ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3842/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3842/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

formulată la data de 15 septembrie 2004, reclamanta SC A. SA București a

solicitat să se constate, în contradictoriu cu M.M.G.A., precum și cu I.C.I.M.,

dreptul său de proprietate, împreună cu pârâtul II, asupra a două terenuri în

suprafață de 23.578 m.p. și respectiv 4917 m.p., ambele situate în București.

Prin sentința

civilă nr. 730 din 19 aprilie 2005 Curtea de Apel București a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului II, și, pe fond, a respins ca

inadmisibilă acțiunea reclamantei, admițând totodată cererea de intervenție

formulată de P.P.C. și N.P.F.R.

Urmare a

recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat

sentința Curții de Apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe,

cu ocazia rejudecării, reclamanta invocând excepția de nelegalitate a Ordinului

nr. 971 din 13 octombrie 2005 prin care, pe parcursul procesului, s-a restituit

intervenienților suprafața de 4032 m.p. din primul teren aflat în litigiu,

precum și nelegalitatea H.G. nr. 2060/2004 - anexa 13, prin care terenul

solicitat de reclamantă a fost atestat ca făcând parte din domeniul public.

Soluționând

cauza în fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1950 din 17 iulie 2007, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de intervenienți, a admis excepția de

nelegalitate invocată de reclamanți, constatând nelegalitatea anexei 13 din H.G.

nr. 2060/2004 și, admițând în parte acțiunea acesteia, a obligat pârâtul M.M.D.D.

să-i elibereze certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor în suprafață de 19540 m.p. și respectiv 4917 m.p., situate în Splaiul Independenței nr. 294.

Totodată la Instanța de Fond a admis cererea de intervenție formulată în cauză cu privire la suprafață de

4038 m.p. restituită intervenienților P.P.C. și N.P.F.R. și a respins cererea

reclamanților de atestare a dreptului de proprietate pentru acest teren.

Pentru a hotărî

astfel, Instanța a reținut că soluționarea excepției de nelegalitate este în

strânsă legătură cu soluționarea fondului pricinii, în sensul că, în condițiile

în care reclamanta a invocat nelegalitatea actului administrativ cu caracter

normativ, cu motivația că terenul îi aparține de drept, ca urmare a

dispozițiilor normative referitoare la privatizarea întreprinderilor

socialiste, actul administrativ prin care terenul este inventariat în domeniul

public al statului este nelegal, dacă susținerile reclamantei sunt întemeiate,

iar în cazul în care aceasta nu-și dovedește dreptul de proprietate, nu există

motive pentru a declara nelegalitatea acestuia.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că societatea reclamantă s-a constituit în temeiul dispozițiilor art.

17 din Legea nr. 15/1990, act normativ prin care a operat și transferul

dreptului de proprietate din fosta proprietate socialistă de stat, în

patrimoniul societății comerciale astfel înființată.

În acest

context Instanța a apreciat că certificatul de atestare a dreptului de

proprietate, solicitat de reclamantă, nu are decât o valoare probatorie, iar

împrejurarea că documentația pentru eliberarea lui a fost depusă peste termenul

de 60 de zile, reglementat de Legea nr. 137/2002, nu este de natură să afecteze

dreptul reclamantei, cu atât mai mult cu cât actul normativ sus menționat, nu

prevede vreo sancțiune pentru depășirea acestui termen; s-au invocat în acest

sens și dispozițiile art. 5 din lege care permit emiterea certificatului și

după privatizarea societății comerciale.

În

consecință, Instanța de Fond a concluzionat că este neîntemeiat refuzul

autorității - pârâte de a-i elibera reclamantei certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor pretinse, excepție făcând suprafață

de teren restituită intervenienților, cu privire la care s-a dovedit lipsa

titlului valabil al statului, potrivit Legii nr. 10/2001 preluarea terenului de

către stat, de la autoarea intervenienților, făcându-se în mod abuziv.

Împotriva

acestei sentințe au declarat în termen recurs intervenienții P.P.C. și N.P.F.R.,

cererea fiind legal timbrată.

