ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1486/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1486/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 320 din 21

decembrie 2006, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC E.G. SRL Pitești, în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. - S.A. și Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004 Argeș, a modificat în parte Hotărârea nr.

11/2004 emisă de C.N.A.D.N.R., în sensul că a stabilit

despăgubirile ce urmează a fi primite de reclamantă pentru

suprafața expropriată la suma de 267068,802 lei.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut

următoarele:

Prin Hotărârea nr.

11 din 21 decembrie 2004 s-a aprobat acordarea de despăgubiri în cuantum

de 528.718.451 lei pentru imobilul expropriat în suprafață de 2503,26

mp, proprietatea SC E.G. SRL.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat contestație expropriatul, contestând suma

stabilită ca despăgubire, în sensul că nu acoperă în

întregime prejudiciul produs ca urmare a exproprierii.

Potrivit art. 26 din

Legea nr. 33/1944, exproprierea se poate face pentru cauză de utilitate

publică și numai după o dreaptă și integrală reparare

a prejudiciului.

Astfel, o

dreaptă și integrală reparare a prejudiciului se poate realiza

numai prin stabilirea prețului de circulație a terenului în

funcție de prețul zonei, de categoria de folosință a

terenului, criterii ce au fost avute în vedere de către expertul cauzei cu

prilejul efectuării raportului de expertiză, ca de altfel și

funcțiile economice ale activității desfășurate pe

teren.

Acțiunea a fost

admisă în parte, întrucât cuantumul despăgubirilor solicitate de

reclamantă este mai mare decât cel acordat.

Apelul declarat de

reclamanta SC E.G. SRL Pitești a fost admis prin Decizia nr. 99/ A din 11

aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, cu

consecința schimbării în parte a sentinței atacate și

stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 848.398,87 lei, cu

cheltuieli de judecată.

Prin aceeași

decizie, apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. împotriva aceleiași

sentințe a fost respins ca nefondat.

Recursul declarat

împotriva acestei decizii de către pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. a fost admis

prin Decizia nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, cu consecința casării deciziei și

trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de recurs a înlăturat

susținerile recurentei referitoare la nerespectarea prevederilor art. 25

din Legea nr. 33/1994, raportul de expertiză tehnică întocmit în apel

fiind semnat de cei trei experți ce au format comisia constituită de

instanță, aceștia însușindu-și conținutul

raportului.

Instanța a

constatat a fi întemeiat motivul de recurs care vizează cuantumul

despăgubirilor acordate, deoarece, în mod greșit, prin expertiza

efectuată în faza de judecată a apelului, contravaloarea

prejudiciului rezultat din diminuarea terenului care i-a rămas reclamantei

în proprietate după expropriere la o suprafață ce-l face

inutilizabil a fost calculată prin aceeași metodă de evaluare

și, în consecință, aceeași relație de calcul, rezultată

din aplicarea acelorași coeficienți, ca cea folosită pentru

determinarea valorii terenului expropriat.

Or, după cum

rezultă din art. 26 din Legea nr. 33/1994, legiuitorul a avut în vedere la

edictarea acestei norme, doar evaluarea despăgubirilor cuvenite persoanei

expropriate pentru terenul expropriat, nu și prejudiciul cu o cauză

juridică diferită.

În cazul

despăgubirilor cuvenite conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, prejudiciul

suferit de persoana expropriată rezultă din pierderea dreptului de

proprietate asupra bunului, pe când în cazul despăgubirilor solicitate

pentru imposibilitatea utilizării terenului rămas în proprietatea

persoanei expropriate, prejudiciul produs are drept cauză limitarea

exercitării atributelor dreptului de proprietate din cauza diminuării

suprafeței terenului rămas.

Prin urmare,

criteriile de evaluare a celor două categorii de prejudicii nu pot fi

identice, așa cum a considerat instanța de apel.

Înalta Curte a dispus

ca, în cadrul rejudecării, să se efectueze un nou raport de

expertiză prin care să fie evaluate despăgubirile rezultate din

prejudiciul produs prin pierderea dreptului de proprietate asupra

suprafeței de teren expropriate, cu respectarea prevederilor art. 26 din

Legea nr. 33/1994. S-a apreciat, totodată, că se impun stabilirea

criteriilor de evaluare și administrarea tuturor probele necesare pentru

stabilirea despăgubirilor rezultate din prejudiciul produs ca urmare a

diminuării suprafeței rămase în proprietatea reclamantei

până la o suprafață ce o face inutilizabilă.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel Pitești, secția civilă,

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale

și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 520/46/2009, iar cu

ocazia rejudecării apelurilor, s-a dispus efectuarea unei expertize, în

raport de îndrumările date prin decizia de casare, expertiză ce a

fost întocmită conform dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr.

