ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1670/2011

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 1 din 02 aprilie

2010, tribunalul arbitral constituit în cadrul Curții de Arbitraj Comercial de

pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Ialomița, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta SC A.M.Z. SRL, a obligat pârâta SC P. SA la

plata sumei de 17.208,69 RON contravaloare debit restant și la plata sumei de

147.580 RON penalități de întârziere, cu penalități contractuale de 1% pentru

fiecare zi de întârziere, până la achitarea debitului principal de 17.208,69 RON

începând cu data de 25 noiembrie 2009; cu cheltuieli de judecată 6.702 RON,

taxă arbitrală și onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul arbitral a reținut că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

din 15 ianuarie 2004, reclamanta s-a obligat să livreze produse iar pârâta să plătească

prețul, în termen de 10 zile de la livrare conform art. 4 lit. f), la data formulării

cererii pârâta înregistrând o restanță în cuantum de 17.208,69 RON, recunoscută

și neachitată, urmare a cazului de forță majoră dovedit cu certificat din 23

iulie 2007; în condițiile art. 5 lit. e) din contract forța majoră dovedită în condițiile

legii exonerând de răspundere partea care o invocă în termen de 48 de ore de la

producerea evenimentului. S-a reținut că, începând cu 15 septembrie 2007, cauza

de forță majoră a încetat, astfel că ulterior acestei date pârâta era ținută să

execute obligația de plată.

Cu privire la capătul

de cerere având ca obiect penalitățile de întârziere, s-a apreciat, față de succesiunea

în timp a actelor normative, că începând cu data de 04 iulie 2009 pârâta debitoare

datorează penalități de întârziere care nu mai sunt limitate valoric, ca efect al

abrogării exprese a Legii nr. 469/2002.

Au fost aplicate dispozițiile

art. 274 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe

a formulat acțiune în anulare, în termen legal, pârâta SC P. SA, solicitând anularea

sentinței arbitrale, constatarea netemeiniciei sentinței arbitrale.

S-a solicitat suspendarea

executării hotărârii atacate.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 360-368 C. proc. civ., reclamanta invocând faptul că instanța

arbitrală a ignorat dispozițiile contractuale referitoare la existența cazurilor

de forță majoră și în alți ani în afara celui constatat prin certificatul din

23 iulie 2007, din înscrisurile administrate rezultând că situația grea din agricultură

a făcut imposibil obiectiv executarea contractului la termen.

În temeiul art. 364

lit. i) C. proc. civ. s-a susținut că hotărârea arbitrală încalcă dispozițiile imperative

ale legii, referitor la incidența dispozițiilor art. 4 alin. (3) Legea nr. 469/2002,

în vigoare la data încheierii contractului, ale cărui clauze rămân supuse vechii

legi.

A mai arătat reclamanta,

raportat la art. 364 lit. g) C. proc. civ., că hotărârea arbitrală nu cuprinde motivele

pe care se sprijină - interpretarea greșită a aplicabilității legii în timp, confuză

și eronată neechivalând cu motivarea hotărârii - și că instanța arbitrală, în examinarea

contractului dintre părți a ignorat pactul comisoriu de gradul III convenit prin

art. 5 lit. c) din contract incident în cazul nerespectării obligațiilor asumate

de oricare dintre părți.

Prin întâmpinarea formulată

la 20 octombrie 2010, intimata SC A.M.Z. SRL a invocat excepția necompetenței materiale

și teritoriale, excepția inadmisibilității cererii arbitrale în susținerea excepției

intimata invocând apărări privind fondul cauzei.

Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 150 din 15 noiembrie 2010, a respins

ambele excepții precum și acțiunea în anulare, ca nefondată, reținând următoarele:

Asupra excepțiilor necompetenței

materiale și teritoriale invocate, reține incidența prevederilor art. 365 alin.