În motivarea

cererii, recurenții critică admiterea excepției de nelegalitate invocată de

reclamantă, arătând că Instanța de Fond a constatat în mod greșit inexistența

unui act prin care terenul în litigiu a trecut în domeniul public al statului,

deși acest act există: H.G. nr. 371/1999, Instanța de Fond nepronunțându-se

asupra acestui aspect.

Arată

recurenții că acest teren de 117.166,41 m.p. se află în administrarea I.N.C.D.P.M. – I.C.I.M. București aflată în subordinea M.M.G.A., Minister care a și

emis ordinul de restituire către recurenți a suprafeței de 4039 m.p.

Susțin recurenții că,

în prezent, restul terenului face și obiectul H.G. nr. 1705/2006 pentru

aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al

statului.

Consideră recurenții

că, în condițiile în care terenul se găsea în inventarul bunurilor din domeniul

public încă din anul 1999, fiind trecut în acest inventar și prin H.G. nr.

45/2003, neatacată de reclamantă în termen, admiterea excepției de nelegalitate

nu poate schimba regimul juridic al terenului, regim stabilit de către stat.

Critică

recurenții respingerea de către Instanța a inadmisibilității cererii de emitere

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocată de recurenții

- intervenienți și întemeiată pe faptul că, pentru terenul de 4039 m.p. M.M. a emis Ordinul de restituire nr. 971 din 13 octombrie 2005, în favoarea recurenților,

pe temeiul Legii nr. 10/2001.

Consideră

recurenții că, în aceste condiții, terenul de 4039 m.p. este proprietatea lor, iar restul terenului se află în domeniul public al statului și în

administrarea I.C.I.M., așa încât M.M. nu poate emite certificatul pentru

reclamantă, neavând în proprietate acel teren.

În fine,

invocă recurenții și dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991, astfel cum au

fost modificate prin H.G. nr. 1541/2004, conform cărora dispozițiile art. 1 nu

se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public,

aplicabile în speță.

Critică

recurenții reținerea de către Instanță, în mod eronat, a faptului că reclamanta

ar fi avut calitatea de proprietar al terenului încă de la apariția Legii nr.

15/1990, în condițiile în care certificatul de atestarea a dreptului de

proprietate are doar un caracter declarativ.

Susțin

recurenții că reclamanta nu a devenit proprietara terenului din 1990 și că

punctul de vedere contrar ar însemna admiterea ideii că certificatul de

atestare nici nu mai e necesar pentru existența dreptului de proprietate.

Invocă

recurenții și dispozițiile art. 32

2

alin. (1) din O.G. nr. 88/1997

privind privatizarea societății comerciale și pe cele ale art. 12 alin. (6) din

Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, din

interpretarea cărora consideră că rezultă că dobândirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor va fi făcută de către societatea comercială îndreptățită

numai în momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, când terenul intră în patrimoniul societății cu titlu de

proprietate privată, iar capitalul social se mărește cu valoarea acelui teren.

Recursul nu

se fondează.

Nelegalitatea

anexei 13 din H.G. nr. 2060/2004, cu privire la terenul în discuție, a fost

corect constatată, în raport cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și cu

art. 20 din Legea nr. 15/1990, în sensul că, pe de o parte, nu există un act

din care să rezulte că terenul în discuție a fost în domeniul public al

statului, iar pe de altă parte, că transferul terenului în patrimoniul

societății comerciale reclamante s-a făcut de la înființarea ei.

Acest

transfer este dovedit în fond și sub aspectul delimitării clare a terenurilor

din incinta comună a reclamantei și a I.C.I.M., prin Protocolul încheiat la 15

august 1990 între cele două departamente ale M.M.: cel al Apelor și cel al

Mediului.

Prin anexa 4 a acestui Protocol s-a stabilit că suprafața totală a incintei, de 93.422 m.p. este formată din : 28.495 suprafață, în proprietatea SC A. SA București și 64.927 m.p. în proprietatea I.C.I.M. Iar în anul 1993, prin Ordinul nr. 766 din 3 noiembrie 1993 al M.A.P.P.M.

s-a constituit și comisia de stabilire și evaluarea a terenurilor aflate în

patrimoniul reclamantei, pe temeiul Legii nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991.