33/1994.

Prin Decizia

civilă nr. 170/ A din 02 decembrie 2009, Curtea de Apel Pitești a

admis apelurile ambelor părți și a modificat sentința în

sensul că a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 100.000 Euro,

echivalentă în lei la data plății efective.

În considerentele

deciziei, s-a reținut că experții au ajuns la concluzii identice

cu cele ale expertizei efectuate în primul ciclu procesual, valoarea

despăgubirilor la care au ajuns experții fiind de 203.515 euro pentru

suprafața de 2503,26 mp și 25.407 euro pentru suprafața de

317,12 mp rămasă reclamantei, dar inutilizabilă. Experții

au calculat despăgubiri și pentru o suprafață de 1700 mp,

suprafață ce excede, însă, obiectului contestației din

cauză.

Instanța a

reținut că suma acordată de expropriator, conform Hotărârii

nr. 11 din data de 21 decembrie 2004, a fost de 528.718 lei, iar cea

solicitată de reclamantă prin acțiunea formulată este de

100.000 euro, sumă ce nu a fost modificată niciodată în cursul

procesului, conform dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

S-a apreciat că

sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, potrivit

cărora „Despăgubirea acordată de către instanță

nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și

nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă

persoană interesată”.

Pe acest temei

și în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

care consacră principiul disponibilității, instanța de apel

a stabilit valoarea despăgubirilor în limitele pretențiilor

reclamantei, respectiv la suma de 100.000 euro, în echivalentul în lei la data

plății efective.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304

pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 132 alin.

(2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9), neținând cont de caracterul

dispozitiv al acestora.

Astfel, nu se putea

invoca din oficiu aplicarea acestor prevederi, cu atât mai puțin în

căile de atac, modificarea acțiunii producându-se și după

primul termen de judecată, dată fiind neopunerea părții

adverse.

Or, reclamanta,

încă din faza incipientă a procedurii de acordare a

despăgubirilor pentru terenul expropriat, a contestat cuantumul acestora,

în ambele cicluri procesuale parcurse în cauză, implicit modificând

acțiunea introductivă în ceea ce privește cuantumul estimativ de

100.000 euro, în sensul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., aspect în

legătură cu care pârâta nu a manifestat nicio opoziție în cursul

judecății în primă instanță.

Ca atare, este

inadmisibilă invocarea acestei neregularități din oficiu de

către instanța de apel, în calea de atac.

Deoarece prevederile art.

132 C. proc. civ. sunt edictate în favoarea pârâtului, acesta este singurul în

drept a le invoca, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.,

până la prima zi de înfățișare sau până la închiderea

dezbaterilor. Neinvocarea în termen de către pârât a dispozițiilor art.

132 C. proc. civ. atrage decăderea acestuia din dreptul de a le invoca.

apel nu a respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (art.

304 pct. 7 C. proc. civ.), în condițiile în care decizia recurată nu

cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței; or, motivarea clară, convingătoare și

pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru

părțile din proces, în fața eventualului arbitrariu

judecătoresc și singurul mijloc prin care se asigură exercitarea

controlului judiciar.

Decizia este

nemotivată și în raport de motivele de casare din decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție, deoarece trebuia să

redea care este cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat și

pentru cel devenit inutilizabil.

apel a aplicat greșit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât instanța de casare nu constatase

că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 132 alin. (2) C. proc.

civ. și nici prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, instanța

de rejudecare nu putea face o altă interpretare a acestor dispoziții

legale, nesocotind dezlegările de drept câștigate.

apel a încălcat principiul contradictorialității (art. 304 pct. 5

C. proc. civ.), nepunând în discuția părților toate

neregularitățile pe care le-a invocat din oficiu, direct în calea de

atac, astfel încât decizia recurată este nulă absolut.

recurată este nulă și pentru argumentul că instanța de

apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate de

către reclamantă (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), respectiv cererea

referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate de

reclamantă, motivată pe dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994,

toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere

și retrocedare, inclusiv în fața instanțelor

judecătorești, se suportă de către expropriator, acordarea

acestora nefiind condiționată de culpa procesuală

prevăzută de art. 274 C. proc. civ.

