ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5346/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5346/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1341 din 16 martie 2010, Curtea
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins,
ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul D.G., în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice, prin care solicita anularea ordinului nr. 300 din
13 februarie 2009 emis de conducătorul autorității pârâte, reîncadrarea sa pe postul
pe care îl ocupa anterior emiterii actului contestat și obligarea pârâtului la plata
drepturilor salariale cuvenite, precum și a despăgubirilor pentru prejudiciul material
și moral suferit.
Pentru a pronunța această
sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Prin Ordinul nr. 300 din
data de 13 februarie 2009 emis de către Ministrul Finanțelor Publice s-a dispus
încetarea raportului de serviciu al reclamantului începând cu data de 21
februarie 2009, temeiul de drept al ordinului constituindu-l art. 97 lit. a) și
art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor
publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu
art. 97 lit. a) din Legea nr. 188/1999 se prevede ca încetarea raporturilor de serviciu
ale funcționarilor publici are loc de drept și se face prin act administrativ al
persoanei care are competența legală de numire în funcția publică, iar potrivit
art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 „raportul de serviciu încetează
de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului
minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei
de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată
parțială ori invaliditate a funcționarului public, potrivit legii”.
Pe de altă parte, se arată
în considerentele sentinței atacate, dispozițiile art. 41 alin. (5) din Legea
nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale,
cu modificările și completările ulterioare, stabilesc că „asigurații care îndeplinesc
condițiile prevăzute de prezenta lege pentru obținerea unei pensii pentru limită
de vârstă, cu excepția pensiei anticipate și a pensiei anticipate, își pot continua
activitatea numai cu acordul angajatorului.”
Reține prima instanță
că, din interpretarea coroborată a textelor legale anterior menționate, rezultă
că încetarea raporturilor de serviciu operează, în ipoteza inexistentei acordului
angajatorului, la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard
și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.
În cauză, arată instanța
de fond, reclamantul a îndeplinit cumulativ condițiile de vârstă standard și stagiu
minim de cotizare pentru pensionare la data de 21 februarie 2009, astfel că, în
lipsa acordului angajatorului de a-și continua activitatea, ordinul de încetare
a raporturilor de serviciu de la momentul anterior menționat apare ca legal și temeinic.
Prima instanță nu a reținut
aplicabilitatea în speță a tezei a II-a a art. 89 lit. d) din Legea nr. 188/1999,
potrivit căreia raportul de serviciu încetează la data comunicării deciziei de pensionare
pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parțială ori
invaliditate a funcționarului public, potrivit legii, apreciind că textul de lege
are în vedere ipoteza în care funcționarul public a solicitat pensionarea.
În acest sens, instanța
de fond reține că dispozițiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 stipulează
fără echivoc împrejurarea că cererea de pensionare se depune la casa teritorială
de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului.
Or, se arată în considerentele
sentinței atacate, în speță, la momentul emiterii ordinului de încetare a raportului
de serviciu, reclamantul nu se adresase casei teritoriale de pensii cu o cerere
de pensionare, astfel că în mod judicios s-a constatat încetarea raporturilor de
serviciu la momentul îndeplinirii condițiilor de vârstă standard și a stagiului
minim de cotizare.
În realitate, reține instanța
de fond, reclamantul s-a adresat doar instituției pârâte la data de 21 ianuarie
2009 cu o cerere prin care solicita întocmirea documentației în vederea trimiterii
acesteia la casa de pensii, însă, evident, demersul său nu are semnificația îndeplinirii
obligației prevăzute la art. 82 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, fie și în ipoteza
existentei unui mandat dat pârâtului în sensul depunerii cererii la instituția abilitată
a o soluționa; o astfel de concluzie se impune, de vreme ce raportul juridic de
drept administrativ născut ca urmare a emiterii ordinului de încetare a funcției
publice se analizează apelând la reglementarea legală specifică, incidența răspunderii
ce derivă din contractul de mandat fiind irelevantă în litigiul dedus judecății.
