ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4004/2010

Asupra recursului penal de față; Prin Sentința penală nr. 50 din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul D.V.F. împotriva rezoluției din 25 septembrie 2009 dispusă în Dosarul nr. 1068/P/2008 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției din 26 noiembrie 2009 dispusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în lucrarea nr. 1789/II/2/2009. Pentru a adopta această soluție, Curtea de Apel București a reținut că la 25 iunie 2008, petentul D.V.F., prin apărător, a formulat plângere penală împotriva numitului F.G. - comisar șef de poliție în cadrul I.G.P.R. - D.G.C.C.O. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 249, art. 289 și art. 291 C. pen.

În motivarea plângerii penale, petentul a susținut că făptuitorul, în calitate de lucrător de poliție judiciară, la instrumentarea Dosarului penal nr. 316/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., a întocmit la 9 iunie 2005 un proces-verbal în care a analizat numerele de telefon apelate de petent, care avea în acea cauză penală calitatea de inculpat și a reținut că la data de 30 august 2004, ora 16,27, petentul ar fi apelat de la numărul de telefon x, care îi aparținea, pe numitul "R." din Olanda la numărul de telefon y, împrejurare care nu corespunde realității iar acest înscris, a constituit singura probă care a condus la condamnarea sa în cauza penală respectivă.

Din actele premergătoare efectuate de procuror rezultă că prin rechizitoriul nr. 316/P/2004 din 22 noiembrie 2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. a fost trimis în judecată inculpatul D.V.F. pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la trafic ilicit de droguri, complicitate la infracțiunea de trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, organizare a traficului ilicit de droguri de mare risc, trafic ilicit de droguri de mare risc urmată de moartea persoanei, aderarea și sprijinirea unui grup infracțional organizat cu scopul săvârșirii infracțiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, și prin Decizia nr. 981 din 18 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 43318/3/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul a rămas condamnat definitiv la 12 ani închisoare pentru săvârșirea acestor infracțiuni.

Prin rezoluția nr. 1068/P/2008 din 25 septembrie 2009, procurorul a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de F.G. comisar șef de poliție pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 art. 291 și art. 249 C. pen., rezoluție pe care a motivat-o în sensul că persoana vătămată a fost trimisă în judecată și ulterior a fost condamnată de instanțe pe baza întregului material probator și nu doar a procesului-verbal din 9 iunie 2005, așa cum susține iar din actele și lucrările dosarului nu rezultă că lucrătorul de poliție a întocmit cu intenție înscrisul respectiv și cu atât mai puțin a urmărit folosirea lui iar actul procedural respectiv a fost supus controlului judiciar al procurorului și apoi al instanței.

Despre infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen., procurorul a apreciat că nu există. Împotriva acestei rezoluții, persoana vătămată D.V.F., prin apărător ales a formulat plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 1789/II/2/2009 din 26 noiembrie 2009 de către procurorul general al Curții de Apel București. La motivarea acestei soluții, procurorul ierarhic a reținut că pentru a se ajunge la condamnarea inculpatului D.V.F. a fost administrat un probatoriu amplu, procesul-verbal incriminat nu a reprezentat decât una din probele administrate iar din actele premergătoare efectuate rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 289 și 291 C. pen., deoarece a lipsit intenția ofițerului de poliție iar infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 din același cod nu există.

Persoana vătămată D.V.F. a formulat din nou plângere la instanță, prin apărător ales, împotriva celor două rezoluții ale procurorului pe care le-a apreciat nelegale, deoarece fapta lucrătorului de poliție F.G. de a consemna, în procesul-verbal din 9 iunie 2005 că petentul l-ar fi apelat în ziua de 30 august 2004, ora 16 27 pe numitul R. din Olanda întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. și dacă se admite că a săvârșit fapta din culpă, atunci se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. art. 249 din același cod, considerente din care se impune desființarea acestor rezoluții și trimiterea cauzei la procuror.

Prin Sentința penală nr. 50 din 24 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 11624/2/2009 (2865/2009), în baza art. 278 1 pct. 8 lit. a) C. proc. pen. Curtea de Apel București, secția I penală, a respins plângerea petentului ca nefondată, instanța apreciind că intimatul F.G. a întocmit procesul-verbal la care face petentul referire pe baza listingurilor existente la dosar, în baza unei delegații primite de la procuror. Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004, sub directa coordonare și controlul nemijlocit al acestuia, astfel că în mod corect în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimat. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal petentul D.V.F.

și prin apărătorul ales, a susținut în esență că procesul-verbal incriminat a condus la pronunțarea unei sentințe de condamnare a recurentului petent iar fapta intimatului F.G. a fost săvârșită cu intenție, astfel că se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale. La termenul din 29 septembrie 2010 a depus concluzii și intimatul F.G. în care a susținut, printre altele că recursul nu a fost motivat în condițiile art. 385 20 alin. (1) și (2) C. proc. pen. iar, pe de altă parte, demersul petentului-recurent are ca scop revizuirea cauzei în care a fost condamnat, în condițiile în care activitatea sa infracțională a fost probată. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Curtea constată că recursul declarat de petent nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare rezultă că recurentul petent D.V.F. a fost cercetat, trimis în judecată și condamnat pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, infracțiuni pentru care, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, potrivit art. 209 alin. (3) raportat la art. 27 pct. 1 lit. d) C. proc. pen. iar de la adoptarea Legii nr. 508 din 23 noiembrie 2004, urmărirea se efectuează de un procuror specializat din cadrul D.I.I.C.O.T. - structură a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este adevărat că potrivit art. 9 din acest din urmă act normativ, procurorul specializat poate delega ofițerii și agenții de poliție judiciară desemnați nominal, potrivit Legii, să efectueze anumite acte de cercetare, sub directa coordonare și controlul său nemijlocit iar "actele întocmite de ofițerii de poliție din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia". Evident, prevederile analizate, sunt derogatorii de la prevederile art. 135 C. proc. pen.

privind delegarea în sensul că, potrivit normei generale, organul de urmărire penală delegat, efectuează actul de procedură în nume propriu, în limitele obiectului delegării, dar și imposibilitatea de a pune și alte întrebări, dacă necesitatea rezultă în cursul audierii pe când, în cazul delegării din legea specială arătată, ofițerii și agenții de poliție care îndeplinesc acte de cercetare penală sunt desemnați nominal, efectuează numai actele dispuse de procuror iar actele procedurale sunt realizate în numele acestuia prin voința expresă a legii, astfel că și eventuala răspundere pentru exactitatea actului respectiv, revine titularului actului, respectiv procurorului. Pe de altă parte, a intrat în puterea lucrului judecat împrejurarea că vinovăția inculpatului D.V.F.

- recurentul petent din cauza de față, a fost stabilită pe baza declarațiilor coinculpatului Ș.F.D., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, declarațiile martorilor R.T., V.M., C.M.L., A.D.T., Ș.M., procese-verbale de investigații, procese-verbale de verificare a agendei telefonice a telefonului mobil aparținând lui L.A., ridicat de la Ș.M., în care s-au găsit mesaje tip SMS trimise de inculpatul D.V.F., la care se adaugă și înlesnirea traducerii unor conversații telefonice purtate de inculpatul Ș.F.D. și victima L.A. cu numitul R. din Olanda și nicidecum pe baza procesului-verbal din 9 iunie 2005. Este de observat că actul procedural incriminat prin plângerea recurentului petent a fost întocmit la 9 iunie 2005 astfel că la 9 iunie 2010 s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale a oricărei persoane, potrivit art. 122 lit. d) C. pen.

La cele de mai sus adăugăm și faptul că actele procedurale, în conținutul lor pot fi adăugate, corectate, suprimate, îndreptate, din oficiu sau la cererea celui interesat, potrivit prevederilor art. 194 - 196 C. proc. pen. iar recurentul petent nu a solicitat procurorului sau instanței aplicarea acestor prevederi pe parcursul desfășurării procesului penal anterior, respectiv în intervalul iunie 2005 - martie 2008, și numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a formulat plângerea penală analizată. Apare verosimilă susținerea intimatului F.G. în sensul că pagina din listingul convorbirilor telefonice în care se afla și convorbirea din 30 august 2004 nu a fost depusă cu plângerea penală sau chiar să lipsească din dosar, dar astfel de împrejurări nu mai pot avea relevanță juridică în cauza de față.

În schimb, nu poate fi primită susținerea aceluiași intimat în sensul că recursul nu a fost motivat cu cel puțin 5 zile înainte de primul termen de judecată, care a fost la data de 16 iunie 2010, deoarece în cauză sunt incidente prevederile art. 385 10 alin. (3) raportat la art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. norme potrivit cărora, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, poate fi motivat și oral în ziua judecății. În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 1068/P/2008 din 25 septembrie 2009 și a rezoluției nr. 1789/II/2/2009 este temeinică și legală. Curtea, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul D.V.F. În baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.V.F. împotriva Sentinței penale nr. 50 din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 noiembrie 2010.