ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3842/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată formulată la data de 15 septembrie 2004, reclamanta SC A. SA București a solicitat să se constate, în contradictoriu cu M.M.G.A., precum și cu I.C.I.M., dreptul său de proprietate, împreună cu pârâtul II, asupra a două terenuri în suprafață de 23.578 m.p. și respectiv 4917 m.p., ambele situate în București. Prin sentința civilă nr. 730 din 19 aprilie 2005 Curtea de Apel București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului II, și, pe fond, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei, admițând totodată cererea de intervenție formulată de P.P.C. și N.P.F.R.

Urmare a recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat sentința Curții de Apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe, cu ocazia rejudecării, reclamanta invocând excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 971 din 13 octombrie 2005 prin care, pe parcursul procesului, s-a restituit intervenienților suprafața de 4032 m.p. din primul teren aflat în litigiu, precum și nelegalitatea H.G. nr. 2060/2004 - anexa 13, prin care terenul solicitat de reclamantă a fost atestat ca făcând parte din domeniul public. Soluționând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1950 din 17 iulie 2007, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de intervenienți, a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamanți, constatând nelegalitatea anexei 13 din H.G.

nr. 2060/2004 și, admițând în parte acțiunea acesteia, a obligat pârâtul M.M.D.D. să-i elibereze certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 19540 m.p. și respectiv 4917 m.p., situate în Splaiul Independenței nr. 294. Totodată la Instanța de Fond a admis cererea de intervenție formulată în cauză cu privire la suprafață de 4038 m.p. restituită intervenienților P.P.C. și N.P.F.R. și a respins cererea reclamanților de atestare a dreptului de proprietate pentru acest teren.

Pentru a hotărî astfel, Instanța a reținut că soluționarea excepției de nelegalitate este în strânsă legătură cu soluționarea fondului pricinii, în sensul că, în condițiile în care reclamanta a invocat nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ, cu motivația că terenul îi aparține de drept, ca urmare a dispozițiilor normative referitoare la privatizarea întreprinderilor socialiste, actul administrativ prin care terenul este inventariat în domeniul public al statului este nelegal, dacă susținerile reclamantei sunt întemeiate, iar în cazul în care aceasta nu-și dovedește dreptul de proprietate, nu există motive pentru a declara nelegalitatea acestuia. Pe fondul cauzei s-a reținut că societatea reclamantă s-a constituit în temeiul dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 15/1990, act normativ prin care a operat și transferul dreptului de proprietate din fosta proprietate socialistă de stat, în patrimoniul societății comerciale astfel înființată.

În acest context Instanța a apreciat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate, solicitat de reclamantă, nu are decât o valoare probatorie, iar împrejurarea că documentația pentru eliberarea lui a fost depusă peste termenul de 60 de zile, reglementat de Legea nr. 137/2002, nu este de natură să afecteze dreptul reclamantei, cu atât mai mult cu cât actul normativ sus menționat, nu prevede vreo sancțiune pentru depășirea acestui termen; s-au invocat în acest sens și dispozițiile art. 5 din lege care permit emiterea certificatului și după privatizarea societății comerciale.

În consecință, Instanța de Fond a concluzionat că este neîntemeiat refuzul autorității - pârâte de a-i elibera reclamantei certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pretinse, excepție făcând suprafață de teren restituită intervenienților, cu privire la care s-a dovedit lipsa titlului valabil al statului, potrivit Legii nr. 10/2001 preluarea terenului de către stat, de la autoarea intervenienților, făcându-se în mod abuziv. Împotriva acestei sentințe au declarat în termen recurs intervenienții P.P.C. și N.P.F.R., cererea fiind legal timbrată. În motivarea cererii, recurenții critică admiterea excepției de nelegalitate invocată de reclamantă, arătând că Instanța de Fond a constatat în mod greșit inexistența unui act prin care terenul în litigiu a trecut în domeniul public al statului, deși acest act există: H.G.

