ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3108/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3108/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr.

292 din 09 iulie 2009, Curtea de

Apel Constanța – secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Tulcea, a respins acțiunea

reclamantului U.G. împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul U.G., absolvent al Academiei de Poliție A.I. Cuza,

promoția 2006, a îndeplinit funcția de ofițer în cadrul Inspectoratului Județean

al Poliției de Frontieră Tulcea – Sectorul Poliției de Frontieră Sulina, iar

prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1188 din 13

noiembrie 2008 a dobândit calitatea de auditor de justiție, ca urmare a

validării rezultatelor concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, organizat în perioada 31 august 2008 – 21 septembrie 2008.

În acest context, reclamantul a

solicitat încetarea raporturilor de serviciu cu pârâții, în temeiul art. 69 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului.

Prin Ordinul nr. S/II/4375 din 18

decembrie 2008 emis de Ministerul Administrației și Internelor, s-a dispus

încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, motivat de faptul că

reclamantul nu este numit într-o funcție publică pentru a putea solicita

încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 360/2002.

Prima instanță a mai reținut că

reclamantul a considerat nejustificat și abuziv refuzul pârâților de a aproba

încetarea raporturilor de serviciu în temeiul dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 360/2002, în condițiile în care funcția de auditor de justiție

este una publică, consecința directă și cea mai importantă a refuzului, fiind

imputarea cheltuielilor de școlarizare efectuate de Statul Român în perioada în

care a urmat cursurile Academiei de Poliție A.I. Cuza.

Instanța de fond a apreciat că

reclamantul, în calitatea sa de ofițer în cadrul Inspectoratului Județean al

Poliției de Frontieră Tulcea – Sectorul Poliției de Frontieră Sulina este supus

Legii nr. 360/2002 privind statutul polițistului, iar potrivit prevederilor art.

78 alin. (1), dispozițiile legii sus-amintite se completează cu prevederile

Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

În aceste condiții, din modul în

care este definită „funcția publică” la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999,

magistratul nu face parte din categoria celor care îndeplinesc o funcție

publică, aceasta fiind specifică funcționarilor publici, categorie din care a

făcut parte și reclamantul până la promovarea concursului de admitere în

magistratură.

S-a apreciat că nici în situația în

care reclamantul ar fi fost numit în funcția de magistrat, raporturile de

serviciu nu ar fi putut înceta în baza art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002,

întrucât magistratul nu face parte din categoria funcționarilor publici.

Împotriva acestei hotărâri a

promovat recurs reclamantul U.G., solicitând modificarea ei, în sensul

admiterii acțiunii, pentru motive circumscrise art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul-reclamant a susținut că în urma promovării examenului de admitere la Institutul Național al Magistraturii a devenit auditor de justiție, ocupând astfel o funcție

publică, însă nicidecum nu a susținut că ar fi funcționar public deoarece

auditorii de justiție nu sunt funcționari publici, ci doar ocupă o funcție

publică.

A mai arătat că prima instanță nu a

analizat și nici nu s-a pronunțat dacă auditorul de justiție ocupă o funcție

publică, potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 304/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor.

În opinia recurentului, prima instanța

și-a întemeiat raționamentul pe motive străine pricinii, făcând confuzie și

punând semnul echivalenței între noțiunea de ,,funcționar public“ și cea de ,,funcție

publică”.

Astfel, o persoană poate îndeplini o

funcție publică fără a fi funcționar public, așa cum este cazul magistraților,

iar art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul

polițistului vizează numirea într-o funcție publică, sintagmă care trebuie

interpretată în sensul larg al cuvântului și nu limitată la definiția conținută

în art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

În ședința publică din 05 martie 2010,

instanța a invocat din oficiu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului

în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), 41 alin. (1) din Constituție și art.

14 din Convenția Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiva

excepție fiind respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 235/2010.

Ministerul Administrației și Internelor

În recurs a formulat întâmpinare

intimatul Ministerul Administrației și Internelor, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

A susținut că raporturile de

serviciu ale funcționarului public se nasc și se exercită pe baza actului

administrativ de numire, emis în condițiile legii, însă, în cazul

recurentului-reclamant nu a fost emis un astfel de act. Numirea auditorului de

justiție în funcția publică de judecător, respectiv de procuror, reprezintă un

eveniment viitor și incert, fiind condiționată conform art. 19 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004 de promovarea examenului de absolvire a cursurilor I.N.M.,

fiind prevăzută în acest sens și o sancțiune pentru auditorul de justiție,

potrivit art. 14 alin. (3).

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304 pct. 7

și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat.

Deși Înalta Curte nu poate ignora

argumentele prezentate de recurent cu privire la asimilarea funcției de auditor

de justiție cu aceea a magistraților și cu privire la locul și rolul îndeplinit

de auditori prin raportare la statutul de funcționar public cu statut special,

soluția adoptată are în vedere practica Înaltei Curți în această materie, care s-a

orientat în sensul că numirea în funcția de auditor public nu echivalează cu

numirea într-o funcție publică.

În acest

sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o

altă soluție dată recursului de față ar echivala cu acceptarea unor divergențe

de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului

la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

relevante

Raportat la circumstanțele concrete

ale cauzei, problema juridică esențială pentru aprecierea temeiniciei acțiunii

reclamantului în privința petitului privind obligarea pârâtului Ministerul

Internelor și Reformei Administrative la emiterea ordinului de serviciu în

modalitatea solicitată de acesta, o constituie determinarea conținutului

noțiunii „într-o altă funcție publică” utilizată în art. 69 alin. (1) lit. e)

din Legea nr. 360/2002 și calificarea, din punct de vedere juridic, a calității

de auditor de justiție pe care a dobândit-o reclamantul.