(1) C. proc. civ. potrivit cărora competența de a judeca, în primă instanță, acțiunea

în anulare, revine instanței judecătorești superioare celei prevăzute la art. 342

C. proc. civ., în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul, respectiv instanța

superioară celei competente a soluționa în primă instanță litigiul.

În ceea ce privește competența

teritorială s-a reținut că, raportat la dispozițiile art. 365 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 35 alin. (1) Legea nr. 304/2004 instanța competentă să judece

pricina în primă instanță în circumscripția în care a avut loc arbitrajul, Tribunalul

Ialomița funcționează în circumscripția Curții de Apel București, competența de

soluționare revenind acesteia.

Cu privire la excepția

inadmisibilității, s-a reținut în susținerea acesteia că petenta a invocat apărări

ce țin de fondul litigiului.

Pe fond, în ceea ce privește

interpretarea dispozițiilor ce reglementează forța majoră și caracterul exonerator

de răspundere al acesteia, instanța a constatat că potrivit dispozițiilor art. 1.156

C. civ. obligația se stinge în situația în care executarea a devenit imposibilă

datorită unui caz de forță majoră, însă imposibilitatea poate privi doar obligațiile

de a da un bun individual determinat, de a face sau a nu face ceva și obligația

de a da bunuri de gen, în speță de a achita contravaloarea bunurilor livrate, procurarea

acestora fiind întotdeauna posibilă, astfel că interpretând și aplicând dispozițiile

imperative ale art. 1.156 C. civ. instanța arbitrală nu a prejudiciat intimata.

În ceea ce privește interpretarea

pactului comisoriu de grad III conținut de art. 5 lit. c) din contract, în considerarea

aplicării dispozițiilor imperative ale art. 969 alin. (1) C. civ. s-a reținut că

singurul în drept a solicita aplicarea rezoluțiunii contractului în temeiul pactului

comisoriu este creditorul care și-a executat obligațiile, în speță reclamanta, intimata

nefiind în măsură a-l invoca, cu consecința diminuării despăgubirilor datorate.

Cu privire la cel de-al

doilea motiv al acțiunii arbitrale, întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i)

C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului neretroactivității legii și

al incidenței principiului tempus regit actum, în cazul situațiilor juridice pendinte

reținând că în măsura în care acestea se referă la drepturi subiective, individuale,

de drept privat născute din actele juridice ale părților, rămâne aplicabilă legea

în vigoare la data constituirii actului și după intrarea în vigoare a legii noi.

Instanța a apreciat că în pronunțarea sentinței arbitrale nu au fost încălcate norme

imperative sau principii de ordine publică, greșeala de judecată neputând fi cenzurată

în calea de atac specială prevăzută de art. 364 C. proc. civ..

În ceea ce privește cel

de-al treilea motiv întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. j) C. proc. civ. instanța

de apel a apreciat că hotărârea arbitrală cuprinde motivele ce au format convingerea

instanței arbitrale, că acestea nu sunt în contradicție cu soluția pronunțată, cuprinsă

în dispozitiv.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta SC P. SA Amara, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând

admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și obligarea intimatei

la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta își subsumează

criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele 8 și 9 C.

proc. civ. și vizează, în esență, următoarele aspecte:

Într-o primă critică recurenta

- pârâtă reproșează intimatei încălcarea principiului voinței reale a părților la

încheierea contractului, față de faptul că nu a luat în considerare, în stabilirea

penalităților, cerința impusă de Legea nr. 469/2002 de plafonare a cuantumului penalităților

la nivelul sumei în raport de care se calculează. Cu referire la acest aspect recurenta

face trimiteri jurisprudențiale la sentința nr. 684 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei

Făurei la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1753 din 6 mai 2003

(secția civilă) și nr. 450 din 8 februarie 2008 (secția comercială).

