ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 591/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1733 din 2 noiembrie 2010,

Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta B.L.

și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, la plata despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea domiciliului

obligatoriu, în sumă de 40.000 euro în echivalent în lei la data efectuării

plății, fiind respinse celelalte pretenții ca nefondate.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 51/C din 31

ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința

civilă apelată și, pe fond, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

în speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca

urmare a măsurilor represive luate asupra sa în perioada regimului totalitar

comunist (fiind strămutată în perioada 1951-1955 conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

din comuna Ieselnița județul Mehedinți în comuna Însurăței, județul Brăila)

prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul

săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la

o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin

personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului și care ar

justifica pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune.

În raport de toate aceste considerente, s-a reținut

că, în speță, reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile

compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i

stabilită o indemnizație în cuantum de 822 lei lunar, recunoscută vechimea în

muncă 4 ani, o lună și 9 zile și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de 12

călătorii gratuite pe toate mijloacele de transport.

Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009

și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea

avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un

cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea

viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096

(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri

din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter

politic.

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată

și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea

Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral

suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu

atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea

avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei

satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau o

serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul

restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor

persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă

statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale

deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor de ordin psihologic (element

apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu

principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să

guverneze răspunderea civilă delictuală).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta B.L.

la data de 31 martie 2011, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

precum și art. 5 și 6 C.E.D.O., art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției și art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Examinând recursul declarat de reclamantă, Înalta

Curte constată următoarele:

Comunicarea deciziei recurate

nr. 51/C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale

, s-a realizat la data de 14

martie 2011, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de

comunicare aflată la fila 40 din dosarul instanței de apel.

Termenul de declarare și motivare a recursului este de

15 zile de la comunicarea deciziei recurate, termen care se calculează pe zile

libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ.,

acesta s-a împlinit la data de 30 martie 2011, într-o zi lucrătoare.

Cererea de recurs a fost depusă la 31 martie 2011,

conform ștampilei aplicate pe plicul de expediere aflat la fila 12 din dosarul

de recurs, cu depășirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine

sancțiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea

recurentă nu a invocat și dovedit o împrejurare mai presus de voința sa, care

să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului.

Față de cele arătate,

fără să se analizeze motivele de recurs formulate de reclamanta

B.L.

, se va privi

ca tardiv recursul, și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta B.L.

împotriva deciziei nr. 51/C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța - secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.