ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4004/2010

Asupra recursului penal de față;

Prin Sentința penală nr. 50 din 24 februarie 2010, Curtea de

Apel București, secția I penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de

petentul D.V.F. împotriva rezoluției din 25 septembrie 2009 dispusă în Dosarul

nr. 1068/P/2008 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și a

rezoluției din 26 noiembrie 2009 dispusă de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București în lucrarea nr. 1789/II/2/2009.

Pentru a adopta această soluție,

Curtea de Apel București a reținut că la 25 iunie 2008, petentul D.V.F., prin

apărător, a formulat plângere penală împotriva numitului F.G. - comisar șef de

poliție în cadrul I.G.P.R. - D.G.C.C.O. pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 249, art. 289 și art. 291 C. pen.

În motivarea plângerii penale,

petentul a susținut că făptuitorul, în calitate de lucrător de poliție

judiciară, la instrumentarea Dosarului penal nr. 316/P/2004 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., a întocmit la 9

iunie 2005 un proces-verbal în care a analizat numerele de telefon apelate de

petent, care avea în acea cauză penală calitatea de inculpat și a reținut că la

data de 30 august 2004, ora 16,27, petentul ar fi apelat de la numărul de

telefon x, care îi aparținea, pe numitul "R." din Olanda la numărul

de telefon y, împrejurare care nu corespunde realității iar acest înscris, a

constituit singura probă care a condus la condamnarea sa în cauza penală

respectivă.

Din actele premergătoare efectuate

de procuror rezultă că prin rechizitoriul nr. 316/P/2004 din 22 noiembrie 2005

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. a

fost trimis în judecată inculpatul D.V.F. pentru săvârșirea infracțiunilor de

complicitate la trafic ilicit de droguri, complicitate la infracțiunea de

trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, organizare a traficului

ilicit de droguri de mare risc, trafic ilicit de droguri de mare risc urmată de

moartea persoanei, aderarea și sprijinirea unui grup infracțional organizat cu

scopul săvârșirii infracțiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, și

prin Decizia nr. 981 din 18 martie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 43318/3/2005

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul a rămas

condamnat definitiv la 12 ani închisoare pentru săvârșirea acestor infracțiuni.

Prin rezoluția nr. 1068/P/2008 din

25 septembrie 2009, procurorul a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat

la art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de

F.G. comisar șef de poliție pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289

art. 291 și art. 249 C. pen., rezoluție pe care a motivat-o în sensul că

persoana vătămată a fost trimisă în judecată și ulterior a fost condamnată de

instanțe pe baza întregului material probator și nu doar a procesului-verbal

din 9 iunie 2005, așa cum susține iar din actele și lucrările dosarului nu

rezultă că lucrătorul de poliție a întocmit cu intenție înscrisul respectiv și

cu atât mai puțin a urmărit folosirea lui iar actul procedural respectiv a fost

supus controlului judiciar al procurorului și apoi al instanței. Despre

infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen., procurorul a apreciat că nu există.

Împotriva acestei rezoluții,

persoana vătămată D.V.F., prin apărător ales a formulat plângere care a fost

respinsă prin rezoluția nr. 1789/II/2/2009 din 26 noiembrie 2009 de către

procurorul general al Curții de Apel București.

La motivarea acestei soluții,

procurorul ierarhic a reținut că pentru a se ajunge la condamnarea inculpatului

D.V.F. a fost administrat un probatoriu amplu, procesul-verbal incriminat nu a

reprezentat decât una din probele administrate iar din actele premergătoare

efectuate rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 289 și 291 C. pen., deoarece a lipsit intenția ofițerului de

poliție iar infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 din

același cod nu există.

Persoana vătămată D.V.F. a formulat

din nou plângere la instanță, prin apărător ales, împotriva celor două

rezoluții ale procurorului pe care le-a apreciat nelegale, deoarece fapta

lucrătorului de poliție F.G. de a consemna, în procesul-verbal din 9 iunie 2005

că petentul l-ar fi apelat în ziua de 30 august 2004, ora 16

27

pe

numitul R. din Olanda întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. și dacă se admite că a săvârșit

fapta din culpă, atunci se face vinovat și de săvârșirea infracțiunii de

neglijență în serviciu prevăzută de art. art. 249 din același cod, considerente

din care se impune desființarea acestor rezoluții și trimiterea cauzei la

procuror.

Prin Sentința penală nr. 50 din 24

februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 11624/2/2009 (2865/2009), în baza art.

278

1

pct. 8 lit. a) C. proc. pen. Curtea de Apel București, secția I

penală, a respins plângerea petentului ca nefondată, instanța apreciind că

intimatul F.G. a întocmit procesul-verbal la care face petentul referire pe

baza listingurilor existente la dosar, în baza unei delegații primite de la

procuror. Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004, sub

directa coordonare și controlul nemijlocit al acestuia, astfel că în mod corect

în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termenul legal petentul D.V.F. și prin apărătorul ales, a

susținut în esență că procesul-verbal incriminat a condus la pronunțarea unei

sentințe de condamnare a recurentului petent iar fapta intimatului F.G. a fost

săvârșită cu intenție, astfel că se impune casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale.