Invocarea de

către recurenți a H.G. nr. 371/1999 nu este relevantă juridic cu privire la

nelegalitatea H.G. nr. 2060/2004, întrucât conform procedurii speciale

reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act

administrativ unilateral se verifică în raport cu actul normativ de forță

juridică superioară lui și în executarea ori în organizarea executării căruia a

fost emis.

Cererea de obligare a

Ministerului să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate

reclamantei se întemeiază pe dispozițiile art. 8 alin. (1) fraza a doua din

Legea nr. 554/2004, iar admiterea ei este accesorie și subsecventă constatării

nelegalității actului administrativ atacat.

Or, câtă

vreme în speță s-a stabilit întâi nelegalitatea actului de trecere în domeniul

public a terenului în litigiu, subsecvent acestei constatări se poate constata

că dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 (modificată prin H.G. nr.

1541/2004), nu sunt incidente în speță, deși în mod eronat pretind recurenții

contrariul invocând inadmisibilitatea cererii.

Dispozițiile art. 20

din Legea nr. 20/1990 și cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 20/1995,

evocate de recurenții în al treilea motiv de recurs nu sunt identificate în

speță.

Instanța de Fond

a constatat că dreptul reclamantei de a primi certificatul se întemeiază pe

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1995 privind înființarea societăților

comerciale și a regiilor autonome.

În esență, în

baza acestei legi, reclamanta, de la înființare, a dobândit în patrimoniu terenul

în discuție, iar pe temeiul H.G. nr. 834/1991, având vocația de a dobândi

dreptul de proprietate, urma să primească titlul care să-i ateste acest drept,

dar autoritatea competentă i-a refuzat nejustificat această cerere.

Așadar,

vocația reclamantei s-a născut din anul 1990, de la înființare și a fost concretizată,

adică recunoscută, de pârâtul Minister prin Protocolul din 15 august 1990,

același act fiind opozabil și față de I.C.I.M.

Astfel, e

evident că legea aplicabilă este legea - cadru: Legea nr. 15/1990 și H.G. nr.

834/1991 de aplicare a acesteia, iar nu Legea nr. 137/2002 care reprezintă o

reglementare de excepție, având ca scop creșterea atractivității la privatizare

a societății comerciale și de aceea a instituit proceduri accelerate.

În fine, se

cuvine a observa că intervenienții - recurenți nu au fost vătămați prin

sentința atacată nici în dreptul lor recunoscut în temeiul Legii nr. 10/2001,

nici cu privire la un interes legitim, întrucât Instanța de Fond a respectat

dreptul lor asupra suprafeței de 4039 m.p. teren.

Împotriva

sentinței a declarat recurs și Guvernul României, în calitate de pârât în

excepția de nelegalitate, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.

În motivare

este criticată admiterea excepției de nelegalitate, recurentul arătând că H.G.

nr. 2060/2004 a fost emisă în conformitate cu dispozițiile art. 108 din

Constituția României și cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia.

Arată

recurentul că la elaborarea proiectului actului au fost respectate dispozițiile

Legii nr. 24/2000 prin normele de tehnică legislativă, precum și cele ale

Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 50/2005.

Susține

recurentul că inventarele bunurilor din domeniul public al statului se

întocmesc de organele de specialitate ale administrației publice centrale, se

centralizează de către M.F.P. și se supun aprobării Guvernului, conform

procedurii prevăzute de art. 20 din Legea nr. 213/1998.

În fine,

arată recurentul că, sub incidența art. 3 din H.G. nr. 834/1991, terenul în

discuție nu poate face obiectul certificatului de atestare pentru reclamantă,

întrucât acest bun imobil se află în domeniul public al satului.

Recursul nu

se fondează.

În speță nu

au fost contestate temeiurile juridice care formează cadrul legal al emiterii

hotărârii atacate și nici procedurile reglementate de art. 20 din Legea nr.

213/1998.

Nelegalitatea

hotărârii a fost constatată pe baza comparării ei cu norma legală de drept

substanțial care reglementează sfera domeniului public (art. 3 din Legea nr.

213/1998) și pe constatare, rezultând din probe că terenul în discuție nu a

trecut, printr-un mod legal de dobândire, în domeniul public al statului.