De altfel, în primul

ciclu procesual de judecare a cauzei în apel s-au acordat cheltuieli de

judecată la solicitarea reclamantei.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

Înalta Curte constată următoarele:

Criticile recurentei

vizează, în esență, modul de interpretare și aplicare, de

către instanța de apel, a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. (motive

de recurs 1 – 4), precum și neanalizarea unui motiv de apel (motiv 5 de

recurs), astfel încât susținerile subsumate fiecăruia dintre aceste

aspecte de nelegalitate urmează a fi cercetate împreună, în

succesiunea logică impusă de raționamentul juridic pe care se

întemeiază soluția adoptată în cauză.

incidenței dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. a fost

făcută de către instanța de apel, în considerentele

deciziei recurate, în contextul prevederilor art. 27 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Ca atare, cercetarea

aplicabilității normei procedurale nu poate fi realizată decât

în contextul în care instanța de apel a înțeles să plaseze

dispoziția procedurală.

În conformitate cu art.

27, „Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta

și cu pretențiile formulate de părți și va

hotărî; despăgubirea acordată de către instanță

nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și

nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă

persoană interesată”.

Rezultă, din

conținutul normei citate anterior, că instanța de judecată,

după efectuarea expertizei prevăzute de 25 din legea specială,

are obligația de a compara pretențiile părții cu rezultatul

expertizei și cu despăgubirile acordate de expropriator, ceea ce

înseamnă că instanța trebuie să verifice cuantumul sumei de

bani solicitate de expropriat cu titlu de despăgubiri.

De altfel, pârâta C.N.A.D.N.R.

S.A. a învestit explicit instanța de apel cu verificarea condițiilor

din art. 27 din lege, formulând un motiv de apel în acest sens, ce trebuia

analizat ca atare cu ocazia rejudecării apelurilor după casarea

dispusă prin Decizia nr. 7736 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În acest context,

prin decizia recurată s-a procedat în mod corect la verificarea

cuantumului pretențiilor reclamantei, constatându-se că această

sumă de bani este chiar cea menționată în cererea de chemare în

judecată, în absența modificării explicite a acestui cuantum în

cursul judecății în primă instanță.

Contrar susținerilor

recurentei, instanța de rejudecare a apelurilor nu a aplicat reclamantei

sancțiunea decăderii din dreptul de modificare a cererii de chemare

în judecată, pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 132 C.

proc. civ., respectiv până la prima zi de înfățișare,

dimpotrivă, a constatat că suma de bani menționată în

cererea de chemare în judecată nu a fost modificată pe tot parcursul

judecății în primă instanță, iar această

apreciere este corectă.

Făcând referire

la dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu

a avut în vedere, astfel cum pretinde recurenta, însăși modificarea

obiectului cererii, care este reglementată de art. 132 alin. (1), ci

precizarea câtimii acestuia, ce nu reprezintă o modificare a cererii

introductive, după cum prevede explicit art. 132 alin. (1) pct. 2.

O asemenea precizare

ar fi trebuit formulată cel puțin sub forma unei declarații

verbale a reclamantei cu privire la cuantumul exact al pretențiilor,

formulată până la închiderea dezbaterilor în primă

instanță, care să fi fost consemnată ca atare în vreuna

dintre încheierile de ședință întocmite de tribunal.

Or, atare

declarație verbală nu există (cu atât mai puțin o cerere

formulată în scris), nici măcar în încheierea de dezbateri de la

termenul din 18 decembrie 2006, când tribunalul a rămas în pronunțare

asupra cererii.

La acel termen,

reclamanta, prin apărător, a contestat raportul de expertiză

judiciară, prin care cuantumul despăgubirilor cuvenite fusese

calculat la suma de 267.068,802 lei – instanța respingând obiecțiunile

astfel formulate - fără a preciza, însă, un alt cuantum al

pretențiilor decât cel arătat în cererea introductivă.

Dimpotrivă, a pus concluzii de admitere a acțiunii astfel cum a fost

formulată, ceea ce indică tocmai menținerea pretențiilor

inițiale.

