ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 197/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 197/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra contestației în anulare de față reține

următoarele:

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia

nr. 1486 din 18 februarie 2011, pronunțată în dosarul nr. 520/46/2009, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.G. SRL împotriva

deciziei nr. 170/A din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin Hotărârea nr. 11

din 21 decembrie 2004 s-a aprobat acordarea de despăgubiri în cuantum de

528.718.451 lei pentru imobilul expropriat în suprafață de 2503,26 mp,

proprietatea S.C „E.G." S.R.L.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat contestație expropriatul, contestând suma stabilită ca

despăgubire, în sensul că nu acoperă în întregime prejudiciul produs ca urmare

a exproprierii.

După un prim ciclu

procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești, care

prin decizia civilă nr. 170/A din 02 decembrie 2009 a apreciat că sunt

aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 și, în conformitate cu

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care consacră principiul

disponibilității a stabilit valoarea despăgubirilor în limitele pretențiilor

reclamantei, respectiv la suma de 100.000 Euro, în echivalentul în lei la data

plății efective.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta, formulând critici de nelegalitate, cu

privire la: greșita aplicare a dispozițiilor art. 132 alin. (2) și a art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9), nerespectarea dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și încălcarea

principiului contradictorialității (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). A invocat

și nulitatea hotărârii pentru argumentul că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor motivelor de apel invocate de către reclamantă (art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.), respectiv cererea referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată

solicitate de reclamantă.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, instanța a constatat că acestea sunt

nefondate și că vizează, în esență, modul de interpretare și aplicare, de către

instanța de apel, a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. (motive de recurs 1 –

4) și neanalizarea unui motiv de apel (motiv 5 de recurs). Astfel, s-a arătat

că susținerile subsumate fiecăruia dintre aceste aspecte de nelegalitate au

fost cercetate împreună, în succesiunea logică impusă de raționamentul juridic

pe care se întemeiază soluția de respingere a recursului.

Făcând referire la

dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., s-a reținut că instanța de apel

nu a avut în vedere, astfel cum a pretins recurenta, însăși modificarea

obiectului cererii, care este reglementată de art. 132 alin. (1), ci precizarea

câtimii acestuia, ce nu reprezintă o modificare a cererii introductive, după

cum prevede explicit art. 132 alin. (1) pct. 2.

Pe de altă parte, în

contextul legii speciale privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

persoana ce sesizează instanța de judecată, nemulțumită fiind de cuantumul

despăgubirilor acordate de către expropriator, are obligația să indice, prin

cererea introductivă, cuantumul pretențiilor. Astfel, cum dispune art. 27 din

Legea nr. 33/1994, acest cuantum, independent de calculul realizat de expertul

judiciar pe parcursul judecății, poate fi valorificat de către instanța de

judecată.

Drept urmare s-a

apreciat că, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea acestor

dispoziții legale, raportându-se la nivelul pretențiilor din cererea de chemare

în judecată, ce nu au fost modificate, sub aspectul câtimii, în cursul

judecății în primă instanță.

S-au considerat

nefondate și criticile relative la încălcarea dispozițiilor instanței de

casare, din perspectiva cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu

referire la art. 132 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut

că prin decizia de casare nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, nu a fost dezlegată

chestiunea modului de aplicare a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. și nici

măcar a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, neexistând, de altfel,

nicio rațiune pentru această abordare.

Abia după casarea

deciziei recurate în privința cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei -

pentru motive ținând de criteriile de evaluare – și efectuarea unei noi

expertize în rejudecare, se punea problema verificării pretențiilor

reclamantei, pentru a le compara cu rezultatul expertizei. Refăcând expertiza

de specialitate, instanța de rejudecare a trebuit să verifice incidența art.

27, răspunzând în acest sens și motivului de apel al pârâtei CNADNR cu acest

obiect.

Constatând că sumele

de bani calculate de expert – 203.515 Euro, pentru terenul de 2503,26 mp și

25.407 Euro, pentru terenul de 317,12 mp – depășesc suma de 100.000 Euro

solicitată de reclamantă, s-a apreciat că, în mod corect, instanța de apel a

redus cuantumul despăgubirilor efectiv acordate la nivelul pretențiilor părții,

în aplicarea art. 27.

Deși instanța de apel

nu a arătat motivele pentru care, comparând cele trei elemente prevăzute de

art. 27, a acordat despăgubiri la nivelul maximal al pretențiilor reclamantei

de 100.000 Euro, în loc de a respinge cererea de chemare în judecată ori de a

respinge apelul reclamantei, această chestiune s-a apreciat ca fiind lipsită de

interes din perspectiva reclamantei, atât timp cât s-au acordat despăgubiri în

conformitate cu pretențiile din cererea introductivă.

În ceea ce privește

motivul de recurs vizând neanalizarea, în rejudecarea apelurilor, a criticii

reclamantei în legătură cu neacordarea în primă instanță a cheltuielilor de

judecată solicitate, Înalta Curte a constatat că nu are obiect, deoarece acest

aspect a fost tranșat cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior,

prin decizia de casare nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Prin această decizie

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat motivul de recurs al

pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.

pe aspectul cheltuielilor de judecată acordate în apel.

Întrucât decizia de

apel a fost casată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea ambelor apeluri,

după cum reiese din considerentele deciziei de casare, a rezultat că

aprecierile instanței de recurs au vizat doar cheltuielile acordate pentru faza

judecății în primă instanță.

Drept urmare,

dispoziția din decizia de apel nr. 99 din 11 aprilie 2006 referitoare la

cheltuielile de judecată din faza judecății în primă instanță a intrat în

puterea lucrului judecat, reprezentând titlu executoriu pentru suma de 1150

lei.

