ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4105/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4105/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei penale de față,

constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 267 din 24 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța a

fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de

inculpatul M.V., din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.

în art. 182 alin. (2) C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la

art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., 76 lit. b)

C. pen. a condamnat pe inculpatul M.V. zis „O." la pedeapsa închisorii de 5

(cinci) ani și 6 (șase) luni închisoare și pedeapsa complementară de 2 (doi)

ani, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 alin. (2) lit.

a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe

inculpatul M.V. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor

moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice, reglementată de art. 321

alin. (1) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. a interzis

exercițiul drepturilor inculpatului prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a, lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din

pedeapsa aplicată inculpatului intervalul de 24 de ore în care acesta a fost

reținut.

În baza art. 14 C. proc. pen., art.

346 C. proc. pen. a admis pretențiile civile formulate de partea civilă P.I. și

a obligat pe inculpatul M.V. la suma de 10.000 RON, cu titlul de daune morale

către acesta.

A constatat că Spitalul Clinic

Județean de Urgență nu a formulat pretenții civile.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 1231/P/2009 din 25 iunie

2010 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus trimiterea

în judecată a inculpatului M.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. și de

art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Examinând actele și lucrările

dosarului, instanța a reținut că, în ce privește incidentul din data de 14

iunie 2009, partea vătămată P.I. și martorii propuși de aceasta au conturat o

situație de fapt diferită de cea pe care inculpatul, familia sa și ceilalți

martori propuși în apărare au încercat să o acrediteze.

Astfel, s-a reținut că, potrivit

versiunii acuzării susținută prin declarațiile date de partea vătămată și

martorii M.C. și S.T., neînțelegerile au pornit de la faptul că P.S. a

construit un imobil fără a avea autorizație, a fost amendat pentru acest fapt,

moment în care M.Ș. zis „G.", tatăl inculpatului, s-a oferit să îl ajute

cu relațiile sale. Acesta ar fi pretins că ar cunoaște un procuror numit S.E.C.

care, contra sumei de 5000 RON, ar fi putut obține autorizația de construcție

și ar anula amenda primită.

Prima instanță a reținut că partea

vătămată a susținut că i-a dat acei bani fără însă ca problema să fie rezolvată

în sensul promis de M.Ș., „relația" acestuia fiind de fapt un salariat al

R.A.J.A. Constanța, realizând că fusese înșelat, astfel că i-a cerut banii

înapoi.

Martorul M.I. zis G.H., care a locuit

pe strada A. Constanța, a fost acuzat de familia unei fete din comunitate că

fusese violată de acesta și, pentru soluționarea acestui conflict, potrivit

tradițiilor rrome, s-a organizat la locuința „acuzatului" o împăcare

denumită stator sau judecată țigănească.

Totodată, partea vătămată a susținut

că a fost invitat de M.I., alături de membrii familiei sale, pentru a participa

la stabor ce s-a desfășurat la data 14 iunie 2009. S-a deplasat împreună cu

fiul său, cu mașina condusă de C.G. A văzut că inculpatul și frații săi erau

deja în acea locație, lângă poarta curții, moment în care fiul părții vătămate l-a

întrebat pe M.V. de ce tatăl acestuia minte familia P., de doi ani de zile, cu

privire la autorizația de construcție și a refuzat să restituie banii. Atât

inculpatul cât și frații acestuia plus încă doi veri au sărit să îl bată pe M.C.

zis B., fiul părții vătămate, căruia i-au aplicat câteva lovituri în urma

cărora acesta s-a prăbușit.

Intre timp, P.S. intrase în curte, însă

auzind strigăte și gălăgie în stradă, a ieșit și a putut vedea că fiul său este

la pământ și continua a fi lovit de cei din familia inculpatului. În acel moment,

P.S. s-a aplecat pentru a-și ajuta fiul să se ridice și a stopa astfel loviturile

ce îi fuseseră aplicate cu picioarele. Atunci a simțit că este înjunghiat în zona

inimii de către inculpat, pe care l-a văzut în apropierea sa. Deși mai erau și alte

persoane aproape de partea vătămată, aceasta a fost convinsă că inculpatul este

cel care a înjunghiat-o pentru că s-a uitat imediat după lovitură către inculpat,

iar în momentul în care veniseră, M.V. se juca cu un briceag, prefacându-se că ar

curăța ceva, dar dorind să îl intimideze. În plus nu a văzut vreun cuțit sau briceag

în mâna altei persoane prezente. A încercat să alerge după inculpat însă un văr

al acestuia l-a lovit cu o bâtă peste picior, motiv pentru care s-a prăbușit fiind

ulterior dus de ambulanță la spital.

S-a contestat apariția unei mașini sub

care să fie prins piciorul lui S.D. sau împrejurarea că s-ar fi tras cu pistolul,

cei înarmați cu bâte sau șipci rupte din gard fiind cei din neamul ursarilor - din

care au făcut parte inculpatul și familia sa și nu al lăieților căruia i-a aparținut

P.S. și ai lui.

Instanța de fond a reținut că martorul

M.C. a declarat că era inconștient în urma loviturilor primite și nu a văzut momentul

înjunghierii tatălui său; martorul S.T. a arătat că a văzut pe inculpat înjunghiind

pe partea vătămată în umărul stâng, în momentul în care aceasta își ridica fiul

de jos și nu a văzut nici o altă persoană cu vreun cuțit în mână; martorul D.R.

a susținut că partea vătămată a prezentat urme de sânge pe spate imediat ce s-a

aplecat să își ridice fiul, în apropiere fiind doar inculpatul cu un cuțit în mână,

iar la scurt timp apropiindu-se și alte persoane; martorul P.L., ginere al părții

vătămate; martorul M.F. a declarat că a văzut pe inculpat aplicând o lovitură cu

cuțitul în spatele părții vătămate, imediat ce aceasta se aplecase să îl ridice

pe fiul său, martorul C.B.; martorul C.G. care a susținut, de asemenea, că inculpatul

M.V., zis O., a fost cel care a aplicat o lovitură părții vătămate, cu un cuțit

sau briceag, pe când aceasta se apleca să își ridice fiul și nici o mașină nu a

venit la fața locului în trombă; nu s-a auzit nicio împușcătură (dosar urm. pen.

când a susținut fie că a văzut pe inculpat înjunghiind pe partea vătămată fie că

nu a văzut înjunghierea propriu-zisă dar a putut vedea cum inculpatul se îndepărta

cu cuțitul în mână); martorul M.S. (dosar urm. pen. - unde a arătat că nu a tras

cu pistolul după membrii familiei M.; că a fost agresat de martorul B., depunând

în acest sens și o fotografie nedatată în care a prezentat leziuni la nivelul capului;

că P.R. zis B. a fost neșcolarizat și nu a deținut permis de conducere).