La acel moment

procesual, o dezbatere asupra câtimii pretențiilor din perspectiva art. 27

din Legea nr. 33/1994 era superfluă, atât timp cât despăgubirile

calculate de expert se situau sub nivelul celor 100.000 euro indicați în

cererea de chemare în judecată, ce reprezintă un maximum al

despăgubirilor pe care instanța le poate efectiv acorda. Acest aspect

a fost menționat chiar în cuprinsul sentinței civile nr. 320 din 21

decembrie 2006, arătându-se că cererea a fost admisă doar în

parte, deoarece cuantumul despăgubirilor solicitate de către

reclamantă este mai mare decât cel acordat, fără ca reclamanta

să critice această constatare prin motivele de apel.

Prin motivele de

recurs, reclamanta a susținut că a modificat implicit cuantumul pretențiilor

în diferitele faze procesuale, după efectuarea expertizelor judiciare.

Aceste susțineri

nu au suport, întrucât, după cum s-a arătat, precizarea câtimii

obiectului cererii nu poate fi dedusă din alte acte procesuale efectuate

în cursul căilor de atac, ci trebuie formulată expres, în

condițiile art. 132 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Pe de altă

parte, în contextul legii speciale privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică, persoana ce sesizează instanța de

judecată, nemulțumită fiind de cuantumul despăgubirilor

acordate de către expropriator, are obligația să indice, prin

cererea introductivă, cuantumul pretențiilor, independent de calculul

realizat de expertul judiciar pe parcursul judecății, care, urmare a

comparării cu pretențiile expropriatului, poate fi valorificat de

către instanța de judecată dacă sumele indicate de expert

nu le depășesc pe acestea, astfel cum dispune art. 27 din Legea nr. 33/1994.

Reclamantul își

poate însuși concluziile expertizei sub aspectul cuantumului

despăgubirilor, însă numai cu respectarea dispozițiilor

referitoare la precizarea câtimii obiectului, respectiv până la închiderea

dezbaterilor în primă instanță. În cazul în care, în calea de

atac a apelului, se procedează la efectuarea unei noi expertize, este posibilă

valorificarea acesteia de către instanță, însă cu stricta

respectare a prevederilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, în limitele

pretențiilor expropriatului formulate în cursul judecății în

primă instanță.

Drept urmare, se

constată că, în mod corect, instanța de apel a făcut

aplicarea acestor dispoziții legale, raportându-se la nivelul

pretențiilor din cererea de chemare în judecată, ce nu au fost

modificate, sub aspectul câtimii, în cursul judecății în primă instanță.

Instanța de apel

nefăcând aplicarea sancțiunii decăderii reclamantei din dreptul

de precizare a cuantumului pretențiilor, sunt nefondate motivele de recurs

referitoare la caracterul normei reprezentate de art. 132 C. proc. civ., la

regimul juridic al excepției tardivității modificării cererii,

precum și la nepunerea în discuția părților a unei asemenea

excepții, atât timp cât, după cum s-a arătat, analiza

cuantumului pretențiilor reclamantei s-a realizat în contextul art. 27 din

Legea nr. 33/1994, invocat de pârâtă prin motivele de apel.

Sunt nefondate

și criticile relative la încălcarea dispozițiilor instanței

de casare, din perspectiva cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu

referire la art. 132 C. proc. civ.

Contrar

susținerilor recurentei, prin Decizia de casare nr. 7736 din 5 decembrie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a

fost dezlegată chestiunea modului de aplicare a dispozițiilor art. 132

C. proc. civ. și nici măcar a dispozițiilor art. 27 din Legea nr.

33/1994, neexistând, de altfel, nicio rațiune pentru această

abordare.

Abia după

casarea deciziei recurate în privința cuantumului despăgubirilor

cuvenite reclamantei - pentru motive ținând de criteriile de evaluare –

și efectuarea unei noi expertize în rejudecare, se punea problema

verificării pretențiilor reclamantei, pentru a le compara cu

rezultatul expertizei. Refăcând expertiza de specialitate, instanța

de rejudecare a trebuit să verifice incidența art. 27,

răspunzând în acest sens și motivului de apel al pârâtei C.N.A.D.N.R.

cu acest obiect.

Constatând că

sumele de bani calculate de expert – 203.515 euro pentru terenul de 2503,26 mp

și 25.407 euro pentru terenul de 317,12 mp – depășesc suma de

100.000 euro solicitată de reclamantă, în mod corect, instanța

de apel a redus cuantumul despăgubirilor efectiv acordate la nivelul

pretențiilor părții, în aplicarea art. 27.