La data de 4 martie

2011, reclamanta SC E.G. SRL a formulat contestație în anulare, întemeiată pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând că Înalta Curte, prin hotărârea

dată a omis să cerceteze toate motivele de recurs formulate de recurentă. În

dezvoltarea acestui motiv, a arătat că instanța trebuia să răspundă punctual

tuturor argumentelor aduse prin criticile de recurs, în cauză nefiind vorba de

o sistematizare a motivelor de recurs și de examinare a acestora de către

instanța de control într-o legătură logică.

Cu privire la

obligativitatea instanței de recurs de a examina efectiv problemele esențiale

ce-i sunt supuse examinării invocă jurisprudența CEDO cu privire la noțiunea de

proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție.

În dezvoltarea

motivelor contestației depuse la data de 22 noiembrie 2011, contestatoarea și-a

completat contestația în anulare cu motivul reglementat de art. 318 alin. (1)

teza I-a C. proc. civ., susținând că dezlegarea dată prin decizia atacată este

și rezultatul unei greșeli materiale.

Astfel, a invocat drept

greșeli materiale ale instanței de recurs: nereținerea cererilor formulate de

reclamantă la fond, apel și recurs cu privire la contestarea și indicarea

cuantumului pretențiilor, neprezentarea punctul de vedere referitor la

cuantumul real al pretențiilor reclamantei și greșita reținere, ca rămasă fără

obiect a criticii privind neacordarea cheltuielilor de judecată, ca intrată în

puterea lucrului judecat prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu

procesual.

Prin întâmpinare,

intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a

invocat două excepții procedurale cu privire la tardivitatea formulării și

modificării contestației în anulare, în raport de dispozițiile art. 319 alin. (2)

2

C. proc. civ. și a inadmisibilității acesteia în raport de dispozițiile art. 18

C. proc. civ.

Cu privire la

excepția tardivității formulării și modificării contestației în anulare, a

arătat că a fost înființată poprirea asupra sumelor dispuse de instanță, astfel

că, formularea contestației în anulare după acest moment nu poate fi

considerată decât tardivă.

În susținerea

excepției de inadmisibilitate a precizat că motivele invocate de contestator,

nu intră sub incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Analizând, excepțiile

tardivității și inadmisibilității contestației în anulare, invocate de intimata

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA le

respinge pentru următoarele considerente:

Cu privire la

termenul

de exercitare a contestației

în

anulare

,

legea consacră dispoziții speciale.

Astfel, potrivit art. 319 alin. (2)

C. proc. civ. „

Contestația

se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar

în

tot timpul ei, până

la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c).

Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de

executare silită,

contestația

poate fi introdusă

în

termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre,

dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.

Prin hotărârea ce

face obiectul prezentei contestații în anulare, decizia nr. 1486 din 18

februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 520/46/2009, s-a respins, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.G. SRL împotriva deciziei nr.

170/A din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie.

Prin urmare, decizia

contestată nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, astfel că,

potrivit art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare

împotriva acesteia putea fi formulată în termen de 15 zile de când

contestatorii au luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la

data când hotărârea a rămas irevocabilă.

În speță, decizia contestată

a rămas irevocabilă la 18 februarie 2011, iar termenul de un an, pentru

formularea contestației în anulare, s-a împlinit la 18 februarie 2012.

Prezenta contestație

în anulare, fiind formulată la 4 martie 2011 și motivată la 22 noiembrie 2011,

nu este tardivă, astfel că instanța va respinge excepției de tardivitate

formulată de intimată.

Referitor la excepția

de inadmisibilitate, se constată că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât,

contestatorul indică ca temei al cererii sale dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. și invocă drept motive ale contestației în anulare ambele teze prevăzute

de text.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia pentru

argumentele ce succed.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs

pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale.

În sensul textului

citat, greșeala materială se referă la aspectele formale, procedurale, ale

judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate eventuale greșeli

de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor

dispoziții legale.

În speță, contestatoarea

nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale

ale judecății în recurs. Aceasta susține drept greșeli materiale: greșita

nereținerea a cererilor sale cu privire la contestarea și indicarea cuantumului

pretențiilor sale, neprezentarea cu claritate a punctul de vedere al instanței

referitor la cuantumul real al pretențiilor reclamantei și greșita apreciere asupra

motivul său de recurs privind neacordarea cheltuielilor de judecată ca rămas

fără obiect.

Or, ceea ce solicită

contestatoarea, în cadrul contestației în anulare ar duce la o rejudecare, a

cauzei, ceea ce nu este posibil, iar aspectele invocate de contestatoare nu

sunt susceptibile de reevaluare în contextul acestei căi extraordinare de atac,

deoarece dacă s-ar proceda astfel, s-ar deschide calea recursului la recurs,

ceea ce este inadmisibil.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de asemenea de către

contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Nici aceste prevederi

legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate

susținerile contestatoarei potrivit cărora instanța de recurs nu a analizat toate

motivele de recurs.

Deși nu se specifică

care anume dintre motivele de recurs nu au fost analizate, susținând doar că nu

se impunea o sistematizare a motivelor de recurs, se constată că, instanța de

recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare dintre argumentele

invocate, fiind îndreptățită să răspundă printr-un considerent comun.

Înalta Curte, pentru

considerentele ce preced, reținând că dispozițiile art. 318 C. proc. civ. nu

sunt incidente în cauză, va respinge, ca nefondată, contestația în anulare

formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității

și inadmisibilității invocate de intimata Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România SA.

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC E.G. SRL

împotriva deciziei nr. 1486 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în dosarul

nr. 520/46/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2012.