ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 591/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1733 din 2 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta B.L. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu, în sumă de 40.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plății, fiind respinse celelalte pretenții ca nefondate. Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 51/C din 31 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința civilă apelată și, pe fond, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor represive luate asupra sa în perioada regimului totalitar comunist (fiind strămutată în perioada 1951-1955 conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din comuna Ieselnița județul Mehedinți în comuna Însurăței, județul Brăila) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului și care ar justifica pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune.

În raport de toate aceste considerente, s-a reținut că, în speță, reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 822 lei lunar, recunoscută vechimea în muncă 4 ani, o lună și 9 zile și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de 12 călătorii gratuite pe toate mijloacele de transport. Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a C.E.

nr. 1096 (1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic. În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.L. la data de 31 martie 2011, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și art. 5 și 6 C.E.D.O., art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției și art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. Examinând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată următoarele: Comunicarea deciziei recurate nr. 51/C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale , s-a realizat la data de 14 martie 2011, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 40 din dosarul instanței de apel.

Termenul de declarare și motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 30 martie 2011, într-o zi lucrătoare. Cererea de recurs a fost depusă la 31 martie 2011, conform ștampilei aplicate pe plicul de expediere aflat la fila 12 din dosarul de recurs, cu depășirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine sancțiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea recurentă nu a invocat și dovedit o împrejurare mai presus de voința sa, care să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului.

Față de cele arătate, fără să se analizeze motivele de recurs formulate de reclamanta B.L. , se va privi ca tardiv recursul, și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 51/C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.