La termenul din 29 septembrie 2010 a

depus concluzii și intimatul F.G. în care a susținut, printre altele că

recursul nu a fost motivat în condițiile art. 385

20

alin. (1) și (2)

C. proc. pen. iar, pe de altă parte, demersul petentului-recurent are ca scop

revizuirea cauzei în care a fost condamnat, în condițiile în care activitatea

sa infracțională a fost probată.

Examinând hotărârea atacată,

potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că

recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor premergătoare

rezultă că recurentul petent D.V.F. a fost cercetat, trimis în judecată și

condamnat pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea

și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, infracțiuni pentru

care, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror,

potrivit art. 209 alin. (3) raportat la art. 27 pct. 1 lit. d) C. proc. pen.

iar de la adoptarea Legii nr. 508 din 23 noiembrie 2004, urmărirea se

efectuează de un procuror specializat din cadrul D.I.I.C.O.T. - structură a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Este adevărat că

potrivit art. 9 din acest din urmă act normativ, procurorul specializat poate delega

ofițerii și agenții de poliție judiciară desemnați nominal, potrivit Legii, să

efectueze anumite acte de cercetare, sub directa coordonare și controlul său

nemijlocit iar "actele întocmite de ofițerii de poliție din dispoziția

scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia".

Evident, prevederile analizate, sunt

derogatorii de la prevederile art. 135 C. proc. pen. privind delegarea în

sensul că, potrivit normei generale, organul de urmărire penală delegat,

efectuează actul de procedură în nume propriu, în limitele obiectului

delegării, dar și imposibilitatea de a pune și alte întrebări, dacă necesitatea

rezultă în cursul audierii pe când, în cazul delegării din legea specială

arătată, ofițerii și agenții de poliție care îndeplinesc acte de cercetare

penală sunt desemnați nominal, efectuează numai actele dispuse de procuror iar

actele procedurale sunt realizate în numele acestuia prin voința expresă a

legii, astfel că și eventuala răspundere pentru exactitatea actului respectiv,

revine titularului actului, respectiv procurorului.

Pe de altă parte, a intrat în

puterea lucrului judecat împrejurarea că vinovăția inculpatului D.V.F. -

recurentul petent din cauza de față, a fost stabilită pe baza declarațiilor

coinculpatului Ș.F.D., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice

interceptate, declarațiile martorilor R.T., V.M., C.M.L., A.D.T., Ș.M.,

procese-verbale de investigații, procese-verbale de verificare a agendei

telefonice a telefonului mobil aparținând lui L.A., ridicat de la Ș.M., în care

s-au găsit mesaje tip SMS trimise de inculpatul D.V.F., la care se adaugă și

înlesnirea traducerii unor conversații telefonice purtate de inculpatul Ș.F.D.

și victima L.A. cu numitul R. din Olanda și nicidecum pe baza procesului-verbal

din 9 iunie 2005.

Este de observat că actul procedural

incriminat prin plângerea recurentului petent a fost întocmit la 9 iunie 2005

astfel că la 9 iunie 2010 s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii

penale a oricărei persoane, potrivit art. 122 lit. d) C. pen.

La cele de mai sus adăugăm și faptul

că actele procedurale, în conținutul lor pot fi adăugate, corectate, suprimate,

îndreptate, din oficiu sau la cererea celui interesat, potrivit prevederilor

art. 194 - 196 C. proc. pen. iar recurentul petent nu a solicitat procurorului

sau instanței aplicarea acestor prevederi pe parcursul desfășurării procesului

penal anterior, respectiv în intervalul iunie 2005 - martie 2008, și numai după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a formulat plângerea penală analizată.

Apare verosimilă susținerea

intimatului F.G. în sensul că pagina din listingul convorbirilor telefonice în

care se afla și convorbirea din 30 august 2004 nu a fost depusă cu plângerea

penală sau chiar să lipsească din dosar, dar astfel de împrejurări nu mai pot

avea relevanță juridică în cauza de față. În schimb, nu poate fi primită

susținerea aceluiași intimat în sensul că recursul nu a fost motivat cu cel

puțin 5 zile înainte de primul termen de judecată, care a fost la data de 16

iunie 2010, deoarece în cauză sunt incidente prevederile art. 385

10

alin. (3) raportat la art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. norme

potrivit cărora, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit

legii, nu poate fi atacată cu apel, poate fi motivat și oral în ziua judecății.

În consecință, soluția primei

instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr.

1068/P/2008 din 25 septembrie 2009 și a rezoluției nr. 1789/II/2/2009 este

temeinică și legală.

Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge ca nefondat recursul declarat

de petentul D.V.F.

În baza art. 192 alin. (2) din

același cod, recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul D.V.F. împotriva Sentinței penale nr. 50 din 24

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul petiționar la

plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 noiembrie 2010.