ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3685/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 310 din 17 februarie 2010, Tribunalul Iași a respins contestația formulată de reclamantul C.B., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Iași, reținând, în esență, că reclamantul nu a respectat termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, art. 22 alin. (1) și O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, privind formularea notificării și cum acesta este un termen de decădere s-au aplicat dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 93 din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de reclamantul C.B., reținând, în esență, că reclamantul-apelant a introdus notificarea la executorul judecătoresc, la data de 4 august 2009, solicitând restituirea în natură a imobilului, fostă proprietate a autorilor săi, situat în Iași, strada N., iar în subsidiar a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură este posibilă. Potrivit art. 21 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, în actuala redactare a Legii, art. 22, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare a imobilului, notificare ce va fi comunicată executorului judecătoresc, care, la rândul său, are obligația de a înregistra notificarea și de a o comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării.

Data înregistrării la executorul judecătoresc face dovada deplină a respectării termenului notificării, chiar dacă ea a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, potrivit alin. (4) al aceluiași art. Din coroborarea acestor texte, rezultă obligativitatea înregistrării notificării înlăuntrul termenului prevăzut la executorul judecătoresc. Ulterior prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001, termenul de 6 luni a fost prelungit la un an, deci raportat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termenul a fost prelungit până în data de 14 februarie 2002. Termenul prevăzut în art. 22 din Legea nr. 10/2001 și prelungit prin cele două ordonanțe de urgență, este de decădere, iar alin. (5) al aceluiași art. prevede că, fiind un termen de decădere, sancțiunea constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul imperativ stabilit de lege (până la 14 februarie 2002). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.B., iar, în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea legii în materie de valabilitate a actelor juridice, în speță a dispoziției din 18 septembrie 2009 emisă de pârâta Primăria Municipiului Iași; că valabilitatea acestei dispoziții trebuie să respecte, atât condițiile de formă, cât și de fond impuse de lege, iar printre condițiile de fond se înscrie și semnarea acestor dispoziții de către toți membrii comisiei, așa cum a statuat legiuitorul, și că dacă legiuitorul ar fi admis nesemnarea dispoziției de către toți membrii comisiei, ar fi impus semnarea acestui act doar de președinte sau ar fi legiferat expres că dispoziția este valabilă dacă este semnată de jumătate din membrii comisiei.

S-a mai arătat, că punctul de vedere al instanței de apel adaugă practic la lege un punct de vedere personal al judecătorului, și că reiterează instanței de recurs motivele dezvoltate în declarația de apel, ca încălcări ale legalității hotărârii recurate. În ședința publică din 05 mai 2011, Înalta Curte, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului, excepție întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele de ordine publică vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivele de recurs, și nu a se arăta că se „reiterează instanței de recurs motivele din declarația de apel”, așa cum a procedat recurentul-reclamant.

Mai mult, în prezenta cauză, recurentul nu a indicat prin cererea de recurs depusă în termenul legal niciunul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar dezvoltarea criticilor formulate, așa cum a fost expusă mai sus, nu face posibilă încadrarea lor de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302 1 C. proc. civ., instanța, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul C.B. împotriva deciziei nr. 93 din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.