În fine, cu

privire la incidența în speță a art. 3 din H.G. nr. 834/1991, se constată

inaplicabilitatea lui, întrucât în principal Instanța de Fond a constatat

nelegalitatea actului de trecere în domeniul public a terenului, iar subsecvent

vocația reclamantei la atestarea dreptului de proprietate, întemeiată pe dispozițiile

art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Împotriva

sentinței a declarat recurs în termen și pârâtul M.M.D.D., cererea fiind legal

timbrată.

În esență, pe baza

unei cronologii detaliate a unor acte normative (din 1951 până în 1990),

recurentul pretinde că Statul Român este proprietarul terenului în discuție din

anul 1951, iar I.C.I.M. are un drept de administrare asupra lui, deoarece în

anul 1990 era singura entitate care a preluat acest dezmembrământ al dreptului

de proprietate publică.

Susține

recurentul că Legea nr. 15/1990, în temeiul căreia a fost înființată reclamanta

(prin H.G. nr. 1227/1990) nu transferă în mod automat dreptul de proprietate în

patrimoniul societății, iar privatizarea nu înseamnă transformarea proprietății

publice în proprietate privată.

În fine,

susține recurentul că reclamanta nu a formulat nici o cerere de atestare a

dreptului de proprietate pe temeiul H.G. nr. 834/1991, iar raportat la

dispozițiile Legii nr. 137/2002 nu a formulat în termen o asemenea cerere.

Arată

recurentul că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia unită cu fondul, iar

nu respinsă ca neîntemeiată, Instanța de Fond încălcând astfel dispozițiile

art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Asupra

dreptului pretins de reclamantă pentru terenul în discuție, recurentul enunță

câteva argumente contrare:

- că terenul

nu face parte din patrimoniul reclamantei, în înțelesul Legii nr. 15/1990,

dovadă fiind bilanțul contabil depus de ea la Registratura Comerțului, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 20 alin. (2) și ale art. 19

din Legea nr. 15/1990;

- că terenul

nu se încadrează în dispozițiile H.G. nr. 834/1991;

- că terenul

nu a fost și nu este în patrimoniul reclamantei, întrucât nu a făcut dovada că

el s-ar fi aflat în patrimoniul ei la momentul înființării;

- că terenul

este un bun asupra căruia statul deține dreptul de proprietate publică, iar ca

urmare, sunt incidente dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991;

- că terenul

nu este necesar desfășurării activității reclamantei, conform cerinței din art.

1 al H.G. nr. 834/1991, având în vedere obiectul de activitate al solicitantei,

astfel cum rezultă din Statutul ei;

- că terenul

este în prezent închiriat, în mare parte, unor terțe persoane;

- că

reclamanta nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 12 din Legea

nr. 137/2002, astfel încât cererea de emitere a certificatului este tardivă;

- că H.G. nr.

2060/2004 a fost abrogată prin H.G. nr. 1705/2006 și constatarea nelegalității

ei după abrogare nu putea interveni decât dacă ar fi constituit titlu de proprietate

publică și dacă ar fi produs efecte juridice.

Recursul nu

se fondează.

Recurentului,

ca Minister actual al mediului, îi este opozabil Protocolul din 15 august 1990

al M.M. prin care se recunoștea celor două unități de stat: SC A. SA București și

I.C.I.M. posesia și proprietatea a două suprafețe distincte de teren din

incinta comună.

Recurenta nu are, de

altfel, nici un argument legal și nici acte doveditoare privind dreptul

exclusiv de administrare al I.C.I.M.

Asupra

termenului de 60 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 137/2002, ca termen

de decădere, procedura acestei legi, ca procedură specială, justificată de o

anumită conjunctură economică și având scopul de a accelera privatizare, nu

este aplicabilă reclamantei, a cărei vocație s-a născut în temeiul Legii nr.

15/1990 și din anul 1990.

Inadmisibilitatea

unei cereri în justiție reprezintă o excepție dirimantă care face inutilă analiza

în fond, în situația în care ar fi admisă. Ca urmare, unirea ei cu fondul nu

este posibilă.

Asupra

incidenței art. 3 din H.G. nr. 834/1991, argumentele în combaterea acestei

susțineri dezvoltate mai sus, cu privire la primele două recursuri, vor fi

valabile și aici.

