată a fost împinsă

peste parapet de către o persoană ce purta încălțăminte sport de culoare albă.

Declarația martorului

sub acest aspect nu se coroborează cu alte probe.

Instanța de apel a

înlăturat în mod întemeiat declarația acestui martor, constatând că în mod

obiectiv nu avea posibilitatea să observe acest lucru față de împrejurarea că

se afla căzut la o distanță de 20 - 25 metri de locul unde se afla victima,

agresat la rândul său, iar ca urmare a loviturilor primite și-a pierdut

cunoștința.

De altfel, cu ocazia

confruntării cu inculpatul B.L., martorul arată că a fost lovit de către

acesta, după care a căzut cu capul de bordură și nu știe ce s-a mai întâmplat.

Martorii B.L.M. și

T.L. nu au confirmat împrejurarea că victima a fost aruncată peste parapet, iar

ceilalți martori audiați nu au perceput direct incidentul, ci au aflat ulterior

despre acesta.

Martorul K.I., cu

ocazia efectuării confruntării cu inculpații, a arătat că a văzut-o pe partea

vătămată doar atunci când era căzută de pe zid, fără a putea oferi vreun

amănunt cu privire la o eventuală împingere a acestuia de către inculpați.

De asemenea, nu s-a

dovedit că inculpații și-au coordonat acțiunile în scopul împiedicării

ajutorării părții vătămate, neexistând intenția unui astfel de ajutor din

partea martorilor K.J. și K.I.

Față de împrejurarea

că cei doi inculpați au aplicat părții vătămate lovituri în modalitatea

reținută de instanța de apel, schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de

loviri sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. este legală.

Cea de a doua critică

formulată de procuror este, de asemenea, nefondată.

Instanța de prim

control judiciar a admis acțiunile civile formulate de părțile civile K.L. și

Spitalul Județean Miercurea Ciuc și a obligat pe inculpații B.L. și S.A.L. la

despăgubiri către acestea, în considerentele deciziei recurate reținându-se că

inculpatul S.J. nu a participat la comiterea faptei asupra părții vătămate K.L.

De altfel, chiar

aceasta, din declarațiile sale, arată că acest inculpat nu i-a aplicat

lovituri, iar din procesele-verbale de confruntare nu rezultă acest lucru.

Referitor la ultima

critică formulată de procuror, Înalta Curte reține că, într-adevăr, în

considerentele deciziei recurate se arată că inculpatul S.J. nu a participat la

comiterea faptei, iar instanța dispune încetarea procesului penal pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen. asupra părții

vătămate K.L.

Instanța de prim

control judiciar era însă învestită doar cu apelul declarat de procuror în

defavoarea inculpaților, iar inculpatul S.J. nu a solicitat continuarea

procesului penal conform art. 13 C. proc. pen. și nu a exercitat calea de atac

a apelului împotriva hotărârii instanței de fond.

În ceea ce privește

recursul declarat de inculpatul B.L., acesta a vizat numai obligarea sa la

plata despăgubirilor către părțile civile.

Recursul este

nefondat.

Partea vătămată K.L.

s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecății

a precizat cuantumul pretențiilor sale la suma de 10.000 RON reprezentând daune

morale.

Cererea de acordare a

daunelor morale este întemeiată, prin fapta sa, inculpatul B.L. producându-i

părții vătămate un prejudiciu moral, ce se impune a fi acoperit în conformitate

cu dispozițiile art. 998 - art. 999 C. civ.

Părții vătămate i-au

fost cauzate suferințe fizice și psihice, a fost nevoită să urmeze un tratament

medicamentos și să fie internată în spital, condițiile sale de viață fiind

alterate pe timpul necesar vindecării.

Față de

considerentele expuse, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu

Mureș și de inculpatul B.L. împotriva Deciziei penale nr. 48/A din 17 iunie

2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și

de familie.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 noiembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN