ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 521/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1947 din 11 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Iași a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B.L. în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Iași, reprezentată de Primarul municipiului Iași. La pronunțarea soluției, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: Prin cererea înregistrată sub nr. 14/99/2010 reclamanta B.L. a solicitat anularea dispoziției nr. 1768 din 23 noiembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Iași și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent potrivit legii pentru porțiunea din suprafața totală de 1049 mp teren intravilan situat în Iași, strada Țuțora (Calea Chișinăului) care este ocupată de str. Calea Chișinăului, trotuar și spațiu verde, imobil preluat abuziv de stat în anul 1963 prin decret de expropriere, fără plata despăgubirilor.

Prin dispoziția contestată, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 notificarea reclamantei a fost respinsă motivat de formularea acesteia cu depășirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001. În conformitate cu textul de lege invocat, persoana îndreptățită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, termenul fiind stabilit prin modificările aduse succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Întrucât Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, rezultă că reclamanta a avut posibilitatea de a formula notificarea, respectiv de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilul mai sus amintit până la data de 14 februarie 2002, or cererea a fost formulată la data de 03 septembrie 2009. În mod temeinic și legal s-a dispus, prin dispoziția contestată respingerea notificării reclamantei, în condițiile în care potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării de către persoanele îndreptățite are drept consecință pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Chiar dacă se iau în considerare dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că termenul de 6 luni pentru formularea notificării prevăzut de art. 21 alin. (1), curge de la data comunicării către notificată a persoanei juridice deținătoare a imobilului solicitat, comunicarea ce s-a efectuat prin Ordinul Prefectului nr. 169 din 04 martie 2009, comunicat de fapt la 09 martie 2009, când reclamanta a aflat că terenul este proprietatea SC E. SA, ce posedă certificat de atestare a proprietății, cererea pe fond nu poate fi admisă. Astfel, reclamanta a depus în cauză un raport de expertiză ordonat de instanța de judecată în altă cauză, din care rezultă că o altă suprafață de teren ce formează obiectul litigiului în alt dosar este situat în Iași pe Calea Chișinăului (fostă Țuțora).

Întrucât nu s-a solicitat a se efectua în prezenta cauză un raport de expertiză care să clarifice situația suprafeței de 1049 mp, care potrivit expertizei extrajudiciare este afectată de detalii de sistematizare, iar o parte din acesta și anume suprafața de 741 mp, este situat în perimetrul actual al SC E.O.M.D., traversat aerian și de rețele electrice, cu imposibilitatea restituirii în natură, nu se poate lămuri care suprafață se poate restitui sau pentru care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent, considerente în baza cărora s-a respins acțiunea formulată de reclamantă. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta B.L., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică.

În dezvoltarea motivării cererii de apel reclamanta a arătat în esență că s-a interpretat necorespunzător raportul de expertiză topometrică efectuat într-o altă cauză. Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de apel învederate și dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat apelul ca fiind neîntemeiat având în vedere următoarele considerente: Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 - invocată de reclamanta - apelantă în scopul valorificării pretenției sale de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul - teren ce face obiectul litigiului - a fost reglementat termenul înlăuntrul căruia persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii aveau obligația de a formula o notificare prin care investea entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

În speță, prin dispoziția nr. 1768 din 25 noiembrie 2009 emisă de Primarul municipiului Iași - contestată prin acțiunea de față - s-a dispus respingerea Notificării din 3 septembrie 2009 formulată de B.L. pentru imobilul din Iași, motivat de faptul că cererea este tardiv formulată, peste termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și nu respectă nici condiția impusă de același articol, respectiv comunicarea realizată prin intermediul executorului judecătoresc. Termenul de notificare instituit prin dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 22 după republicarea legii ) este un termen de decădere în raport cu care reclamanta - apelantă este decăzută din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu, aspect reținut judicios de instanța de fond prin sentința atacată.

În atare condiții, cererea reclamantei înregistrată la entitatea deținătoare sub nr. 80873 din 3 septembrie 2009 nu poate produce efectele specifice unei notificări. Așa fiind, constatându-se că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor înscrise în art. 22 din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de formulare a notificării, aspect preliminar oricărei analize în fond a pricinii în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantei a fost respins ca neîntemeiat, păstrându-se sentința civilă nr. 1947 din 11 octombrie 2010 a Tribunalului Iași ca legală și temeinică. Împotriva deciziei civile nr. 53 din 25 aprilie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă a declarat recurs reclamanta B.L.

susținându-se următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Se consideră că în speță s-a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel: Dispozițiile art. 28 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 10/2001 prevăd două momente alternative de la care începe să curgă termenul de formulare a notificării, și anume: de la intrarea în vigoare a legii sau de la primirea comunicării prevăzute la art. 27 alin. (3) din lege - comunicare ce se referă la persoana juridică deținătoare a imobilului solicitat.

Reclamanta a luat cunoștință de situația juridică a terenului abia în urma comunicării Ordinului Prefectului nr. 169 din 04 martie 2009, comunicat la data de 09 martie 2009 completat cu referatul care a stat la baza emiterii acestui Ordin, din care reiese faptul că o parte din suprafața solicitată - fără a se specifica cât anume, este ocupată de str. Calea Chișinăului, trotuar și spațiu verde. Se consideră că Ordinul Prefectului nr. 169 din 04 martie 2009, însoțit de referatul sus arătat, ține locul comunicării prevăzute de dispozițiile art. 27 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 republicată. În acest caz, termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curge nu de la data intrării în vigoare a legii, ci de la data primirii comunicării prevăzute de alin. (3) al art. 27 din lege, termen în care reclamanta s-a încadrat.

Pentru aceste motive se consideră că notificarea către Primăria lași a fost formulată în termen legal. Pe de altă parte, se consideră că toate probele de la dosar, înscrisuri coroborate cu raportul de expertiză depus la dosar, dovedesc îndreptățirea reclamantei la obținerea de măsuri reparatorii pentru terenul ce a aparținut tatălui său și care a fost expropriat prin Decretul de expropriere din 18 februarie 1963. Se invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile incidente și anume art. 22 din Legea nr. 10/2001. Astfel, în mod just s-a reținut că termenul de notificare, prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 se aplică pentru toate categoriile de persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără nici o distincție, astfel încât reclamanta trebuia să se conformeze de a se adresa entității deținătoare cu notificare înlăuntrul perioadei 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002 și doar ulterior, în cazul în care persoana juridică notificată statua asupra nedeținerii totale/parțiale a terenului imobil se putea, eventual, aprecia asupra incidenței dispozițiilor legale invocate în apărare.

Criticile formulate de recurenta - reclamantă B.L. nu sunt fondate, deoarece, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de Statul Român cu privire la drepturile pretins încălcate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Această procedură derogatorie de la dispozițiile de drept comun a fost supusă controlului de constituționalitate, statuându-se prin mai multe decizii ale Curții Constituționale (nr. 50/2007, nr. 1215/2007) că legiuitorul român este în drept să stabilească cadrul procesual în cadrul căruia să se poată valorifica dreptul de proprietate și să impună anumite limitări rezonabile în exercițiul acestui drept.

Sancțiunea decăderii pentru neexercitarea dreptului la măsuri reparatorii în termenul legal este prevăzut în mod expres în alin. (5) art. 22 din Legea nr. 10/2001, textul precizând că nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, deci pierderea dreptului subiectiv. Termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de repunere în termen, pentru că sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei civile nr. 53 din 25 aprilie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013