Referitor la martorul S.D., s-a reținut

că acesta a arătat că este prieten cu ambele familii și că venise la stabor împreună

cu cei doi copii ai săi. Pe când s-a aflat în curte a auzit strigăte și gălăgie

și a putut vedea că cei din familia lui P.I. se băteau cu membrii familiei M. S-au

adunat aprox. 40 de persoane. Martorul a mai arătat că nu a venit nici o mașină

care să îl lovească și sub care să fie prins piciorul său, nu a văzut nici un pistol,

nu a auzit nici o împușcătură, nu a știu nici cine a tăiat pe partea vătămată în

acea împrejurare.

Instanța de fond a mai reținut că, în declarațiile

date în cursul urmăririi penale, acest martor a arătat că la momentul în care conflictul

începuse și partea vătămată P.I. ieșise afară din curte, pentru a vedea ce s-a întâmplat,

martorul și fiul acestuia, S.G. s-au aflat încă în curte, ieșind împreună cu ceilalți,

constatând că P.S. fusese înjunghiat.

Instanța a constatat că, potrivit certificatului

medico-legal din 19 iunie 2009, P.I. a suferit leziuni ce au putut data din 14

iuie 2009, produse prin înjunghierea cu corp tăietor înțepător (probabil cuțit),

necesitând 25-30 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii, dacă nu survin

complicații. Leziunile de violență au pus în pericol viața victimei, intervenția

chirurgicală fiind executată de urgență, înlăturând pericolul existent.

De asemenea, s-a constatat că din raportul

de constatare medico-legală din 03 iulie 2009 al Serviciului de Medicină Legală

Constanța, a rezultat că M.A. a suferit leziuni traumatice prin lovire cu și de

planuri dure, la nivelul membrului inferior stâng, șold, cap, în urma conflictului

din 14 iunie 2009, necesitând 11-12 zile de îngrijiri medicale; din raportul de

constatare medico-legală din 03 iulie 2009 al Serviciului de Medicină Legală Constanța,

a rezultat că M.V. a prezentat leziuni traumatice, prin lovire cu și de planuri

dure, necesitând 2, 3 zile de îngrijiri medicale, leziunile traumatice constate

neavând caracterul unor leziuni produse în condițiile unui accident rutier, iar

potrivit raportului de constatare medico-legală din 25 iunie 2009 întocmit de Serviciul

de Medicină Legală Constanța, numitul M.C. a suferit leziuni traumatice ce au putut

fi produse prin lovire cu corp dur, necesitând 8,9 zile îngrijiri medicale.

Instanța de fond a arătat că, potrivit

versiunii apărării, familia M. fusese chemată de M.I. la acel stabor, tatăl inculpatului

urmând a avea un rol de „mediator" în cadrul împăcării. Având în vedere conflictul

preexistent, cei din familia M. au susținut că s-au interesat, în prealabil, dacă

P.S. va fi prezent și au primit asigurări de la gazdă cu nu fusese chemat. După

ce au ajuns la curtea lui M.I. au văzut pe D.S. cu cei doi fii ai săi și apoi pe

P.S. împreună cu M.C., coborând dintr-o mașină albastră cu geamuri fumurii în care

părea că mai rămăsese o persoană.

La un moment dat M.V. și M.A. au plecat

din curte pentru a fuma. După ieșirea inculpatului și a fratelui său din curte s-a

susținut că l-au văzut pe P.S. făcând semn din ochi către fiul său M.C. și strigând

către S. și S.G. să îl însoțească, în afara curții.

M.C. a lovit pe inculpat cu o scândură,

iar acesta l-a lovit la rândul său cu un pumn.

A apărut o mașină cu numere de înmatriculare

de Italia care a lovit pe frații M., aruncându-i în sus, pe M.C. și a prins pe S.D.

cu piciorul sub aceasta. Din mașină au coborât M.S. cu un pistol, o altă persoană

poreclită „P." și C.R. poreclit „B.C." cu două cuțite în mână, venind

către membrii familiei M. B.N. a luat o scândură cu care a lovit pe M.S. peste mâna

cu care ținea pistolul. M.S. a tras de trei ori după inculpat. Inculpatul și rudele

sale s-au urcat într-o mașină parcată la distanță de 100 metri, la un P., ce a aparținut

lui C.S.

După ce au ajuns acasă l-au întrebat pe

M.I. dacă li s-a întins o cursă, în sensul că fuseseră chemați, în ciuda asigurărilor

că partea vătămată nu ar fi fost prezentă, tocmai pentru a pune față în față cele

două familii, într-un conflict deschis, însă M.I. a susținut că nu invitase familia

P. și le-ar mai fi relatat că membrii familiei părții vătămate s-au chinuit să ridice

mașina sub care fusese prins piciorul lui S.D. și, pe când se aplecase cu acest

scop, a zis deodată „Au, m-a tăiat", fără ca martorul M.I. să fi văzut cine

făcuse acest lucru. Inculpatul M.V. purta un maiou negru mulat, bermude negre și

a susținut că nu a avut unde ține un briceag pentru că ar fi fost văzut de cei prezenți.

În acest sens, a reținut instanța, au fost

declarațiile martorilor M.I., M.D., M.Ș., B.N., C.S., C.N. - acest martor menționând,

totodată, că s-a judecat într-un proces cu familia părții vătămate (dosar urm. pen.

- unde a susținut, relatând, concomitent despre ridicarea mașinii sub care a fost

prins S.D., dar și despre faptul că la acel moment partea vătămată era dezbrăcată

până la mijloc prezentând urme de sânge pe piele); martorul M.A.; M.F.