nr. 371/1999, Instanța de Fond nepronunțându-se asupra acestui aspect. Arată recurenții că acest teren de 117.166,41 m.p. se află în administrarea I.N.C.D.P.M. – I.C.I.M. București aflată în subordinea M.M.G.A., Minister care a și emis ordinul de restituire către recurenți a suprafeței de 4039 m.p. Susțin recurenții că, în prezent, restul terenului face și obiectul H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Consideră recurenții că, în condițiile în care terenul se găsea în inventarul bunurilor din domeniul public încă din anul 1999, fiind trecut în acest inventar și prin H.G. nr. 45/2003, neatacată de reclamantă în termen, admiterea excepției de nelegalitate nu poate schimba regimul juridic al terenului, regim stabilit de către stat.

Critică recurenții respingerea de către Instanța a inadmisibilității cererii de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocată de recurenții - intervenienți și întemeiată pe faptul că, pentru terenul de 4039 m.p. M.M. a emis Ordinul de restituire nr. 971 din 13 octombrie 2005, în favoarea recurenților, pe temeiul Legii nr. 10/2001. Consideră recurenții că, în aceste condiții, terenul de 4039 m.p. este proprietatea lor, iar restul terenului se află în domeniul public al statului și în administrarea I.C.I.M., așa încât M.M. nu poate emite certificatul pentru reclamantă, neavând în proprietate acel teren. În fine, invocă recurenții și dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991, astfel cum au fost modificate prin H.G.

nr. 1541/2004, conform cărora dispozițiile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public, aplicabile în speță. Critică recurenții reținerea de către Instanță, în mod eronat, a faptului că reclamanta ar fi avut calitatea de proprietar al terenului încă de la apariția Legii nr. 15/1990, în condițiile în care certificatul de atestarea a dreptului de proprietate are doar un caracter declarativ. Susțin recurenții că reclamanta nu a devenit proprietara terenului din 1990 și că punctul de vedere contrar ar însemna admiterea ideii că certificatul de atestare nici nu mai e necesar pentru existența dreptului de proprietate. Invocă recurenții și dispozițiile art. 32 2 alin. (1) din O.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societății comerciale și pe cele ale art. 12 alin. (6) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, din interpretarea cărora consideră că rezultă că dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor va fi făcută de către societatea comercială îndreptățită numai în momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, când terenul intră în patrimoniul societății cu titlu de proprietate privată, iar capitalul social se mărește cu valoarea acelui teren. Recursul nu se fondează. Nelegalitatea anexei 13 din H.G.

nr. 2060/2004, cu privire la terenul în discuție, a fost corect constatată, în raport cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și cu art. 20 din Legea nr. 15/1990, în sensul că, pe de o parte, nu există un act din care să rezulte că terenul în discuție a fost în domeniul public al statului, iar pe de altă parte, că transferul terenului în patrimoniul societății comerciale reclamante s-a făcut de la înființarea ei. Acest transfer este dovedit în fond și sub aspectul delimitării clare a terenurilor din incinta comună a reclamantei și a I.C.I.M., prin Protocolul încheiat la 15 august 1990 între cele două departamente ale M.M.: cel al Apelor și cel al Mediului. Prin anexa 4 a acestui Protocol s-a stabilit că suprafața totală a incintei, de 93.422 m.p.

este formată din : 28.495 suprafață, în proprietatea SC A. SA București și 64.927 m.p. în proprietatea I.C.I.M. Iar în anul 1993, prin Ordinul nr. 766 din 3 noiembrie 1993 al M.A.P.P.M. s-a constituit și comisia de stabilire și evaluarea a terenurilor aflate în patrimoniul reclamantei, pe temeiul Legii nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991. Invocarea de către recurenți a H.G. nr. 371/1999 nu este relevantă juridic cu privire la nelegalitatea H.G. nr. 2060/2004, întrucât conform procedurii speciale reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral se verifică în raport cu actul normativ de forță juridică superioară lui și în executarea ori în organizarea executării căruia a fost emis.