Contrar

susținerilor recurentei, decizia de apel cuprinde motivele de fapt și

de drept pe care se sprijină, elemente esențiale ale oricărei

hotărâri judecătorești, cât timp a fost înfățișat

raționamentul juridic conceput, în susținerea soluției de

menținere a admiterii cererii, pe temeiul dispozițiilor art. 27 din

Legea nr. 33/1994.

Este adevărat

că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care, comparând

cele trei elemente prevăzute de art. 27, a acordat despăgubiri la

nivelul maximal al pretențiilor reclamantei de 100.000 euro, în loc de a

respinge cererea de chemare în judecată ori de a respinge apelul

reclamantei, însă această chestiune este lipsită de interes din

perspectiva reclamantei, atât timp cât s-au acordat despăgubiri în

conformitate cu pretențiile din cererea introductivă.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va constata ca fiind nefondate motivele de

recurs relative la dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

privește motivul de recurs vizând neanalizarea, în rejudecarea apelurilor,

a criticii reclamantei în legătură cu neacordarea în primă

instanță a cheltuielilor de judecată solicitate, Înalta Curte

constată că nu are obiect, deoarece acest aspect a fost tranșat

cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, prin Decizia de casare

nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Astfel, prin Decizia nr.

99 din 11 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, motivul

de apel formulată de reclamantă referitor la neacordarea, prin

sentința civilă nr. 320 din 21 decembrie 2006 a Tribunalului

Argeș, a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în

primă instanță, a fost admis, fiind obligată pârâta C.N.A.D.N.R.

S.A. la plata acestora, alături de cheltuielile de judecată

solicitate de reclamantă în apel.

Prin Decizia nr. 7736

din 5 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins ca nefondat motivul de recurs al pârâtei C.N.A.D.N.R. S.A. pe aspectul

cheltuielilor de judecată acordate în apel.

Întrucât decizia de

apel a fost casată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea ambelor

apeluri, după cum reiese din considerentele deciziei de casare,

rezultă că aprecierile instanței de recurs au vizat doar cheltuielile

acordate pentru faza judecății în primă instanță, în

sensul că, cererea de chemare în judecată fiind admisă,

reclamanta este îndreptățită la recuperarea lor, dată fiind

culpa procesuală a pârâtei.

Dispoziția

referitoare la cheltuielile de judecată fiind distinctă de

soluția asupra cererii de chemare în judecată în cuprinsul

dispozitivului deciziei de apel, casarea acestei decizii pentru motive legate

de stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost parțială. Chiar

dacă acest aspect nu a fost menționat explicit în cuprinsul deciziei

de casare, reiese fără echivoc din considerentele sale, respins fiind

motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată.

Drept urmare,

dispoziția din Decizia de apel nr. 99 din 11 aprilie 2006 referitoare la

cheltuielile de judecată din faza judecății în primă

instanță a intrat în puterea lucrului judecat, reprezentând titlu

executoriu pentru suma de 1150 lei.

Este nerelevant

că, în dispozitivul acelei decizii de apel, s-a dispus obligarea pârâtei

la cheltuieli de judecată de 2150 lei, calculate global pentru faza

judecății în primă instanță și pentru apel, cât

timp defalcarea pentru fiecare fază se regăsește în

considerentele deciziei, în care se arată că reclamanta este

îndreptățită la 1150 lei cheltuieli la fond, din care 250 lei

onorariu de avocat și 900 lei onorariu expert, considerentele reflectând

soluția redată în dispozitiv și făcând corp comun cu

acesta.

Executarea

silită a Deciziei nr. 99 din 11 aprilie 2006 a Curții de Apel

Pitești pe aspectul cheltuielilor de judecată de la prima

instanță poate fi realizată, în măsura în care nu se

obține executarea benevolă de către debitor, pe baza unei

lămuriri a dispozitivului deciziei în acord cu considerentele, pentru

precizarea explicită a sumei de 1150 lei cuvenite reclamantei cu titlu de

cheltuieli de judecată pentru faza judecății în primă

instanță.

Față de

cele expuse, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei pe acest aspect

și va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.G. SRL împotriva Deciziei nr. 170/

A din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind cofllicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.