Din această perspectivă,
reține instanța de fond faptul că cererea reclamantului a fost înaintată Casei de
Pensii a Sectorului 2 București la data de 19 martie 2009, fiindu-i acordate drepturile
la pensie începând cu 21 februarie 2009, dată de la care a încetat și raportul de
serviciu, neputându-se reține existența vreunui prejudiciu în patrimoniul acestuia.
De asemenea, se arată
în considerentele sentinței atacate, contrar celor afirmate de către reclamant,
în speță nu sunt incidente nici dispozițiile generale ale art. 56 lit. d) din Legea
nr. 53/2003 - C. muncii, potrivit cărora, „Contractul individual de muncă încetează
de drept la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare
anticipată, pensionare anticipată parțială sau pensionare pentru invaliditate a
salariatului, potrivit legii”, din moment ce acesta are calitatea de funcționar
public, fiindu-i aplicabilă reglementarea specială din art. 98 alin. (1) lit.
d) al Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Totodată, apreciază prima
instanță, nu poate fi reținută nulitatea ordinului atacat nici pe motivul că acesta
nu a fost emis în termenul de 5 zile de la intervenirea cazului de încetare de drept
a raportului de serviciu, conform art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, nefiind
probată vreo vătămare a reclamantului prin faptul emiterii anterioare, de vreme
ce încetarea raportului de serviciu s-a dispus începând cu data îndeplinirii cumulative
a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare.
Instanța de fond a apreciat
ca neîntemeiat și capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtului la plata
despăgubirilor, reținând că, în speță, nu este întrunită cel puțin una din condițiile
răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită a pârâtului.
Împotriva sentinței civile
nr. 1341 din 16 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamantul
D.G., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea
în tot a sentinței atacate în sensul admiterii introductive de instanță așa cum
a fost formulată.
Reclamantul a învederat,
prin motivele de recurs, că în mod eronat prima instanță a reținut că la momentul
emiterii ordinului de încetare a raportului de serviciu recurentul nu se adresase
casei teritoriale de pensii cu o cerere de pensionare astfel că în mod judicios
s-a constatat încetarea raportului de serviciu la momentul îndeplinirii condițiilor
de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare, în condițiile în care reclamantul
și-a îndeplinit, la data de 21 ianuarie 2009, obligația prevăzută de art. 81
alin. (2) din Legea nr. 19/2000, de depunere la Direcția generală resurse umane
și management din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a adresei în temeiul căreia
autoritatea pârâtă trebuia să procedeze la întocmirea întregii documentații necesare
în vederea constituirii dosarului în vederea pensionării pentru limită de vârstă
și la transmiterea dosarului oficiului de pensii competent. Așa fiind, a precizat
recurentul că apare ca evident faptul că la data îndeplinirii cumulative a condițiilor
de vârstă standard și stagiu minim de cotizare pentru pensionare, respectiv la data
de 21 februarie 2009, se încadra în prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) teza finală
din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel că ordinul
nr. 300 din 13 februarie 2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu
al subsemnatului începând cu data de 21 februarie 2009 apare ca fiind un act administrativ
unilateral vătămător emis cu fraudarea dispozițiilor legale în materie.
A mai susținut reclamantul
că instanța de fond de asemenea în mod eronat a apreciat că nu poate fi reținută
nulitatea ordinului atacat nici pe motivul că acesta nu a fost emis în termenul
de 5 zile de la intervenirea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu,
conform art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, nefiind probată vreo vătămare
a reclamantului prin faptul emiterii anterioare, devreme ce încetarea raportului
de serviciu s-a dispus începând cu dala îndeplinirii cumulative a condițiilor de
vârstă standard și a stagiului minim de cotizare. Or, la data de 21 februarie 2009,
când erau îndeplinite cumulativ condițiile pentru pensionare pentru limită de vârstă,
reclamantul se afla în concediu medical (17 februarie 2009-16 martie 2009), fiind
astfel incidente prevederile ari. 36 din Legea nr. 188/1999, ceea ce înseamnă că
Ministerul de Finanțe nu ar fi putut emite acest ordin decât eventual în momentul
expirării concediului medical, respectiv la data de 29 februarie 2009. De aceea,
având în vedere acest lucru, precum și faptul că recurentul depusese cererea pentru
pensionare, încadrându-se astfel în prevederile art. 41 alin. (6) din Legea nr.