Existența

condițiilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 a fost dovedită de

reclamantă prin raportare la vocația sa născută de la înființarea ca societate

comercială și la Protocolul din 15 august 1990, astfel încât existența în

prezent a unor contracte de închiriere e lipsită de relevanță juridică în

chestiunea de fată.

Chiar dacă a

fost abrogată, H.G. nr. 2060/2004, prin anexa 13, care trece terenul în

discuție în domeniul public al statului, are ca efect împiedicarea reclamantei

de a-și valorifica vocația la atestarea dreptului de proprietate printr-o

cerere de emitere a certificatului de atestare.

Ca urmare,

constatarea nelegalității actului este admisibilă.

În fine, obligația

Ministerului de a emite certificatul reclamantei decurge din dispozițiile H.G.

nr. 834/1991, act normativ emis în executarea Legii nr. 15/1990, la fel ca și

Protocolul din 15 august 1990, prin care s-a recunoscut de către recurent,

chiar dacă într-o formă atipică și incompletă, vocația reclamantei de a i se

atesta dreptul de proprietate.

Împotriva

sentinței a formulat în termen recurs și M.E.F.

În motivare

se invocă apartenența terenului la domeniul public al statului, deoarece nu

sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, terenul nu

figurează în patrimoniul societății reclamante, în bilanțul depus la Registrul Comerțului, dar fiind în administrarea I.C.I.M. conform H.G. nr. 873/1990.

Susține recurentul

că, la înființarea societăților comerciale, terenurile aflate în posesia lor nu

trec automat în proprietatea lor, deoarece a admite o asemenea ipoteză ar

însemna să fie inutilă emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate

prevăzut de art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

În

argumentarea aceluiași motiv de recurs sunt invocate dispozițiile art. 3 din H.G.

nr. 834/1991, a căror incidență ar justifica respingerea cererii de emitere a

certificatului.

În fine,

consideră recurentul că susținerea Instanței asupra inexistenței unui titlu de

trecere a ternului în domeniul public al statului este contrazisă de dispozițiile

Legii nr. 213/1998, art. 3 alin. (1), de cele ale Legii nr. 15/1990 și ale art.

3 din H.G. nr. 834/1991.

Invocă

recurentul inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 2060/2003,

întrucât procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 este aplicabilă

numai actelor administrative cu caracter individual adoptate sau emise după

intrarea în vigoare a acestei legi, astfel încât prin soluționarea în fond a

excepției s-a încălcat principul neretroactivității legii.

Arată

recurentul că inadmisibilitatea excepției de nelegalitate rezultă și din

situația că H.G. nr. 2060/2004 a fost abrogată prin H.G. nr. 1705/2006, precum

și din faptul că inventarul bunurilor din domeniul public nu are efecte

constitutive ori declarative de drepturi, ci doar efect de publicitate și

opozabilitate față de terți.

În fine,

arată recurentul că nelegalitatea unui act administrativ abrogat se poate invoca

numai dacă acesta a produs efecte juridice, dar în speță nu este cazul, H.G.

nr. 2060/2004 neavând nici o legătură cu fondul cauzei.

Recursul nu se

fondează.

În combaterea

primului motiv de recurs sunt valabile argumentele redate mai sus, cu privire

la celelalte recursuri asupra aceleiași probleme juridice.

În ceea ce

privește inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, Curtea urmează să rețină

incidența dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 astfel cum au fost ele

modificate prin Legea nr. 262/2007 (M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007). în

formularea actuală, textul prevede expres admisibilitatea excepției de

nelegalitate invocată în legătură cu acte individuale emise anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004 și este de imediată aplicare.

Asupra

efectelor juridice produse de o hotărâre ulterior abrogată urmează a se reține

argumentele enunțate în combaterea recursului M.M.

Din existența

efectelor H.G. nr. 2060/2004 asupra vocației reclamantei de a cere să i se

ateste dreptul de proprietate decurge și interesul ei în a formula excepția de

nelegalitate, cererea fiind astfel admisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de M.M.D.D., M.E.F., Guvernul României, precum și de P.P.C.

și N.P.F.R. împotriva sentinței civile nr. 1950 din 17 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 octombrie 2007.