ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3134/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 259 din 2 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 9491/101/2007, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A.M., în contradictoriu cu pârâta RAAN. În motivarea sentinței, instanța a avut în vedere faptul că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de Legea nr. 677/2001 pentru acordarea daunelor materiale și morale solicitate de către reclamantă pentru prejudiciul suferit ca urmare a emiterii de către pârâtă a adresei nr. RR/2004 care conține, potrivit pretențiilor reclamantei, date cu caracter personal.

În fapt, instanța a reținut că la cererea Agenției pentru Dezvoltarea Regională Sud-Vest Oltenia (din 3 noiembrie 2004), cu care reclamanta a încheiat în perioada 2001-2003 contract de consultanță juridică, reziliat la 28 iulie 2003, pârâta a emis adresa nr. RR din 4 noiembrie 2004, înregistrată la agenție sub nr. XX/2004, prin care îi comunică informații despre perioada cât reclamanta a fost angajata acesteia, postul ocupat, data desfacerii contractului individual de muncă, temeiul desfacerii, concursurile la care a participat reclamanta după disponibilizare, angajarea în calitate de avocat în dosare în care partea adversă este RAAN, etc. Informațiile furnizate de pârâtă terțului Agenției pentru Dezvoltarea Regională S-V Oltenia prin adresa RR/2004 nu reprezintă o prelucrare a datelor cu caracter personal ale reclamantei în sensul art. 3 lit. a) și b) din Legea nr. 677/2001, iar art. 18 alin. (2) din lege, invocat de reclamantă în cererea de chemare în judecată, se referă la dreptul persoanei care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, de a se adresa instanței pentru repararea acestuia.

Pe de altă parte, reclamanta avea posibilitatea acționării în justiție pentru prejudiciul suferit ca urmare a utilizării adresei RR/2004, a Agenției pentru Dezvoltare Rgională Sud-Vest Oltenia și a celor două angajate ale acesteia în temeiul dispozițiilor art. 998, art. 999 și art. 1000 C. civ., temei juridic invocat în subsidiar, în condițiile în care în anul 2005 reclamanta a formulat plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie împotriva unor angajate ale Agenției pentru Dezvoltare Regională S-V Oltenia, dar și a agenției în calitate de parte responsabilă civilmente pentru emiterea și semnarea adresei nr. TT/2004 și pentru folosirea în public a adresei RR/2004 emisă de RAAN Drobeta Turnu Severin, constituindu-se parte civilă pentru prejudiciul material și moral suferit, proces civil finalizat prin achitarea inculpatelor, ca urmare a abrogării art. 206 C. pen., lăsând nesoluționată latura civilă a cauzei.

Cerințele răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei nu sunt, însă, întrunite în cauză, astfel încât solicitarea în subsidiar a reclamantei pentru obligarea pârâtei RAAN la daune materiale și morale, în temeiul acestor texte de lege, nu este fondată. Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia civilă nr. 44 din 15 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu consecința desființării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a dispune astfel, instanța de apel, a reținut, în esență, că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile referitoare la citarea părților la termenul din 18 septembrie 2009, încălcându-se dreptul la apărare, contradictorialitatea și oralitatea dezbaterilor.

S-a reținut, astfel, că la termenul anterior, respectiv cel din 4 septembrie 2009, instanța dispusese citarea părților, chiar dacă părțile avuseseră până la acel moment termenul în cunoștință. Citarea s-a dispus în considerarea organizării unei forme de protest al magistraților la nivel național și local sub forma restrângerii activității, a amânării cauzelor, cu excepția celor penale urgente - măsuri preventive și măsuri speciale de protecție a minorilor. Pentru acest motiv, s-a apreciat că, în condițiile particulare de amânare a cauzei, ce nu țineau în mod necesar de conduita procesuală a părților, nu sunt incidente dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ. privind termenul în cunoștință, impunându-se citarea părților, ca o garanție că acestea vor cunoaște termenul acordat și legată intrinsec de respectarea dreptului la apărare și de asigurarea unui proces echitabil.

Instanța de apel a apreciat că acest act de procedură este legal, ca, de altfel și măsura de a nu suspenda judecarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., chiar dacă părțile au lipsit la acel termen. Cu toate acestea, la termenul din 18 septembrie 2009, deși părțile au lipsit din nou, iar instanța a dispus amânarea cauzei la data de 2 octombrie 2009, pentru aceleași considerente arătate la data de 4 septembrie 2009, nu a mai dispus citarea părților, ci numai citarea martorei C.M. Concomitent, instanța a conceptat părțile cu termen în cunoștință, prezumând că acestea cunosc termenul. Instanța de apel a apreciat că la termenul din 2 octombrie, s-ar fi impus constatarea că părțile nu sunt legal citate, neavând termen în cunoștință.

