ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3685/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 310 din 17 februarie

2010, Tribunalul Iași a respins contestația formulată de reclamantul C.B., în contradictoriu

cu pârâta Primăria Municipiului Iași, reținând, în esență, că reclamantul nu a respectat

termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, art. 22 alin. (1) și O.U.G. nr. 109/2001

și O.U.G. nr. 145/2001, privind formularea notificării și cum acesta este un termen

de decădere s-au aplicat dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 93 din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins apelul formulat de reclamantul C.B., reținând, în

esență, că reclamantul-apelant a introdus notificarea la executorul judecătoresc,

la data de 4 august 2009, solicitând restituirea în natură a imobilului, fostă proprietate

a autorilor săi, situat în Iași, strada N., iar în subsidiar a solicitat măsuri

reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură este posibilă.

Potrivit art. 21

alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, în actuala redactare a Legii, art. 22, persoana

îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii

persoana juridică deținătoare a imobilului, notificare ce va fi comunicată executorului

judecătoresc, care, la rândul său, are obligația de a înregistra notificarea și

de a o comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării.

Data înregistrării la executorul judecătoresc face dovada deplină a respectării

termenului notificării, chiar dacă ea a fost adresată altei unități decât cea care

deține imobilul, potrivit alin. (4) al aceluiași art.

Din coroborarea acestor

texte, rezultă obligativitatea înregistrării notificării înlăuntrul termenului prevăzut

la executorul judecătoresc.

Ulterior prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, termenul de 6 luni a fost prelungit la un an,

deci raportat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termenul a fost prelungit

până în data de 14 februarie 2002.

Termenul prevăzut în

art. 22 din Legea nr. 10/2001 și prelungit prin cele două ordonanțe de urgență,

este de decădere, iar alin. (5) al aceluiași art. prevede că, fiind un termen de

decădere, sancțiunea constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul

imperativ stabilit de lege (până la 14 februarie 2002).

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul C.B., iar, în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat

că hotărârea este dată cu încălcarea legii în materie de valabilitate a actelor

juridice, în speță a dispoziției din 18 septembrie 2009 emisă de pârâta Primăria

Municipiului Iași; că valabilitatea acestei dispoziții trebuie să respecte, atât

condițiile de formă, cât și de fond impuse de lege, iar printre condițiile de fond

se înscrie și semnarea acestor dispoziții de către toți membrii comisiei, așa cum

a statuat legiuitorul, și că dacă legiuitorul ar fi admis nesemnarea dispoziției

de către toți membrii comisiei, ar fi impus semnarea acestui act doar de președinte

sau ar fi legiferat expres că dispoziția este valabilă dacă este semnată de jumătate

din membrii comisiei.

S-a mai arătat, că punctul

de vedere al instanței de apel adaugă practic la lege un punct de vedere personal

al judecătorului, și că reiterează instanței de recurs motivele dezvoltate în declarația

de apel, ca încălcări ale legalității hotărârii recurate.

În ședința publică din

05 mai 2011, Înalta Curte, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului, excepție întemeiată

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele

de ordine publică vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de recurs sunt

arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C.

proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal,

cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

A motiva recursul înseamnă,

pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din motivele prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivele

de recurs, și nu a se arăta că se „reiterează instanței de recurs motivele din declarația

de apel”, așa cum a procedat recurentul-reclamant.

Mai mult, în prezenta

cauză, recurentul nu a indicat prin cererea de recurs depusă în termenul legal niciunul

din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., iar dezvoltarea criticilor formulate, așa cum a fost expusă mai sus,

nu face posibilă încadrarea lor de către instanță, în condițiile art. 306 alin.

(3) C. proc. civ., într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prin urmare, constatând

că recurentul-reclamant nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302

1

C. proc. civ., instanța, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata

nul recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul C.B. împotriva deciziei nr. 93 din 11 iunie 2010 a Curții

de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 mai 2011.