S-a reținut că martorul M.I. a declarat

în fața instanței că își menține declarația de la poliție, nu și pe cea dată la

parchet unde a mințit, sperând într-o împăcare a părților. Martorul a arătat că

a chemat la stabor pe M.Ș. ce îi este naș, având în vedere că fata care l-a acuzat

de viol era din neamul inculpatului. Nu a dorit a oferi ocazia unui conflict direct

între părți, astfel că familia P. nu a fost invitată. Instanța a arătat că cele

relatate de inculpat au fost în susținerea versiunii apărării. După ce inculpatul

și ai săi au fugit, pe când s-au străduit să ridice mașina sub care fusese prins

piciorul lui S.D., l-a auzit pe P.S. spunând că a fost tăiat în spate, moment în

care lângă acesta nu s-a aflat decât martorul, ceilalți fiind ceva mai departe.

Instanța a arătat că, în cursul urmăririi

penale, același martor a relatat că a ieșit din curte ca urmare a strigătelor și

țipetelor ce s-au auzit din afara acesteia, a auzit zgomote caracteristice ruperii

bucăților de lemn din gard și sunete de lovire, fapt ce l-a determinat să cheme

poliția. Pe S.D. l-a văzut alături de P.I. (care striga că a fost tăiat), M.B. și

un alt tânăr, lângă un autoturism. Martorul nu a susținut că, ar fi fost prins sub

mașină, S.D. Totuși, a arătat instanța, versiunea prinderii sub autoturismul A.R.,

a lui S.D., a apărut în altă declarație. Când s-a aplecat martorul împreună cu S.G.

și C.N. să ridice mașina, spre a elibera pe S.D., partea vătămată s-a aflat în stradă

și s-a plâns că fusese tăiată, fără să spună de către cine. S-a arătat că, într-o

altă declarație, martorul a redat o versiune comună tezei formulate de inculpat

în apărare.

Instanța a reținut că și martorul S.G.,

tatăl martorului M.I., a arătat că, în momentul în care P.I. s-a aplecat să ridice

mașina, sub care era prins piciorul lui S.D., în apropiere de acesta nu erau persoane,

familia inculpatului fiind deja plecată de la fața locului.

Referitor la declarația acestui martor,

dată în instanță, s-a reținut că a fost contrară celor afirmate în cursul urmăririi

penale când a susținut că, atunci când a ieșit din casă, partea vătămată fusese

deja înjunghiată, iar în jurul său s-au aflat C.B., S.D. Martorul nu a relatat nimic

în legătură cu apariția acelei mașini și lovirea lui S.D.

Prima instanță de fond a reținut că ambele

tabere, prin declarațiile date de fiecare martor în parte, au contestat prezența

unor martori ce au depus depoziții, susținând versiunea contrară, dar cu toate acestea,s-a

constatat că ambele tabere au susțin prezența a câte 10-15 persoane din fiecare

neam - ursari, lăieți, pletoși. S-a arătat că au fost, de asemenea, învinuiri reciproce

privind acțiuni de amenințare și intimidare, având ca scop denaturarea declarațiilor

date în prezenta cauză.

La solicitarea apărătorului inculpatului

instanța a făcut demersuri pentru obținerea actelor medicale privind pe S.D., ce

s-au încheiat la Spitalul Județean Clinic de Urgență Constanța, la data de 14

iunie 2009, din care a rezultat că pe fișa privind pe martor s-a menționat la anamneză:

„contuzie picior drept; diagnostic contuzie gleznă dreaptă, contuzie gambă dreaptă".

Instanța a precizat că inculpatul M.V.

s-a prevalat în instanță de dreptul la tăcere, nedorind să dea declarație.

Relativ la poziția procesuală a inculpatului,

instanța a reținut că, în cursul urmăririi penale, acesta a declarat, la parchet,

că M.C. a încercat să îl lovească inițial cu bâta, imediat după ce a coborât din

mașină, însă el a parat lovitura și i-a tras un pumn puternic în zona feței, în

urma loviturii căreia M.C. a căzut la sol. În imediata apropiere veniseră atât M.A.,

cât și S.D. și, imediat, au sărit mai mulți membri ai familiei P. sau prieteni ai

acesteia, pe care inculpatul a susținut că nu i-a putut indica în concret și a trebuit

să se ferească de lovituri, coborând de pe trotuar pe stradă, moment în care a apărut

o mașină și l-a lovit cu partea din față, la nivelul genunchiului, fratele său fiind

proiectat în aer. A fugit apoi la îndemnul tatălui său. Nu l-a înjunghiat pe P.I.

pe care nu l-a văzut în acele împrejurări, nu a avut cuțit asupra sa. Din ceea ce

a auzit în comunitate cel care ar fi înjunghiat pe partea vătămată ar fi S.G., fiul

lui S.D.

În urma examinării întregului material

probator administrat, instanța a apreciat că situația de fapt a corespuns realității

și probelor administrate, a fost cea prezentată de acuzare, în ce a privit aspectele

esențiale ale faptei, cu unele completări ce au fost menționate de instanță.

S-a constatat că fiecare tabără a fost

relativ constantă și omogenă în declarațiile date la poliție - la scurt timp după

incident, la parchet și apoi la instanță.

Instanța a considerat că, pentru ca acuzarea

să creeze un scenariu ce nu a corespuns realității, ar fi trebuit ca partea vătămată

P.I. și martorii care au susținut teza acuzării să aibă la dispoziție timp pentru

a pune la punct o versiune comună și a cădea la o înțelegere cu familia S., care

să nu îl incrimineze pe presupusul autor – S.G., ci pe inculpatul M.V., ca o consecință

a relațiilor de dușmănie.

S-a precizat că nu a rezultat care ar fi

fost mobilul pentru care S.G. ar fi înjunghiat pe partea vătămată, având în vedere

că mașina tocmai prinsese sub ea piciorul tatălui său - potrivit aceleiași teze,

iar P.S. dădea o mână de ajutor la eliberarea tatălui lui S.G. Pe de altă parte,

a reținut instanța, M.I. și S.G., care au susținut varianta inculpatului, au arătat

că atunci când partea vătămată a spus că era tăiată, nu era nimeni în apropierea

acesteia.

Instanța a mai precizat că nu rezultă care

este justificarea logică pentru care S.G. ar fi înjunghiat pe P.I. dacă, așa cum

a arătat inculpatul și ai săi, atunci când partea vătămată s-a ridicat de la masă

pentru a ieși în urmărirea fiilor lui M.Ș., l-a și chemat în ajutor pe S.D., tatăl

presupusului autor, sprijinindu-se așadar pe ajutorul acestuia. Cum, în comunitatea

rromă, strategia familiilor a fost comună, membrii mai în vârstă bucurându-se de

respectul generației tinere, care este explicația pentru care fiul ar fi acționat

în mod violent, contrar dorinței tatălui său?

