ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2469/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2469/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața

primei instanțe.

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamantul A.M. a chemat în judecată

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pentru a fi obligată

să emită Dispoziția prin care să propună acordarea de despăgubiri conform Legii

nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, sens în care să procedeze la selectarea

dosarului său în cadrul ședințelor Comisiei Centrale pentru Acordarea

Despăgubirilor, să atribuie un consilier pentru analiza dosarului de

retrocedare, să transmită dosarul unui evaluator autorizat care să analizeze

raportul de evaluare și să emită titlul de despăgubire conform raportului de

evaluare, cu plata de daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere și cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, la data de 16 ianuarie 2002, a formulat notificarea

prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitând Primăriei Iași restituirea în natură

sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul.

Reclamantul a susținut

că dispoziția primarului nr. 1835 din 31 mai 2005, prin care i-a fost respinsă

cererea, a fost anulată în mod irevocabil prin decizia Curții de Apel Iași, nr.

63 din 25 aprilie 2007, prin care primarul a fost obligat să soluționeze

cererea, astfel că, prin dispoziția primarului nr. 1415 din 01 iulie 2008, s-a

propus acordarea de despăgubiri, iar prin adresa Prefectului Iași nr. 2083 din 01

iulie 2009, a fost înștiințat că dosarul său a fost înaintat la A.N.R.P. cu nr.

14068 din 27 mai 2009, însă, în ciuda demersurilor sale la instituția pârâtă, reclamantul

nu a reușit să obțină informații privind stadiul procedurii de acordare a

despăgubirilor în dosarul său.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a

invocat excepțiile lipsei de competență materială a Tribunalului Iași, și a

lipsei calității sale procesuale pasive pentru emiterea dispoziției de

propunere de acordare despăgubiri, ce intră în competența Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor București.

Prin sentința civilă nr.

102/ CA din 11 februarie 2010, Tribunalul Iași, a admis excepția de

necompetență materială, declinându-și competența în favoarea Curții de Apel Iași.

Prin precizările

formulate, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de

copârâtă, a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pârâta Comisia

Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor a depus la dosarul cauzei concluzii

scrise, prin care a precizat că dosarul reclamantului a fost completat cu înscrisurile

ce i-au fost solicitate, iar în prezent acesta se află în etapa de evaluare,

soluționarea având loc cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor,

stabilită prin decizia internă cu nr. 2815 din 16 septembrie 2008.

Totodată, pârâta a

susținut că, întrucât procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

a fost declanșată, dosarul fiind transmis Secretariatului Comisiei Centrale, instituția

nu poate fi obligată la plata de daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere,

această cerere fiind inadmisibilă prin prisma art. 580

2

și 580

3

C. proc. civ.

Hotărârea instanței

de fond.

Prin sentința nr. 226

din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul A.M. în contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să

transmită unui evaluator autorizat dosarul de despăgubiri întocmit

reclamantului și înregistrat la nr. 41150/ CC, în termen de 30 zile de la

rămânerea irevocabilă a sentinței, sub sancțiunea plății către reclamant a unor

daune cominatorii de 100 lei/zi întârziere, a obligat pârâta ca, ulterior

întocmirii raportului de evaluare, să procedeze la analiza acestuia și la

emiterea titlului de despăgubiri, în conformitate cu procedura prevăzută de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a respins ca rămase fără obiect capetele de

acțiune având ca obiect selectarea dosarului de despăgubiri de C.C.S.D. și

atribuirea unui consilier în vederea analizării dosarului de despăgubiri și a

respins, ca nedovedit, capătul de cerere privind acordarea de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a apreciat că se impune admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A.N.R.P., raportat

capetelor de acțiune cu care reclamantul a investit instanța de contencios

administrativ și care vizează doar etapa de emitere a titlului de despăgubiri,

de competența exclusivă a pârâtei Comisia Centrală pentru Acordarea

Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P., dar care dispune de calitate procesuală

pasivă în litigiile decurgând din emiterea actelor administrative ce intră în

atribuțiile sale conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Analizând situația de

fapt expusă de părți, Curtea, a constatat că au rămas fără obiect capetele din

acțiunea reclamantului privind selectarea dosarului său de pârâta C.C.S.D. și

analiza acestuia de un consilier, ce au fost derulate de la transmiterea

dosarului de organul administrativ local – cu adresa nr. 14068 din 27 mai 2009,

către pârâtă, însă aceasta din urmă a tergiversat mai mult de 1 an numirea unui

evaluator în dosarul său nr. 44150/CC, invocând reglementări interne de

selecție a dosarelor de despăgubiri, ce nu o pot exonera, însă, de obligația

soluționării cererii într-un „termen rezonabil”, în condițiile în care

reclamantul a demarat procedura legală administrativă de obținere a

despăgubirilor pentru imobilul în cauză, încă din anul 2002, deține o decizie

irevocabilă ce-i atestă calitatea de persoană îndreptățită să primească aceste

despăgubiri din anul 2007 și, cu toate acestea, în octombrie 2010, pârâta

C.C.S.D. nu declanșase procesul de evaluare a imobilelor preluate abuziv de

statul comunist de la autorii reclamantului.

exercitată în cauză.