Cererea de obligare a Ministerului să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate reclamantei se întemeiază pe dispozițiile art. 8 alin. (1) fraza a doua din Legea nr. 554/2004, iar admiterea ei este accesorie și subsecventă constatării nelegalității actului administrativ atacat. Or, câtă vreme în speță s-a stabilit întâi nelegalitatea actului de trecere în domeniul public a terenului în litigiu, subsecvent acestei constatări se poate constata că dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991 (modificată prin H.G. nr. 1541/2004), nu sunt incidente în speță, deși în mod eronat pretind recurenții contrariul invocând inadmisibilitatea cererii. Dispozițiile art. 20 din Legea nr. 20/1990 și cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 20/1995, evocate de recurenții în al treilea motiv de recurs nu sunt identificate în speță.

Instanța de Fond a constatat că dreptul reclamantei de a primi certificatul se întemeiază pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1995 privind înființarea societăților comerciale și a regiilor autonome. În esență, în baza acestei legi, reclamanta, de la înființare, a dobândit în patrimoniu terenul în discuție, iar pe temeiul H.G. nr. 834/1991, având vocația de a dobândi dreptul de proprietate, urma să primească titlul care să-i ateste acest drept, dar autoritatea competentă i-a refuzat nejustificat această cerere. Așadar, vocația reclamantei s-a născut din anul 1990, de la înființare și a fost concretizată, adică recunoscută, de pârâtul Minister prin Protocolul din 15 august 1990, același act fiind opozabil și față de I.C.I.M.

Astfel, e evident că legea aplicabilă este legea - cadru: Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 de aplicare a acesteia, iar nu Legea nr. 137/2002 care reprezintă o reglementare de excepție, având ca scop creșterea atractivității la privatizare a societății comerciale și de aceea a instituit proceduri accelerate. În fine, se cuvine a observa că intervenienții - recurenți nu au fost vătămați prin sentința atacată nici în dreptul lor recunoscut în temeiul Legii nr. 10/2001, nici cu privire la un interes legitim, întrucât Instanța de Fond a respectat dreptul lor asupra suprafeței de 4039 m.p. teren. Împotriva sentinței a declarat recurs și Guvernul României, în calitate de pârât în excepția de nelegalitate, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.

În motivare este criticată admiterea excepției de nelegalitate, recurentul arătând că H.G. nr. 2060/2004 a fost emisă în conformitate cu dispozițiile art. 108 din Constituția României și cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia. Arată recurentul că la elaborarea proiectului actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 prin normele de tehnică legislativă, precum și cele ale Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 50/2005. Susține recurentul că inventarele bunurilor din domeniul public al statului se întocmesc de organele de specialitate ale administrației publice centrale, se centralizează de către M.F.P. și se supun aprobării Guvernului, conform procedurii prevăzute de art. 20 din Legea nr. 213/1998.

În fine, arată recurentul că, sub incidența art. 3 din H.G. nr. 834/1991, terenul în discuție nu poate face obiectul certificatului de atestare pentru reclamantă, întrucât acest bun imobil se află în domeniul public al satului. Recursul nu se fondează. În speță nu au fost contestate temeiurile juridice care formează cadrul legal al emiterii hotărârii atacate și nici procedurile reglementate de art. 20 din Legea nr. 213/1998. Nelegalitatea hotărârii a fost constatată pe baza comparării ei cu norma legală de drept substanțial care reglementează sfera domeniului public (art. 3 din Legea nr. 213/1998) și pe constatare, rezultând din probe că terenul în discuție nu a trecut, printr-un mod legal de dobândire, în domeniul public al statului.