Prima instanță a reținut că S.D. a susținut

că a ieșit împreună cu fiul său din curte, printre ultimii, constatând că P.I. fusese

deja înjunghiat.

Conflictul dintre familiile P. și M. a

fost de necontestat, indiferent cine l-a generat și l-a alimentat, instanța arătând

că despre această stare tensionată au vorbit toate părțile, precum și martorii indiferent

de tabără.

Acuzarea a negat apariția autoturismului

A.R. cu numere de Italia despre care apărarea a susținut că ar fi prins piciorul

lui S.D. și pe care partea vătămată s-ar fi aplecat să-l dea la o parte. Cu toate

acestea, a arătat instanța, existența episodului a fost doar posibilă nu și certă.

Leziunile suferite de M.A. la membrul inferior și șold și în mică măsură de S.D.

au părut a dovedi această susținere. Nu a rezultat însă că S.D. ar fi avut prins

piciorul sub un corp masiv, precum greutatea unui autoturism câtă vreme vătămarea

suferită de acesta și examinată în chiar acea seară la spital, a constat într-o

rană superficială putând fi produsă prin julire și nu compresie, cum a susținut

inculpatul. De altfel, a subliniat instanța, martorul S.D. a negat existența unei

astfel de loviri.

A mai reținut instanța că nu s-a dovedit

nici susținerea lui M.V. potrivit căreia autoturismul l-ar fi lovit și pe el, câtă

vreme leziunile constate la examinarea sa au fost doar două echimoze la nivelul

scapulo-deltoidian și pe fața pumnului stâng, restul constatărilor fiind doar acuze

ale inculpatului care nu au putut fi dovedite medical prin urme pe corpul acestuia

.

Instanța a arătat că, dacă acel autoturism

a apărut la fața locului, intrând în frații M., acesta a fost un fapt incidental,

care nu a avut legătură directă sau indirectă cu înjunghierea părții vătămate, dovedind

doar eventuala nesinceritate a lui P.I. și a familiei sale, dar nu cu privire la

aspecte concludente ale cauzei. De altfel, a apreciat instanța, în acest scenariu,

partea vătămată și ai săi ar fi putut avea interes să mintă din cu totul alte motive

- pentru a nu oferi probe ce au servit incriminării acestora pentru alte fapte penale,

ce s-ar fi putut reține în sarcina lor, ce s-au circumscris conținutului constitutiv

al unor infracțiuni, precum ultrajul sau lovire și alte violențe .

Instanța a considerat că, în virtutea relațiilor

de prietenie cu ambele familii, martorii M.I. și S.G., au încercat să își păstreze

prin declarațiile date, relativ echivoce și neconstante, o „ neutralitate"

față de conflictul propriu-zis, au lăsat de înțeles chiar faptul că la momentul

ridicării autoturismului, partea vătămată a fost deja dezbrăcată până la brâu, constatându-se

deja că fusese înjunghiată.

Instanța a considerat că, chiar dacă M.V.

purta, așa cum s-a susținut, maiou mulat și bermude, având în vedere că din unele

declarații administrate în cauză a rezultat că obiectul cu care a lovit pe P.I.

era un briceag, obiect pliabil capabil din punct de vedere mecanic să își micșoreze

suprafața, și față de împrejurarea că orice pereche de pantaloni are cel puțin un

buzunar, au existat posibilități de a ascunde o astfel de armă albă.

În fine, instanța a reținut că nu s-a dus

raționamentul până la capăt, pentru a oferi o explicație logică privind modalitatea

în care fost produsă vătămarea, atunci când apărarea a susținut că P.I. s-a aplecat

să ridice mașina și a strigat imediat că a fost tăiat, fără ca în spatele său, în

imediata apropiere să fie constată prezența vreunui agresor. Din contră, instanța

a constatat doar efortul apărării de a induce existența unei modalități similare

celei descrise de partea vătămată (lovitură plasată atunci când se apleca să își

ridice fiul).

În concluzie, pentru motivele arătate,

instanța a apreciat că este dovedită existența atât a laturii obiective, cât și

a celei subiective, a vinovăției inculpatului M.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii

de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175

lit. i) C. pen.

În ce privește solicitarea de schimbare

a încadrării juridice din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C.

pen. în art. 182 alin. (2) C. pen., aceasta a fost apreciată de instanță ca nefondată,

raportat la locul vital unde a fost aplicată lovitura, obiectul ascuțit cu care

a fost înjunghiată partea vătămată cu potențial tanato-generator, urmările produse

sau care s-ar fi putut produce, viața părții vătămate fiind pusă în pericol și aceasta

necesitând intervenție chirurgicală de urgență.

Instanța a precizat că a mai rezultat din

materialul probator că a avut loc, în acele împrejurări, analizate mai sus, o confruntare

stradală la care au participat membrii activi ce s-au manifestat de ambele tabere,

la un nivel de violență mai ridicat.

Cu toate acestea, s-a considerat că nu

a rezultat modalitatea concretă în care inculpatul a comis infracțiunea de ultraj,

care sunt persoanele a căror liniște a fost tulburată, considerându-se că o soluție

de condamnare a inculpatului, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ultraj, apare

chiar și injustă, în raport de soluțiile de scoatere de sub urmărire penală a tuturor

celorlalți participanți cu privire la care au fost probe că s-au manifestat violent.

Ca urmare, în baza art. 11 pct. 2 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la

art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanța a precizat că se impune achitarea inculpatului

M.V. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea

liniștii și ordinii publice, reglementată de art. 321 alin. (1) C. pen.