Sub acest aspect, prima instanță a

concluzionat în mod corect că, în sensul prevederilor legale incidente în

cauză, dobândirea calității de auditor de justiție nu reprezintă și nu

echivalează cu numirea într-o funcție publică, în sensul art. 69 lit. e) din

Legea nr. 360/2002.

Bazele constituționale ale funcției

publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit

cărora funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate,

în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în

țară.

Pornind de la aceste prevederi

constituționale, în literatura de specialitate au fost evidențiate două noțiuni

diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă

legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcția publică și funcția de

demnitate publică.

Funcția publică este definită în

cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul

atribuțiilor și responsabilităților stabilite în temeiul legii, în scopul

realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală,

administrația publică locală și autoritățile administrative autonome (art. 2),

în același act normativ fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc și se

exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii (art.

4).

Raportat la aceste prevederi legale

și față de caracteristicile evidente ale funcției publice ce se desprind din

conținutul reglementării, auditorii de justiție nu sunt și nu pot fi asimilați

funcționarilor publici.

Nicio dispoziție a Legii nr. 303/2004,

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, ce reglementează

admiterea în magistratură și formarea profesională inițială realizată prin

Institutul Național al Magistraturii, ca de altfel nici alte prevederi legale,

nu stabilesc că auditorul de justiție al cărui statut este asimilat

magistraților, pe aspectele anume indicate în cuprinsul respectivei legi (art. 12-20),

se află în exercitarea unei funcții publice.

Din conținutul prevederilor

referitoare la cursanții Institutului Național al Magistraturii care au statut de

auditori de justiție (art. 16 alin. (1)) rezultă, de altfel, că aceștia

beneficiază de o pregătire teoretică și practică pentru a deveni judecători sau

procurori, primesc o bursă pe durata de formare profesională de 2 ani, cu

caracter de indemnizație lunară, care se restituie, în anumite condiții alături

de cheltuielile de școlarizare, în situația în care nu îndeplinesc timp de 6

ani funcția de judecător sau de procuror (art. 20), iar la încheierea

cursurilor susțin un examen de absolvire, constând în probe teoretice și

practice prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare exercitării ulterioare

a funcției de judecător sau procuror.

Rezultă astfel, că auditorii de

justiție urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără

a se putea reține, în raport de conținutul noțiunii de funcție publică, astfel

cum este reglementată și totodată analizată în doctrină, existența în ceea ce

îi privește, a unor atribuții de serviciu stabilit în scopul realizării

prerogativelor de putere publică.

În plus, în cazul auditorilor de

justiție nu exisă un act administrativ de numire, validarea rezultatelor

concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce

întrunește condițiile unui act de numire, cum corect a reținut prima instanță.

Nu puteau fi primite nici

susținerile reclamantului referitoare la drepturile salariale, analogiile și

trimiterile făcute de acesta prin acțiunea introductivă, prin care se

acreditează ideea că auditorii de justiție sunt asimilați integral

magistraților, atât în privința drepturilor cât și a obligațiilor și

atribuțiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, întrucât, de lege lata, o

atare reglementare nu există.

În același sens sunt și statuările Curții

Constituționale, prin Decizia nr. 37 din 14 ianuarie 2010 constatându-se că

auditorul de justiție este numit ca judecător sau procuror doar în urma

absolvirii I.N.M. și se află într-o situație deosebită de persoane care,

îndeplinind condițiile legale, este numită direct ca judecător sau procuror în

urma susținerii concursului pe post.

S-a constatat, totodată, că textele

de lege criticate nu limitează nici dreptul unei persoane de a alege liber un

loc de muncă. Consecințele pe care trebuie să le suporte un polițist care

decide să-și aleagă un alt loc de muncă pot fi circumscrise mai degrabă

aspectelor patrimoniale pe care le implică o astfel de decizie. Aceste

consecințe au fost acceptate, însă, de cel care a dorit să devină polițist,

prin angajamentul încheiat în acest sens, așa cu reiese din cuprinsul art. 70

din Legea nr. 360/2002. În plus, mai reține Curtea Constituțională, restituirea

are în vedere sumele investite în vederea pregătirii profesionale a polițistului,

sume a căror acordare nu se mai justifică de vreme ce beneficiarul lor renunță

la această calitate într-un termen mai scurt decât cel considerat de legiuitor

ca justificând efortul financiar al statului pentru acest obiectiv.

Este indiscutabil faptul că rolul

unei jurisdicții supreme este acela de a reglementa divergențele de

jurisprudență care constituie, prin natura lor, consecințele inerente oricărui

sistem juridic ce se bazează pe un ansamblu de jurisdicții de fond, cu

autoritate asupra resortului lor teritorial.

Dar, tocmai în exercitarea acestui

rol, sesizând existența unor astfel de divergențe chiar și la  nivelul său și

pentru a evita persistența lor în timp, Înalta Curte a procedat, prin mecanismul

deja consacrat, la unificarea acesteia în sensul că polițistul  aflat sub

angajamentul de a desfășura timp de 10 ani activitatea în cadrul Ministerului

de Interne care a dobândit calitatea de auditor de justiție datorează

cheltuielile de școlarizare, întrucât calitatea de auditor de justiție nu este

o funcție publică în sensul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002,

raportul său de muncă putând înceta numai la cerere, conform art. 69 alin. (1)

lit. d) din aceeași lege.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de U.G.

împotriva sentinței nr. 292 din 09 iulie 2007 a Curții de Apel Constanța - secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 mai 2011.