Împrejurarea că pentru înfățișarea din 2 octombrie 2009, reclamanta a depus prin arhiva instanței o cerere de amânare, în care se menționează și ziua termenului de judecată, nu echivalează cu vreuna din ipotezele normei cu privire la cunoașterea termenului, prevăzute în art. 153 alin. (1), pentru a considera că partea are termenul în cunoștință în sensul legii și ca o garanție a respectării dreptului la apărare și a dispozițiilor art. 85 C. proc. civ. Mai mult, părțile nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel că, în aceste condiții, instanța era ținută să facă aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., în sensul suspendării cauzei, însă numai dacă regularitatea citării părților sau cunoașterea termenului de către acestea, în condițiile legii, sunt asigurate.

Astfel, instanța în mod greșit a pășit și din această perspectivă la judecarea cauzei, neasigurând nici oralitatea și contradictorialitatea dezbaterilor, aspecte peste care se poate trece, dar nu la aprecierea instanței, ci numai la cererea părților. În ceea ce privește proba cu martori, odată încuviințată, fiind socotită utilă în cauză în raport cu art. 167 C. proc. civ. și având în vedere că partea și-a îndeplinit obligația de a nominaliza martorul și de a preciza adresa acestuia pentru a fi citat, aceasta nu poate fi decăzută din probă mai înainte ca instanța să procedeze la aplicarea efectivă a unei amenzi judiciare și epuizarea mijloacelor procedurale puse la dispoziție de lege și în orice caz - în final, instanța trebuie să revină motivat asupra probei.

Curtea a constatat că, într-adevăr, prima instanță a dispus amendarea martorei C.M. (fără CNP), dar comunicarea încheierii s-a restituit instanței, pe plicul restituit fiind făcută mențiunea „expirat termenul de păstrare". În aceste condiții, existând și posibilitatea ca adresa martorei să nu fie corectă, citarea fiind realizată prin afișare și pe fondul restituirii titlului executor pentru lipsă CNP, instanța era ținută să lămurească aceste aspecte și apoi să procedeze în consecință, câtă vreme nu a revenit asupra probei. Instanța de apel a conchis în sensul că hotărârea judecătorească apelată - ca act de procedură al instanței, s-a îndeplinit cu neobservarea formelor legale prescrise de art. 85 C. proc.

civ., art. 88 și 89 C. proc. civ., 29 alin. (5) și art. 242 alin. (1) pct. 2, alin. (2) C. proc. civ., fiind afectată de nelegalitate, în temeiul art. 105 alin. (1) teza II C. proc. civ., art. 108 alin. (2) C. proc. civ. Vătămarea produsă părții prin toate aceste neregularități, cu toate consecințele ce au decurs de aici în ceea ce privește dreptul la apărare, nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sentinței și reluarea judecății de la actul anulat. Față de prioritatea în examinare a motivelor de apel ce au vizat nelegalitatea sentinței și de soluția ce s-a impus, de reluare a judecății în primă instanță, instanța de apel a considerat de prisos examinarea celorlalte motive de apel care vizează fondul cauzei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâta RAAN Drobeta-Turnu Severin, criticând-o pentru motive de nelegalitate și susținând că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției vizând inaplicabilitatea Legii nr. 677/2001, astfel încât solicită instanței de recurs să se pronunțe asupra acestei excepții.

Recurenta a dezvoltat această susținere, arătând, în esență, că RAAN nu intră sub incidența Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date și Ordinului Avocatului Poporului din 04 iunie 2002 - privind stabilirea unor măsuri și prevederi specifice care să asigure un nivel satisfăcător de protecție a drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal fac obiectul prelucrărilor, care reglementează printre altele, noțiunile de: operatori date și date cu caracter personal, cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din prelucrarea unor asemenea date. În acest context, RAAN nu este instituție sau autoritate publică ce funcționează în baza Legii nr. 677/2001, astfel încât nu are calitate procesuală pasivă, motiv de apel asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat.

De asemenea, în măsura în care s-ar considera că sunt incidente dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., urmează să se constate că cererea este netimbrată și să fie respinsă ca atare. În mod eronat instanța de apel a apreciat întemeiat apelul declarat de apelanta-reclamantă motivat de prevederile art. 242 pct. 1 alin. (2) C. proc. civ. În baza art. 129 alin. (1) și art. 723 C. proc. civ., instanța trebuia să cenzureze acțiunea reclamantei, deoarece, așa cum rezultă din derularea acestui proces, reclamanta a urmărit cu precădere tergiversarea judecării acestei cauze. Reclamanta, după repunerea rol a acestei cauze, suspendată în temeiul art. 242 pct. 1 alin. (2) C. proc. civ.

la data de 1 aprilie 2008, a mai formulat și alte cereri de amânare a judecării prezentei cauze la data de 7 aprilie 2009 și 21 aprilie 2009, astfel că în mod legal instanța de fond a respins a treia cerere de amânare, formulată pentru termenul din data de 01 octombrie 2009, deoarece în baza art. 156 pct. 1 C. proc. civ. "instanța va putea da un singur termen, temeinic motivat". De asemenea, așa cum s-a arătat și în concluziile scrise depuse pe fond la dosarul cauzei, reclamanta a mai promovat o acțiune cu același obiect în anul 2004, la judecarea căreia a renunțat din proprie inițiativă, după trei ani.