La alegerea și individualizarea sancțiunii

aplicate inculpatului M.V. instanța a avut vedere criteriile generale prevăzute

de art. 72 C. pen.: natura și gravitatea infracțiunii, dispozițiile părții generale,

limitele de pedeapsă prevăzute de partea specială a C. pen., pericolul social concret

pentru ordinea publică ce a rezultat din circumstanțele și împrejurările de fapt

ale cauzei (faptul că între familiile inculpatului și părții vătămate a existat

o stare conflictuală anterioară, modalitatea în care s-a produs vătămarea lui P.I.,

urmarea produsă constând în punerea în primejdie a vieții părții vătămate ce a necesitat

intervenție chirurgicală de urgență), valorile sociale cărora li s-a adus atingere

(fundamentale ce privesc viata, integritatea fizică a unei persoane, sănătatea acesteia)

și urmările produse sau care s-ar fi putut produce (punerea vieții părții vătămate

în primejdie prin caracterul penetrant al plăgii toracice cu pneumotorax consecutiv

ce a necesitat intervenție chirurgicala), datele ce au caracterizat persoana inculpatului

(în vârstă de 26 ani, la primul conflict cu legea penală dar fiind cercetat pentru

altă faptă de violență în care se presupune a fi folosit o sabie, acționând tot

pentru rezolvarea unor interese de familie, aspect ce denotă un potențial violent).

Instanța a reținut în favoarea inculpatului

circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. b)

C. pen., având în vedere lipsa unor condamnări anterioare, aplicând o sancțiune

cu închisoarea în cuantum sub minimul special prevăzut de lege, modalitatea de executare

fiind însă prin privare de libertate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanța și inculpatul M.V.

Prin decizia penală nr. 23 din 1 martie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost respins ca nefondat, apelul declarat

de inculpatul M.V. împotriva sentinței penale nr. 267 din 24 iunie 2011 pronunțată

de Tribunalul Constanța, în dosarul penal nr. 8261/118/2010.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța,

împotriva aceleiași sentințe.

A fost desființată, în parte, sentința

penală apelată și, rejudecând:

În temeiul art. 334 C. proc. pen. a fost

respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în actul

de sesizare a instanței, în sarcina inculpatului M.V.

Au fost înlăturată reținerea față de inculpat

a dispozițiilor art. 74 lit. a) C. pen. combinat cu art. 76 lit. b) C. pen.

A fost majorată pedeapsa stabilită pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175

lit. i) C. pen., de către inculpatul M.V. de la 5 ani și 6 luni închisoare la 7

ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 345 alin. (2) C. proc.

pen. a fost condamnat inculpatul M.V., pentru săvârșirea infracțiunii de „ultraj

contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și odihnei publice", prevăzută

de art. 321 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) C. pen.,

art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite pentru săvârșirea

infracțiunii concurente [art. 321 alin. (1) C. pen. - 1 an închisoare și art. 20

C. pen. - art. 174 - 175 lit. i) C. pen. - 7 ani și 6 luni închisoare] și a fost

aplicată inculpatului M.V. pedeapsa cea mai grea, de 7 ani și 6 luni închisoare

și pedeapsa complementară a interzicerii pe o perioadă de 2 ani, a exercițiului

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) C. pen., precum

și pedeapsa accesorie vizând interzicerea acelorași drepturi, în condițiile

art. 57 și art. 7I C. pen.

Au fost înlăturate din sentință dispozițiile

contrare prezentei decizii și menținute celelalte dispoziții.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea

a reținut că, analizând atât probele administrate în fața primei instanțe și cu

ocazia urmăririi penale și coroborându-le cu cele administrate în instanța de apel,

apelul declarat de inculpat este nefondat, iar apelul promovat de procuror este

fondat, însă numai în ce privește cel de-al doilea motiv de apel.

Astfel, în ce privește modul de analiză

a probelor, efectuat de prima instanță, curtea a considerat ca acesta a fost corect,

întrucât susținerile martorilor propuși în apărare au fost lipsite de veridicitate

și verosimilitate fiind în mod evident nesincere, din probele reținute de către

prima instanță, pe care și-a întemeiat hotărârea de condamnare, a rezultat în mod

concret și indubitabil, că inculpatul M.V. cu intenția spontană, a aplicat lovitura

vulnerantă în zona dorsală a toracelui părții vătămate, acceptând producerea rezultatului

vătămător, respectiv decesul acestuia.

Totuși, în condițiile în care s-a reținut

săvârșirea acestei fapte de către inculpat, instanța de apel a apreciat că, în mod

nelegal, s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev.

de art. 321 alin. (1) C. pen., întrucât participarea inculpatului la busculada creată

cu acel prilej a produs scandal public.

Instanța de apel a arătat că, constatările

expuse mai sus, au conferit caracter neîntemeiat și cererii formulată, în apel,

de către inculpat, de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prev. de

art. 322 alin. (3) C. pen., întrucât din probe s-a stabilit că se cunoaște persoana

care a produs prin acțiuni proprii, rezultatul vătămător.

În ce privește criticile vizând individualizarea

pedepsei, comune ambelor apeluri, curtea și-a întemeiat decizia pe concluziile raportului

de evaluare psihosocială efectuat cu ocazia judecării apelului, din care a rezultat

că reținerea de circumstanțe atenuate cu caracter personal față de inculpat nu s-a

justificat, acesta nefiind caracterizat în mod favorabil ca și conduită și în ce

privește conștientizarea gravitații faptei săvârșite.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs

inculpatul M.V. care a invocat, motivând în scris și oral, cazurile de casare prev.

de art. 385

9

pct. 9, 10, 17, 17

2

. Totodată a solicitat achitarea

sa și a susținut critici care se circumscriu cazului de casare prev. de pct. 14

al aceluiași articol.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Cât privește cazul de casare prev. de

art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen.

Inculpatul M.V. a motivat acest caz de

casare susținând, în esență, că, în considerentele deciziei, instanța de apel a

precizat că, dintre motivele de apel ale Parchetului, este întemeiat numai cel privind

greșita individualizare a pedepsei, ulterior considerând că se impune și condamnarea

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și

tulburarea liniștii și ordinii publice prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., solicitare

ce forma obiectul unui alt motiv de apel al procurorului, soluția de condamnare

regăsindu-se în dispozitivul deciziei penale.

Totodată, a susținut că aspecte de contradictorialitate

între considerente și dispozitiv sunt prezente în hotărârea primei instanțe, în

care s-a reținut că M.Ș. zis G. l-a înjunghiat cu cuțitul pe P.I., iar prin dispozitivul

hotărârii s-a dispus condamnarea inculpatului M.V.

Potrivit art. 385

9

pct. 9

C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când motivarea soluției contrazice

dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înțelege.

Analizând hotărârile prin prisma acestui

caz de casare și a motivelor prezentate în susținerea acestuia, instanța de recurs

consideră că hotărârile pronunțate de instanțele de fond nu se justifică a fi casate.