19/2000, respectiv angajatorul nu putea dispune încetarea raporturilor de serviciu
decât după primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare, s-a considerat
că au fost lezate drepturile recurentului.
Recursul este nefondat.
Ordinul nr. 300 din data
de 13 februarie 2009 emis de Ministrul Finanțelor Publice, prin care s-a dispus
încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului D.G., controlor delegat superior
clasa I treapta 1 în cadrul Unității centrale de armonizare a sistemelor de management
financiar și control, începând cu data de 21 februarie 2009, prin pensionare pentru
limită de vârstă, este legal, fiind dat cu respectarea prevederilor art. 97
lit. a) și art. 98 alin. (1) lit. d) teza I din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare,
precum și a dispozițiilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările
aduse până la data emiterii actului administrativ contestat.
În mod întemeiat prima
instanță, prin sentința recurată, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului,
reținând în mod corect că din interpretarea coroborată a textelor legale mai sus
citate încetarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici
opera, în ipoteza inexistenței acordului angajatorului, la data îndeplinirii cumulative
a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.
Reclamantul a îndeplinit cumulativ condițiile de vârstă standard și stagiul minim
de cotizare pentru pensionare la data de 21 februarie 2009, astfel că în mod legal,
în lipsa acordului angajatorului de continuare a activității, Ministrul
Finanțelor Publice a dispus, prin ordinul nr. 300/2009, încetarea raporturilor de
serviciu ale recurentului, începând cu data respectivă. Nu erau incidente în cauză
dispozițiile tezei a II-a din textul art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999,
republicată, în forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat pe
calea contenciosului administrativ, care stipula că raportul de serviciu al funcționarului
public înceta de drept „după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru
limită de vârstă. pensionare anticipată, pensionare anticipată parțială ori invaliditate
a funcționarului public, potrivit legii”, fiind evident că această ipoteză devenea
aplicabilă, în mod subsidiar, numai în acele situații în care nu era întrunită prima
ipoteză vizată de teza I a textului art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999,
aceea a datei „îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului
minim de cotizare pentru pensionare”.
Pe de altă parte, se reține
că împrejurarea invocată de reclamant, aceea că actul administrativ contestat nu
a fost emis în termenul de 5 zile de la intervenirea cazului de încetare de drept
a raportului de serviciu, prevăzut de art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind
Statutul funcționarilor publici, republicată, nu este de natură a atrage sancțiunea
nulității, în lipsa dovedirii de către reclamant a producerii vreunei vătămări.
În fine, se constată,
cât privește motivul de recurs prin care s-a susținut că în raport de prevederile
art. 36 din Legea nr. 188/1999, republicată, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
nu putea emite actul administrativ decât în momentul expirării duratei concediului
medical, respectiv la data de 29 februarie 2009, că și acesta nu este întemeiat,
Ordinul nr. 300 al Ministrului Finanțelor Publice fiind emis anterior datei de 17
februarie 2009 când a fost eliberat certificatul de concediu medical.
În raport de cele mai
sus arătate, cum motivele de recurs formulate în cauză nu sunt întemeiate și hotărârea
atacată este legală și temeinică, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312
alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul
D.G. împotriva sentinței civile nr. 1341 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București,
secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamantul D.G. împotriva sentinței nr. 1341 din 16 martie 2010 a Curții de
Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 decembrie 2010.