O a doua critică vizează

nelegalitatea și netemeinicia ambelor hotărâri pronunțate în cauză, motivat de faptul

că acestea încalcă dispozițiile imperative ale legii, neținând seama de existența

unui pact comisoriu de grad III din contractul părților care, în opinia recurentei,

a dus la rezilierea de drept a contractului, raporturile dintre părți desfășurându-se

ulterior în baza unor înțelegeri verbale.

În continuarea criticilor

recurenta reproșează tribunalului arbitral și instanței de anulare că au neglijat

cu rea - voință situațiile de forță majoră existente la momentul executării contractului

în perioada 2006 - 2010, deși recurenta a făcut dovada acestora cu certificatul

de forță majoră emis de către Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Ialomița.

Invocând motivul de modificare

reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta precizează că instanța de

anulare a nesocotit regulile de interpretare a contractelor prevăzute în art. 970

alin. (2), art. 977 - 985 C. civ., neluând în calcul că recurenta nu a inserat în

contract o clauză care să prevadă posibilitatea ca totalul penalităților să depășească

cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, instanțele procedând astfel la interpretarea

clauzei penale în favoarea intimatei vânzătoare.

Un alt reproș adus deciziei

atacate se referă la ignorarea de către instanță de anulare a pactului comisoriu

de grad III inserat în contract.

În finalul cererii recurenta

face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv

la decizia nr. 401 din 6 februarie 2008, făcând un rezumat al acesteia.

Înalta Curte examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat

pentru motivele ce se vor arăta.

În exercitarea controlului

de legalitate Înalta Curte va avea în vedere numai criticile de nelegalitate aduse

sentinței atacate, nu pe cele ce vizează atitudinea contractuală a intimatei – pârâte

și cele referitoare la hotărârea tribunalului arbitral care exced, în raport de

art. 299 alin. (1) C. proc. civ., prezentul cadru procesual.

Acțiunea în anulare constituie

o cale de control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale cu două obiective bine

determinate și anume verificarea conformității hotărârii arbitrale cu convenția

arbitrală precum și respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil astfel

cum ele sunt enunțate de art. 358 C. proc. civ., niciunul dintre motivele reglementate

de art. 364 C. proc. civ. neprivind controlul legalității și temeiniciei hotărârii

arbitrale, această cale procedurală nefiind una cu caracter devolutiv.

Criticile aduse sentinței

recurate, vizează interpretarea greșită de către instanța de anulare a clauzelor

contractuale, (clauza penală, clauza reprezentând pactul comisoriu de grad III invocată

ca temei al rezilierii), schimbarea înțelesului neîndoielnic al acestora, nesocotirea

regulilor de interpretare a contractelor prevăzute în art. 970 alin. (2), art. 977

- 985 C. civ. cu trimitere expresă și exclusivă la două clauze anterior enumerate.

Deși își întemeiază criticile,

în drept, pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta - pârâtă

reiterează, de fapt, în întregime argumentele aduse în susținerea acțiunii în anulare,

neindicând în ce constă nelegalitatea sentinței recurate care a examinat hotărârea

arbitrală din perspectiva incidenței motivelor de anulare prevăzute de art. 364

lit. i) C. proc. civ., tinzând astfel la o nouă judecată pe fond a acțiunii în anulare.

În interpretarea art.

364 lit. i) C. proc. civ. instanța de anulare a apreciat cu justețe că instanța

arbitrală a soluționat pricina cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii

atât sub aspectul regulilor de interpretare a contractelor, cât și sub cel al aplicării

principiilor neretoractivității legii și tempus regit actum, neputându-se reproșa

instanței că nu și-a exercitat rolul activ prevăzut în aflarea adevărului în sensul

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în limitele de control impuse de art. 364 lit.

i) C. proc. civ..

Așa fiind Înalta Curte,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că sentința atacată nu este susceptibilă

de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge ca nefondat

recursul pârâtei, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să

plătească intimatei - reclamante 1.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenta - pârâtă

S.C. P. S.A. Amara împotriva sentinței nr. 150

din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta să plătească

intimatei - reclamante 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2011.