În fine, cu privire la incidența în speță a art. 3 din H.G. nr. 834/1991, se constată inaplicabilitatea lui, întrucât în principal Instanța de Fond a constatat nelegalitatea actului de trecere în domeniul public a terenului, iar subsecvent vocația reclamantei la atestarea dreptului de proprietate, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991. Împotriva sentinței a declarat recurs în termen și pârâtul M.M.D.D., cererea fiind legal timbrată. În esență, pe baza unei cronologii detaliate a unor acte normative (din 1951 până în 1990), recurentul pretinde că Statul Român este proprietarul terenului în discuție din anul 1951, iar I.C.I.M. are un drept de administrare asupra lui, deoarece în anul 1990 era singura entitate care a preluat acest dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.

Susține recurentul că Legea nr. 15/1990, în temeiul căreia a fost înființată reclamanta (prin H.G. nr. 1227/1990) nu transferă în mod automat dreptul de proprietate în patrimoniul societății, iar privatizarea nu înseamnă transformarea proprietății publice în proprietate privată. În fine, susține recurentul că reclamanta nu a formulat nici o cerere de atestare a dreptului de proprietate pe temeiul H.G. nr. 834/1991, iar raportat la dispozițiile Legii nr. 137/2002 nu a formulat în termen o asemenea cerere. Arată recurentul că excepția inadmisibilității acțiunii trebuia unită cu fondul, iar nu respinsă ca neîntemeiată, Instanța de Fond încălcând astfel dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Asupra dreptului pretins de reclamantă pentru terenul în discuție, recurentul enunță câteva argumente contrare: - că terenul nu face parte din patrimoniul reclamantei, în înțelesul Legii nr. 15/1990, dovadă fiind bilanțul contabil depus de ea la Registratura Comerțului, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 20 alin. (2) și ale art. 19 din Legea nr. 15/1990; - că terenul nu se încadrează în dispozițiile H.G. nr. 834/1991; - că terenul nu a fost și nu este în patrimoniul reclamantei, întrucât nu a făcut dovada că el s-ar fi aflat în patrimoniul ei la momentul înființării; - că terenul este un bun asupra căruia statul deține dreptul de proprietate publică, iar ca urmare, sunt incidente dispozițiile art. 3 din H.G.

nr. 834/1991; - că terenul nu este necesar desfășurării activității reclamantei, conform cerinței din art. 1 al H.G. nr. 834/1991, având în vedere obiectul de activitate al solicitantei, astfel cum rezultă din Statutul ei; - că terenul este în prezent închiriat, în mare parte, unor terțe persoane; - că reclamanta nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 137/2002, astfel încât cererea de emitere a certificatului este tardivă; - că H.G. nr. 2060/2004 a fost abrogată prin H.G. nr. 1705/2006 și constatarea nelegalității ei după abrogare nu putea interveni decât dacă ar fi constituit titlu de proprietate publică și dacă ar fi produs efecte juridice. Recursul nu se fondează.

Recurentului, ca Minister actual al mediului, îi este opozabil Protocolul din 15 august 1990 al M.M. prin care se recunoștea celor două unități de stat: SC A. SA București și I.C.I.M. posesia și proprietatea a două suprafețe distincte de teren din incinta comună. Recurenta nu are, de altfel, nici un argument legal și nici acte doveditoare privind dreptul exclusiv de administrare al I.C.I.M. Asupra termenului de 60 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 137/2002, ca termen de decădere, procedura acestei legi, ca procedură specială, justificată de o anumită conjunctură economică și având scopul de a accelera privatizare, nu este aplicabilă reclamantei, a cărei vocație s-a născut în temeiul Legii nr. 15/1990 și din anul 1990. Inadmisibilitatea unei cereri în justiție reprezintă o excepție dirimantă care face inutilă analiza în fond, în situația în care ar fi admisă.

