ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2463/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 679 din 28 februarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 11696/3/2007, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M. nr. KK din 28 aprilie 1995 invocată de reclamanții Consiliul Local al sectorului 2 București și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 2 în contradictoriu cu pârâții SC B.O. SA, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț și Turism și Profesii Liberale, Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a obligat reclamanții la 11.900 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC B.O.

SA. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut că excepția este admisibilă în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007. Pe fondul excepției, s-a apreciat că dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991, în redactarea existentă la data emiterii actului administrativ, nu impuneau ca terenul ce figurează înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate să fie în proprietatea SC B.O. SA, ci să fie deținut de aceasta. Terenurile menționate în certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu fac obiectul de reglementare al art. 3 din H.G. nr. 834/1991, întrucât nu aparțin domeniului public al statului și nu sunt terenuri agricole, cărora să le fie aplicabile dispozițiile H.G.

nr. 746/1991. Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia procesul-verbal de predare-primire a terenului ar fi lipsită de relevanță juridică. Faptul că imobilul situat în București, Șosaua C. a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 nu conduce la concluzia că acesta a făcut parte din domeniul public al statului. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Consiliul Local al sectorului 2 pentru motivul prevăzut de art. 304 1 C. proc. civ. 1. Se arată că în mod greșit s-a considerat că procesul-verbal de predare-primire din 1 septembrie 1980 prezintă relevanță juridică. Un simplu proces-verbal de predare-primire nu poate justifica obținerea unui drept de proprietate. Potrivit H.G.

nr. 339/1999 imobilul situat în Șoseaua C., proprietate publică a statului este transmis din administrarea Ministerului Sănătății în administrarea Ministerului Muncii și Protecției Sociale. În baza art. 20 din O.U.G. nr. 64/2003, Centrul Social „G.” a fost trecut din subordinea Ministerului Muncii și Protecției Sociale în subordinea Consiliului Local sector 2, începând cu data de 1 ianuarie 2004. Prin hotărârea Consiliului Local sector 2 din 4 decembrie 2003 activitatea Centrului Social „G.” a fost preluată de serviciul de specialitate aflat în subordinea Consiliului Local sector 2. Actul administrativ atacat a fost emis cu încălcarea Legii nr. 15/1991 și H.G. nr. 834/1991 deoarece suprafața revendicată nu folosea desfășurării obiectului de activitate al SC B. SA la data înființării acesteia.

2. Recurenta critică și obligarea la suportarea unor cheltuieli de judecată nejustificat de mari în raport de volumul de muncă depus de avocatul SC B.O. SA. Procesul derulat la fond a avut două termen și s-a soluționat exclusiv pe bază de înscrisuri. Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 2, pentru motivele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta consideră că imobilul situat în Șoseaua C. a fost naționalizat „cu titlu” conform Legii nr. 213/1998. Calitatea de proprietar al Statului nu poate fi pusă la îndoială, procesul-verbal de predare-primire fiind intabulat abuziv de pârâtă. Emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu s-a făcut cu respectarea prevederilor legii în vigoare, la data încheierii sale s-au încălcat prevederile Legii nr. 15/1990, H.G.

nr. 834/1991, H.G. nr. 1040/1990. Recurenta critică și soluționarea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, solicitând reducerea acestora. Asupra excepției nulității recursului declarat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 2 Sentința recurată a fost comunicată către pârâtă în București, strada D.R. Sediul pârâtei este însă în București, strada O. Urmează a se constata că au fost încălcate prevederile art. 87 și 90 C. proc. civ., iar depunerea motivelor de recurs după depășirea termenului legal nu poate fi sancționată cu nulitatea recursului. Se va respinge excepția ca neîntemeiată. Asupra recursurilor formulate de recurentele-reclamante: Obiectul cererii reclamantelor îl reprezintă excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M. nr. KK din 28 aprilie 1995. Certificatul de proprietate a fost emis în baza Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991. La data emiterii certificatului nu era în vigoare Legea nr. 213/1998, astfel încât nu se poate face nici o referire la acest act normativ. Recurentele-reclamante și-au fundamentat excepția raportat la situația juridică a construcției ridicată pe teren, la acte normative emise ulterior Legii nr. 15/1990, precum și la împrejurări survenite după eliberarea certificatului în anul 1995, respectiv H.G. nr. 339/1999, O.U.G. nr. 64/2003, hotărârea Consiliului Local al sectorului 2 din 4 decembrie 2003. Pentru soluționarea excepției de nelegalitate interesează dacă la eliberarea certificatului au fost respectate prevederile actului normativ cu valoare juridică superioară în baza căruia a fost emis, Legea nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991. Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, „terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort (…)”. Potrivit art. 3 din H.G. nr. 834/1991, „prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public (…)”. La dosar nu s-a depus nici un act din care rezultă că terenul făcea parte din domeniul public al statului, iar referirea la dispozițiile Legii nr. 213/1998 nu poate fi susținută pentru argumentele deja arătate.

Naționalizarea potrivit Decretului - Lege nr. 92/1950 a privit numai clădirea și nu terenul în discuție. Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 cereau ca terenurile să fie în folosința societății comerciale cu capital de stat la data înființării, condiția în speță fiind îndeplinită. Terenul a fost predat către pârâtă prin proces-verbal în anul 1980, act ce nu a fost anulat până în prezent. Prin urmare nu există nici un motiv pentru ca instanța să înlăture înscrisul ce reprezintă dovada îndeplinirii condiției impuse de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 (terenuri aflate în patrimoniul societății). În plus, nu s-a demonstrat că la data eliberării certificatului de proprietate asupra terenului, acesta nu era necesar desfășurării obiectului de activitate.

Prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 trebuie analizate raportat la dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) din Constituția României. În cazul ridicării excepției de nelegalitate a unui act administrat individual emis anterior Legii nr. 554/2004 (cum este și speța de față) în mod firesc se încalcă un principiu fundamental al dreptului și care au repercusiuni în domeniul protecției drepturilor și libertăților cetățenilor și anume principiul stabilității raporturilor juridice. Practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat în acest sens, obligația judecătorului fiind aceea de a interpreta dreptul intern ținând seama de prevederile internaționale referitoare la drepturile omului.

Față de acestea, motivul de recurs referitor la respingerea excepției de nelegalitate va fi respins ca nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC B.O. SA, instanța de recurs consideră că este întemeiat. Cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de către pârâtă este nejustificat de mare în raport cu volumul de muncă depus de avocat. Cauza s-a soluționat la al doilea termen de judecată (la primul termen de judecată a fost constatat un viciu de procedură) și numai pe baza actelor, fără a fi administrată nici o altă probă. Apare ca justificată aplicarea prevederilor art. 324 alin. (3) C. proc. civ. În raport de cele reținute, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 312 alin. (1) teza I C. proc.

civ., se vor admite recursurile formulate. În temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se va modifica în parte sentința atacată în sensul că reclamanții vor fi obligați la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC B.O. SA București. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 2, București. Admite recursurile declarate de Consiliul Local al sectorului 2 București și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 2 București împotriva sentinței civile nr. 679 din 28 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că obligă reclamanții la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC B.O. SA București. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Obligă recurenții la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimata SC B.O.

SA București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 iunie 2008.