În cauză, făcând referire la cele două

motive de apel ale procurorului (greșita achitare pentru infracțiunea prev. de

art. 321 alin. (1) C. pen. și greșita individualizare a pedepsei), instanța de apel

a constatat, mai întâi, cu o formulare generală, că este fondat numai cel de-al

doilea motiv, ca apoi, într-un paragraf ulterior, când a examinat achitarea inculpatului

M.V. pentru infracțiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., să aprecieze că această

soluție este nelegală.

Această situație, nu se încadrează dispozițiilor

pct. 9 al art. 385

9

C. proc. pen. Din modalitatea de reglementare a acestui

motiv de recurs, rezultă că, legiuitorul a prevăzut că, pentru casarea hotărârii,

contradicția trebuie să existe între considerentele și dispozitivul hotărârii, situație

care nu se regăsește în prezenta cauză.

Inadvertența sesizată în considerentele

deciziei instanței de apel nu are efect asupra rezultatului deliberării - moment

anterior redactării hotărârii, care a fost consemnat într-o minută și se regăsește

în dispozitivul deciziei, recurentul inculpat M.V. fiind condamnat pentru infracțiunea

prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., soluție care este în concordanță cu constatarea

întrunirii elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, expusă în motivarea

deciziei.

Cât privește cea de a doua critică subscrisă

de inculpat cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 9 C. proc.

pen., instanța de recurs constată, de asemenea, că nu este întemeiată. Este real

că atât în sentință, cât și în decizie este consemnată formularea: „la data de 14

iunie 2009, în jurul orelor 13,00, în urma unui conflict desfășurat în stradă, între

familiile P.I. zis S. și membrii familiei M.Ș. zis G., acesta din urmă l-a înjunghiat

cu cuțitul pe P.I. (...)".

Examinând însă motivarea sentinței, se

constată că paragraful respectiv nu reprezintă situația de fapt avută în vedere

de instanța de fond la soluționarea cauzei, ci constituie o reproducere incompletă

și, ca urmare, eronată, de către prima instanță, în propria hotărâre, a situației

de fapt de la secțiunea "încadrare juridică" a rechizitoriului, unde se

arată că: „fapta comisă de inculpatul M.V. zis O., care la data de 14 iunie 2009,

în jurul orelor 13,00, în urma unui conflict desfășurat în stradă, între familiile

P.I. zis S. și membrii familiei M.Ș. zis G., l-a înjunghiat cu cuțitul pe P.I. (...)".

Formularea trunchiată din sentința penală este preluată de instanța de apei cu ocazia

prezentării conținutului sentinței penale, în cuprinsul propriei hotărâri.

Așadar, cuprinsul rechizitoriului se referă

exclusiv la M.V. ca autor al infracțiunilor ce fac obiectul cauzei, acesta fiind,

de altfel, cel trimis în judecată prin dispozitivul actului de sesizare a instanței,

iar motivarea hotărârilor atacate relevă că, în examenul propriu al actelor și lucrărilor

dosarului, instanțele de fond au analizat exact situația persoanei care a fost trimisă

în judecată, și anume a inculpatului M.V.

Prin urmare, se constată că, la momentul

redactării hotărârilor s-a preluat viciat conținutul secțiunii "încadrare juridică"

din rechizitoriu, dovadă fiind faptul că într-un paragraf anterior celui criticat

de inculpat, în sentință, se menționase că, prin rechizitoriul 1231/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Constanța, a fost trimis în judecată inculpatul M.V.

În plus, se impune precizarea că paragraful

din considerentele hotărârii prin care instanța de fond a înțeles să redea succint

acuzațiile aduse inculpatului, astfel cum se regăsesc în rechizitoriu, nu semnifică

motivarea soluției pronunțate de prima instanță și instanța de apel și, pe cale

de consecință, nici nu are cum să contrazică dispozitivul sentinței sau deciziei

atacate pentru a determina casarea acestora.

Cât privește cazul de casare prev. de

art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

Apărarea inculpatului a învederat, în esență,

că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției privind nelegala sesizare a

instanței prin rechizitoriu care, contrar dispozițiilor art. 264 C. proc. pen.,

a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim procurorul adjunct

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, necunoscându-se, în concret, motivul

lipsei semnăturii prim procurorului.

Înalta Curte constată că, la termenul din

15 octombrie 2010, în fața Tribunalului Constanța, apărătorul ales al inculpatului

M.V., în temeiul art. 332 alin. (2) cu referire la art. 300 C. proc. pen., art.

264 C. proc. pen. și art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a solicitat restituirea cauzei

la Parchet motivat de faptul că rechizitoriul trebuia verificat sub aspectul legalității

și temeiniciei de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța,

iar nu de adjunctul acestuia.

La solicitarea instanței de judecată, Parchetul

de pe lângă Tribunalul Constanța, secția de urmărire penală, a comunicat, la data

de 22 octombrie 2012, că activitatea de conducere a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Constanța a fost exercitată exclusiv de prim procurorul adjunct, în perioada 15

ianuarie-30 iunie 2010, ca urmare a delegării prim procurorului în funcția de procuror

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, conform Legii nr. 304/2004

și a Regulamentului de Ordine Interioară al Parchetelor.

Ulterior, la termenul de judecată din 17

decembrie 2010, apărătorul inculpatului a invocat nelegalitatea actului de sesizare

a instanței și pentru alte considerente, solicitând restituirea cauzei Ia Parchet.

Prin încheierea de ședință de la același

termen, verificând regularitatea actului de sesizare a instanței din perspectiva

dispozițiilor art. 300 C. proc. pen., susținute de apărătorul ales al inculpatului,

tribunalul a respins cererea de restituire a cauzei la procuror.

Față de cele arătate, se constată că instanța

s-a pronunțat asupra cererii de restituire a cauzei la procuror, iar pe de altă

parte, analiza expresă a întrunirii cerințelor art. 264 C. proc. pen. (invocat printre

motivele restituirii cauzei la procuror) nu ar fi fost de natură să influențeze

soluția procesului, condiție prevăzută de art. 385

9

pct. 10 C. proc.

pen., având în vedere informațiile de la Parchet că prim procurorul adjunct, care

a verificat rechizitoriul sub aspectul legalității și temeiniciei a exercitat activitatea

de conducere a Parchetului la data întocmirii rechizitoriului, prin adresă specificându-se

și motivul care a determinat această situație, după cum s-a arătat anterior.