Împotriva sentinței

civile pronunțate de Curtea de Apel, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Printr-o primă

critică din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond, în mod greșit,

a reținut că au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen

rezonabil de soluționare a cauzei.

Astfel, precizează

autoritatea recurentă, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și

înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind

acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul

aferent Dispoziției nr. 1415/2008, a fost transmis Secretariatul Comisiei

Centrale de către Primăria Municipiului Iași și înregistrat cu nr. 44150/CC.

Referitor la

verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a

imobilul-notificat de reclamant, precum și etapa evaluării, recurenta

menționează că aceste etape sunt condiționate de respectarea ordinii de

înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16

septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta consideră

că nu poate fi vorba de un refuz nejustificat din partea Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de

despăgubire, având în vedere că procedura administrativă prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 a fost declanșată, dosarul fiind transmis

Secretariatului Comisiei Centrale.

Printr-o a doua

critică din recurs, recurenta-pârâtă susține că prima instanță a aplicat, în

mod nelegal, sancțiunea plății către reclamant a unor daune cominatorii de 100

lei/zi întârziere.

Faptul că nu fost

emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire, susține recurenta, nu poate

constitui o neexecutare din partea Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, din moment ce procedura administrativă prevăzută de Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, în urma căreia se emite decizia conținând titlul de

despăgubire, nu este finalizată, întrucât este condiționată de respectarea

ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815

din 16 septembrie 2008.

instanței de recurs.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, apreciază că recursul este

fondat numai în ceea ce privește acordarea daunelor cominatorii, pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit doctrinei și

practicii judiciare, daunele cominatorii reprezintă o instituție creată pentru

garantarea indirectă a executării obligațiilor de „a face”, intuitu personae.

Înalta Curte, reține

că procedura contenciosului administrativ vizând executarea titlurilor

executorii constituite din hotărâri judecătorești nu prevede o atare sancțiune,

procedura de executare fiind una aparte, derogatorie de la dreptul comun (art. 22

și următoarele din Legea nr. 554/2004).

Pe de altă parte,

instanța de control judiciar are în vedere și faptul că, în dreptul comun,

posibilitatea de constrângere a debitorului unei obligații de a face care nu se

poate realiza decât cu concursul nemijlocit al acestuia și care nu se poate

aduce la îndeplinire prin executare silită, nu se poate concretiza decât prin

aplicarea unei amenzi civile, care se plătește în contul statului și nu al

creditorului, creditorul putând însă să fie despăgubit pentru daunele-interese

echivalente prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligației.

Astfel fiind, Înalta

Curte, constată că instanța de fond, în mod greșit, a obligat pârâta la plata daunelor

cominatorii, în cauză nefiind incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004,

care instituie o procedură specială de sancționare a autorităților, în cazul în

care acestea nu execută hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.

Prin urmare, Înalta

Curte, va modifica sentința recurată, în sensul că va respinge capătul de

cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii.

În ceea ce privește

fondul cauzei, Înalta Curte, constată că cea mai mare parte a motivării căii de

atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției

pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind

complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și

inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Intervalul mare de

timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană

îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția nr. 1415 din 01 iulie

2008 emisă de Primăria Municipiului Iași, iar dosarul a fost înregistrat, în

anul următor, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă

consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire concretă

la criticile formulate în recurs, Înalta Curte, reține că instanța de fond

întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de

despăgubire, autoritatea pârâtă – Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este

înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea

evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea

specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport

susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din

Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și

secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să

contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un

proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și

în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor

definitive.

Soluționarea cauzelor

în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element

al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a

autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în

sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de

apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru

justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

La pronunțarea

prezentei decizii, Curtea, are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară

în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: decizia

nr. 1655 din 20 martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în

Înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios

administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul I, E.H., București, 2007);

decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casație și

Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul

2007 – Semestrul II, E.H., București, 2008); deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din

4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție,

Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2008 –

Semestrul II, E.H., București, 2009); decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și

decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casație și

Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul

2009, E.H., București, 2011).

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ.,

coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite

recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge ca

nefondat capătul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii, menținându-se

celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței

nr. 226 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată, în sensul că respinge, ca nefundat, capătul de cerere privind

acordarea daunelor cominatorii.

Menține celelalte

dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 mai 2011.