Ca urmare, unirea ei cu fondul nu este posibilă. Asupra incidenței art. 3 din H.G. nr. 834/1991, argumentele în combaterea acestei susțineri dezvoltate mai sus, cu privire la primele două recursuri, vor fi valabile și aici. Existența condițiilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 a fost dovedită de reclamantă prin raportare la vocația sa născută de la înființarea ca societate comercială și la Protocolul din 15 august 1990, astfel încât existența în prezent a unor contracte de închiriere e lipsită de relevanță juridică în chestiunea de fată. Chiar dacă a fost abrogată, H.G. nr. 2060/2004, prin anexa 13, care trece terenul în discuție în domeniul public al statului, are ca efect împiedicarea reclamantei de a-și valorifica vocația la atestarea dreptului de proprietate printr-o cerere de emitere a certificatului de atestare.

Ca urmare, constatarea nelegalității actului este admisibilă. În fine, obligația Ministerului de a emite certificatul reclamantei decurge din dispozițiile H.G. nr. 834/1991, act normativ emis în executarea Legii nr. 15/1990, la fel ca și Protocolul din 15 august 1990, prin care s-a recunoscut de către recurent, chiar dacă într-o formă atipică și incompletă, vocația reclamantei de a i se atesta dreptul de proprietate. Împotriva sentinței a formulat în termen recurs și M.E.F. În motivare se invocă apartenența terenului la domeniul public al statului, deoarece nu sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, terenul nu figurează în patrimoniul societății reclamante, în bilanțul depus la Registrul Comerțului, dar fiind în administrarea I.C.I.M.

conform H.G. nr. 873/1990. Susține recurentul că, la înființarea societăților comerciale, terenurile aflate în posesia lor nu trec automat în proprietatea lor, deoarece a admite o asemenea ipoteză ar însemna să fie inutilă emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 din H.G. nr. 834/1991. În argumentarea aceluiași motiv de recurs sunt invocate dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 834/1991, a căror incidență ar justifica respingerea cererii de emitere a certificatului. În fine, consideră recurentul că susținerea Instanței asupra inexistenței unui titlu de trecere a ternului în domeniul public al statului este contrazisă de dispozițiile Legii nr. 213/1998, art. 3 alin. (1), de cele ale Legii nr. 15/1990 și ale art. 3 din H.G.

nr. 834/1991. Invocă recurentul inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 2060/2003, întrucât procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 este aplicabilă numai actelor administrative cu caracter individual adoptate sau emise după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel încât prin soluționarea în fond a excepției s-a încălcat principul neretroactivității legii. Arată recurentul că inadmisibilitatea excepției de nelegalitate rezultă și din situația că H.G. nr. 2060/2004 a fost abrogată prin H.G. nr. 1705/2006, precum și din faptul că inventarul bunurilor din domeniul public nu are efecte constitutive ori declarative de drepturi, ci doar efect de publicitate și opozabilitate față de terți.

În fine, arată recurentul că nelegalitatea unui act administrativ abrogat se poate invoca numai dacă acesta a produs efecte juridice, dar în speță nu este cazul, H.G. nr. 2060/2004 neavând nici o legătură cu fondul cauzei. Recursul nu se fondează. În combaterea primului motiv de recurs sunt valabile argumentele redate mai sus, cu privire la celelalte recursuri asupra aceleiași probleme juridice. În ceea ce privește inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, Curtea urmează să rețină incidența dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 astfel cum au fost ele modificate prin Legea nr. 262/2007 (M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007). în formularea actuală, textul prevede expres admisibilitatea excepției de nelegalitate invocată în legătură cu acte individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și este de imediată aplicare.

Asupra efectelor juridice produse de o hotărâre ulterior abrogată urmează a se reține argumentele enunțate în combaterea recursului M.M. Din existența efectelor H.G. nr. 2060/2004 asupra vocației reclamantei de a cere să i se ateste dreptul de proprietate decurge și interesul ei în a formula excepția de nelegalitate, cererea fiind astfel admisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de M.M.D.D., M.E.F., Guvernul României, precum și de P.P.C. și N.P.F.R. împotriva sentinței civile nr. 1950 din 17 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2007.