Prin concluziile scrise depuse la dosar

după dezbateri și înainte de pronunțare, apărătorul ales al recurentului inculpat

a susținut, în plus, că adresa din 22 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Constanța nu era suficientă pentru ca instanța să se pronunțe asupra cererii inculpatului,

formulată la 15 octombrie 2010, și că se impunea ca aceasta să fi fost însoțită

de ordinul în baza căruia prim procurorul adjunct a fost delegat să îndeplinească

atribuțiile specifice prim procurorului.

Instanța de recurs constată că o astfel

de verificare ar fi fost redundantă, neexistând date că informațiile comunicate

la 22 octombrie 2010, în mod oficial, prin adresa emisă de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanța, nu reflectă realitatea.

Cât privește critica inculpatului privind

nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de schimbare a încadrării juridice

și asupra cererii privind scuza provocării, instanța de recurs consideră că nici

aceasta nu poate fi primită.

Instanța de apel a reținut că „inculpatul

M.V. cu intenție spontană a aplicat lovitura vulnerantă în zona dorsală a toracelui

părții vătămate, acceptând producerea rezultatului vătămător, respectiv decesul"

părții vătămate.

Având în vedere aceste considerente, instanța

de recurs constată că instanța de prim control judiciar a supus propriei aprecieri

împrejurarea dacă inculpatul a săvârșit tentativa la infracțiunea de omor calificat

sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de vreo provocare,

arătând că inculpatul a acționat cu „ intenție spontană", ceea ce nu caracterizează

scuza provocării astfel cum este reglementată de art. 73 lit. b) C. pen., precum

și dacă rezultatul mai grav, care putea să intervină, respectiv decesul părții vătămate,

ca urmare a înjunghierii cu cuțitul, s-a datorat sau nu culpei, considerând că inculpatul

a acceptat producerea rezultatului vătămător constând în decesul persoanei agresate,

ceea ce este propriu formei de vinovăție a intenției directe ce caracterizează tentativa

la infracțiunea de omor calificat și nespecific infracțiunii de vătămare corporală

gravă în varianta agravantă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. - când este pusă

în primejdie viața persoanei vătămate, care se săvârșește cu praeterintenție.

Totodată, instanța de apel a specificat

motivul pentru care fapta nu poate fi încadrată juridic în infracțiunea de încăierare

prev. de art. 322 alin. (3) C. pen.

Cu privire la leziunile cauzate părții

vătămate P.I. și certificatul medico legal, depus la dosar, nu au fost formulate

cereri nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel, iar potrivit

art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când

instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți.

În plus, se consideră că obiecția inculpatului

privind unitatea emitentă a certificatului medico legal al părții vătămate nu este

de natură a influența soluția procesului, condiție cumulativă, prevăzută de motivul

de recurs reglementat de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., pentru casarea

unei hotărâri, iar pe de altă parte, încălcarea oricărei alte dispoziții legale

decât cele prevăzute la alin. (4) al art. 197 C. pen., se invocă în cursul efectuării

actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura

completă când partea a lipsit de la efectuarea actului, moment procesual depășit.

Instanța de recurs mai reține că, deși

apelul este caracterizat prin efect devolutiv integral, în fapt și în drept, la

dosar nu există date contradictorii care să fi impus verificări suplimentare sub

aspectul analizat, fiind garantate drepturile părților, la care face, de asemenea,

referire art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

Conținutul certificatului medico legal

eliberat părții vătămate P.I. de Serviciul de Medicină Legală Călărași, care a avut

în vedere și biletul de ieșire din Spitalul Clinic de Urgență Constanța - Secția

Chirurgie, (hemopneumotorax stâng; plagă înjunghiată hemitorace stâng față posterioară;

leziuni ce pot data din data de 14 iunie 2009 produse prin înjunghierea cu corp

tăietor înțepător -probabil cuțit; necesită 25-30 de zile îngrijiri medicale de

la data producerii dacă nu survin complicații; leziunile de violență au pus în pericol

viața victimei, intervenția chirurgicală executată de urgență, înlăturând pericolul

existent), nu este în contradicție cu concluziile provizorii formulate, semnate

și parafate de medicul legist din cadrul Serviciului de Medicină Legală Constanța,

care a examinat partea vătămată, la o zi de la data faptei, în timp ce aceasta era

internată la Spitalul de Urgență Constanța, așa cum rezultă din procesul verbal

întocmit de organele de urmărire penală (prezintă leziuni traumatice care s-au putut

produce prin lovire cu un corp tăietor înțepător și lovire cu sau de corp dur; pot

data din 14 iunie 2009 și necesită 16-18 zile de îngrijiri medicale dacă nu survin

complicații; leziunea toracică apus în primejdie viața victimei prin hemopneumotoraxul

stâng).

Curtea de Apel, prin încheierea din 13

decembrie 2011, a încuviințat pentru inculpat proba cu înscrisuri și efectuarea

unui referat de evaluare psiho socială, probe care au fost administrate, și a respins

ca nefiind utilă reaudierea martorilor S.D. și S.T., ascultați în primă instanță.

Se mai constată că instanța de apel și-a

însușit analiza probelor realizată de prima instanță care a examinat pe larg probele

în acuzare, dar și probele în apărare, considerându-le pe cele din urmă ca lipsite

de veridicitate și verosimilitate, în acord cu prima instanță, și s-a pronunțat

asupra cererilor esențiale la care inculpatul a făcut referire, chiar dacă aceasta

nu s-a realizat într-o modalitatea detaliată, nefiind încălcat dreptul la apărare

al inculpatului.

Înalta Curte menționează că orice alte

obiecțiuni referitoare la dispozițiile de netrimitere în judecată dispuse prin rechizitoriu

[cu referire expresă la scoaterea se sub urmărire penală pentru infracțiunea prev.

de art. 321 alin. (1) C. pen. față de M.C., M.A., C.S., B.N. și neînceperea urmăririi

penale față de M.S. și P.R. pentru infracțiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174-175

lit. i) C. pen. ca urmare a plângerilor formulate de M.A. și M.V.], nu pot fi analizate

întrucât nu fac obiectul cauzei, după cum este definit de art. 317 C. proc.

pen.