La termenul din 1 aprilie 2011, intimata-reclamantă a invocat excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, instanța reținând cauza spre soluționare pe excepția nulității recursului, în condițiile în care susținerile relative la conținutul motivelor de recurs se circumscriu, în fapt, aceleiași excepții a nulității, după cum se va arăta în considerentele ce urmează a fi expuse. Examinând motivele de recurs formulate, Înalta Curte apreciază, din dezvoltarea acestora, că nu este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ., astfel încât este operantă sancțiunea nulității căii de atac declarate, prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte reține că argumentul esențial pentru care instanța de apel a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare este acela al încălcării de către prima instanță a principiilor privind dreptul la apărare și al contradictorialității, urmare a nerespectării dispozițiilor legale referitoare la citarea părților, astfel încât criticile de nelegalitate ar fi trebuit să se raporteze la aprecierile instanței de apel pe acest aspect de natură procedurală. Or, motivele de recurs nu conțin asemenea critici, recurenta formulând susțineri legate de temeiul juridic aplicabil în cauză, totodată, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a RAAN - Drobeta Turnu Severin în acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 677/2001 și formulând susțineri privind atitudinea procesuală a reclamantei, ce îmbracă forma unui abuz de drept procesual.

În ceea ce privește excepția vizând legitimarea procesuală a pârâtei în acțiunea de față, se constată că a fost invocată și prin motivele de apel, însă instanța de apel nu a procedat la soluționarea acesteia, deoarece a analizat prioritar motivele de apel vizând aspecte procedurale, pe care le-a constatat întemeiate, fără a evoca fondul și fără a se pronunța asupra temeiniciei hotărârii primei instanțe, desființând sentința în totalitate. În aceste condiții, controlul de legalitate al deciziei de apel poate fi exercitat de către această instanță de recurs doar în privința aspectelor de ordin procedural pe care a fost motivată decizia de apel, nu și a aspectelor ținând de fondul cauzei, inclusiv a legitimării procesuale pasive, cât timp fondul dreptului dedus judecății nu a fost evocat în apel.

În măsura în care instanța de recurs ar fi fost învestită cu cercetarea modului de soluționare de către Curtea de Apel a chestiunilor procedurale și s-ar fi constatat o aplicare greșită a legii din această perspectivă, s-ar fi dispus casarea deciziei astfel pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, fără ca în acest cadru procesual să se fi procedat la soluționarea aspectelor de fond. Drept urmare, în condițiile în care atât excepția în discuție, cât și apărările relative la temeiul juridic aplicabil cererii de chemare în judecată formulate în cauză, vizează însuși fondul, susținerile cu acest obiect nu pot fi analizate în recurs și deci, nu pot conduce la casarea ori modificarea deciziei recurate.

Ca atare, în absența unor critici de nelegalitate a deciziei de apel ori a invocării unei excepții procesuale relevante pentru stadiul procesual existent, se impune aplicarea sancțiunii nulității recursului. Această concluzie nu este infirmată nici de motivul de recurs referitor la atitudinea procesuală pretins abuzivă a reclamantei, care ar fi urmărit, prin cererile formulate în cauză, tergiversarea judecății, susținerile pe acest aspect fiind formulate de o manieră contradictorie și fără nicio referire la modul în care instanța de apel a dezlegat aspectul procedural vizând nerespectarea de către prima instanță a unor principii fundamentale ce guvernează procesul civil.

Recurenta pretinde ca instanța de apel să fi cenzurat demersul judiciar al reclamantei, urmare a conduitei procesuale a acesteia, însă actul de procedură indicat drept abuziv, respectiv cererea de amânare a judecății formulată de reclamantă la termenul din 18 septembrie 2009 în fața primei instanțe a fost deja cenzurat de către instanță prin respingerea sa, după cum se recunoaște prin chiar motivele de recurs. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că amânarea judecății s-a dispus la acel termen pentru un motiv obiectiv, neimputabil părților, reprezentat de protestul organizat de magistrați la nivel național și local sub forma restrângerii activității. Recurenta nu s-a referit la acest aspect și nu a arătat în context în ce a constat culpa procesuală a reclamantei, sancționabilă de către instanță.

În aceste condiții, nici acest motiv de recurs nu poate fi reținut spre analiză din perspectiva vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nefiind o critică de nelegalitate a deciziei recurate, drept pentru care, în aplicarea art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția invocată de către intimata-reclamantă și va constata nul recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâta RAAN Drobeta Turnu-Severin împotriva deciziei nr. 44 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.