Cât privește cazul de casare prev. de

art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

Referitor la susținerea inculpatului Miron

Vasile că fapta de care este acuzat nu reprezintă tentativă la infracțiunea de omor

calificat, ci infracțiunea de încăierare prev. de art. 322 alin. (3) C. pen., se

constată că aceasta nu poate fi primită dat fiind, în primul rând, obiectul judecății

prezentei cauze.

Potrivit art. 317 C. proc. pen., obiectul

judecății îl constituie fapta și persoana arătate în actul de sesizare a instanței,

iar în cauză nu au fost efectuate acte de urmărire penală sub aspectul comiterii

infracțiunii de încăierare, care presupune stabilirea faptului că a avut loc un

conflict fizic între două grupuri adverse, adică a faptului că a existat o pluralitate

de subiecți activi care au realizat o îmbulzeală, o încleștare, o împletire de acțiuni,

care face dificilă delimitarea fiecăreia.

În plus, procesul penal nu a fost extins

cu privire la alte persoane, în cursul judecății, în conformitate cu art. 337

C. proc. pen.

Prin urmare, obiectul judecății, care este

în același timp obiectul învestirii, este determinat de cuprinsul actului de sesizare,

care este, astfel, implicit caracterizat și ca act de învestire, limitele acesteia

fiind date numai de faptă și persoană. În accepțiunea textului de lege, așa cum

s-a statuat prin decizia nr. 74 din 08 octombrie 2001 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție - Completul de 9 judecători, prin faptă arătată în actul de sesizare

nu se poate înțelege doar simpla referire la o anumită faptă menționată în succesiunea

activităților inculpatului, ci descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de

a produce consecințe juridice, și anume de a învesti, o atare condiție neputând

fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoțită

de precizarea încadrării ei juridice și de dispoziția de trimitere în judecată pentru

acea faptă.

Instanța de recurs constată că prin actul

de sesizare s-a arătat expres că, din relatările făcute de membrii grupărilor P.

și M., au rezultat stări de fapt diferite, fiecare dintre părți acuzând-o de agresiune

pe cealaltă, ceea ce denotă că nu au existat, nici măcar din punctul de vedere al

acestora, acte de agresiune reciproce.

Coroborând declarațiile membrilor familiei

Petrache și ale apropiaților acesteia, rezultă, într-adevăr că, în esență, aceștia

au arătat că fiul părții vătămate, M.C., a încercat să-l lovească pe inculpatul

M.V. cu o bâtă, acesta s-a apărat, l-a lovit cu pumnul pe martor, iar în momentul

în care partea vătămată P.I. a intervenit, pentru a-l ridica pe fiul său de la pământ,

a fost lovit cu cuțitul de inculpat, după care inculpatul și ai lui au fugit de

la fața locului.

Nici declarațiile membrilor familiei M.

și ale celor care au susținut apărarea inculpatului, nu au descris vreo încleștare

între indivizi din grupuri diferite care să facă dificilă delimitarea acțiunilor

fiecăruia, aceștia relatând un eveniment în care inculpatul, fratele său M.A. și

S.D. au fost accidentați de un autoturism. Prin rechizitoriu, s-a dispus cu privire

la această faptă o soluție de netrimitere în judecată, în temeiul art. 10 lit.

a) C. proc. pen. - fapta nu există, față de M.S. și P.R., persoane apropiate părții

vătămate, neexistând dovezi că această soluție a fost infirmată în procedura reglementată

de art. 278, 278

1

C. proc. pen.

Așadar, o eventuală schimbare de încadrare

juridică din infracțiunea de tentativă la omor calificat în infracțiunea de încăierare,

este împiedicată de obiectul judecății și specificul infracțiunii prev. de art.

322 C. pen., caracterizată prin multitudinea subiecților activi (fiecare răspunzând

în calitate de autor pentru participarea la încăierare), împărțiți în două tabere,

alcătuite din cel puțin câte două persoane fiecare, între care au loc acte reciproce

de violențe, condiții neîndeplinite în cauză.

Prezența la fața locului, pentru a participa

la o judecată specifică etniei rromilor, a numeroase persoane din familiile părții

vătămate și a inculpatului, a unor cunoscuți ai acestora și a altor persoane, nu

poate crea automat convingerea unor acte reciproce de violențe.

Apoi, în acord cu instanța de prim control

judiciar, Înalta Curte reține că nu există nici un dubiu că inculpatul M.V. este

cel care a lovit cu cuțitul partea vătămată P.I. (aspect care va fi analizat în

cele ce urmează), alin. (3) al art. 322 C. pen. fiind incident numai atunci când

nu se cunoaște care dintre participanții la încăierare a săvârșit vătămarea gravă

a integrității corporale sau a sănătății unei persoane.

Fapta inculpatului nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182

alin. (2) C. pen., întrucât probele administrate constând în certificatul medico

legal, declarația părții vătămate, declarațiile martorilor, demonstrează că leziunea

părții vătămate P.I. a fost produsă prin înjunghiere cu un corp tăietor înțepător

(cuțit), că aceasta a constat într-o plagă în zona hemitorace stâng față posterioară,

spațial 4 intercostal, prin care viața victimei a fost pusă în primejdie, fiind

necesară o intervenție chirurgicală de urgență.

Având în vedere așadar, obiectul vulnerant,

intensitatea loviturii aplicate și urmările periculoase ale faptei asupra integrității

corporale și a vieții părții vătămate P.I., instanța de recurs apreciază că, în

mod corect, fapta a fost considerată ca întrunind elementele constitutive ale tentativei

la infracțiunea de omor calificat.

Solicitarea apărării de a dispune achitarea

inculpatului M.V. în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., este neîntemeiată

(critica va fi analizată prin prisma cazului

de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.).

Instanța de recurs reține, în acord cu

instanțele de fond că, din toate mijloacele de probă administrate reiese, fără dubiu,

că inculpatul M.V. a fost prezent la locul faptei și a fost implicat în incidentul

din 14 iunie 2009, fiind înarmat cu un cuțit cu care a înjunghiat-o, printr-o lovitură,

în zona din spate, pe partea vătămată P.I., zis S., fapta întrunind elementele constitutive

ale infracțiunii de tentativă la omor calificat.

Potrivit procesului verbal întocmit de

organele de cercetare penală, la 14 iunie 2009, în jurul orei 15,00, au fost sesizate

prin SNUAU 112, că în fața imobilului din str. A., orașul Constanța, o persoa