ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1486/2011

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9), neținând cont de caracterul dispozitiv al acestora. Astfel, nu se putea invoca din oficiu aplicarea acestor prevederi, cu atât mai puțin în căile de atac, modificarea acțiunii producându-se și după primul termen de judecată, dată fiind neopunerea părții adverse. Or, reclamanta, încă din faza incipientă a procedurii de acordare a despăgubirilor pentru terenul expropriat, a contestat cuantumul acestora, în ambele cicluri procesuale parcurse în cauză, implicit modificând acțiunea introductivă în ceea ce privește cuantumul estimativ de 100.000 euro, în sensul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., aspect în legătură cu care pârâta nu a manifestat nicio opoziție în cursul judecății în primă instanță. Ca atare, este inadmisibilă invocarea acestei neregularități din oficiu de către instanța de apel, în calea de atac. Deoarece prevederile art. 132 C. proc. civ. sunt edictate în favoarea pârâtului, acesta este singurul în drept a le invoca, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., până la prima zi de înfățișare sau până la închiderea dezbaterilor. Neinvocarea în termen de către pârât a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. atrage decăderea acestuia din dreptul de a le invoca.

Instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în condițiile în care decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței; or, motivarea clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se asigură exercitarea controlului judiciar. Decizia este nemotivată și în raport de motivele de casare din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece trebuia să redea care este cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat și pentru cel devenit inutilizabil.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât instanța de casare nu constatase că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. și nici prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Astfel, instanța de rejudecare nu putea face o altă interpretare a acestor dispoziții legale, nesocotind dezlegările de drept câștigate.

Instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), nepunând în discuția părților toate neregularitățile pe care le-a invocat din oficiu, direct în calea de atac, astfel încât decizia recurată este nulă absolut.

Hotărârea recurată este nulă și pentru argumentul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate de către reclamantă (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), respectiv cererea referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, motivată pe dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994, toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv în fața instanțelor judecătorești, se suportă de către expropriator, acordarea acestora nefiind condiționată de culpa procesuală prevăzută de art. 274 C. proc. civ. De altfel, în primul ciclu procesual de judecare a cauzei în apel s-au acordat cheltuieli de judecată la solicitarea reclamantei. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Criticile recurentei vizează, în esență, modul de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. (motive de recurs 1 – 4), precum și neanalizarea unui motiv de apel (motiv 5 de recurs), astfel încât susținerile subsumate fiecăruia dintre aceste aspecte de nelegalitate urmează a fi cercetate împreună, în succesiunea logică impusă de raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția adoptată în cauză. 1. Verificarea incidenței dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. a fost făcută de către instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, în contextul prevederilor art. 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Ca atare, cercetarea aplicabilității normei procedurale nu poate fi realizată decât în contextul în care instanța de apel a înțeles să plaseze dispoziția procedurală. În conformitate cu art. 27, „Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî; despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată”. Rezultă, din conținutul normei citate anterior, că instanța de judecată, după efectuarea expertizei prevăzute de 25 din legea specială, are obligația de a compara pretențiile părții cu rezultatul expertizei și cu despăgubirile acordate de expropriator, ceea ce înseamnă că instanța trebuie să verifice cuantumul sumei de bani solicitate de expropriat cu titlu de despăgubiri. De altfel, pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. a învestit explicit instanța de apel cu verificarea condițiilor din art. 27 din lege, formulând un motiv de apel în acest sens, ce trebuia analizat ca atare cu ocazia rejudecării apelurilor după casarea dispusă prin Decizia nr. 7736 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest context, prin decizia recurată s-a procedat în mod corect la verificarea cuantumului pretențiilor reclamantei, constatându-se că această sumă de bani este chiar cea menționată în cererea de chemare în judecată, în absența modificării explicite a acestui cuantum în cursul judecății în primă instanță. Contrar susținerilor recurentei, instanța de rejudecare a apelurilor nu a aplicat reclamantei sancțiunea decăderii din dreptul de modificare a cererii de chemare în judecată, pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ., respectiv până la prima zi de înfățișare, dimpotrivă, a constatat că suma de bani menționată în cererea de chemare în judecată nu a fost modificată pe tot parcursul judecății în primă instanță, iar această apreciere este corectă. Făcând referire la dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu a avut în vedere, astfel cum pretinde recurenta, însăși modificarea obiectului cererii, care este reglementată de art. 132 alin. (1), ci precizarea câtimii acestuia, ce nu reprezintă o modificare a cererii introductive, după cum prevede explicit art. 132 alin. (1) pct. 2. O asemenea precizare ar fi trebuit formulată cel puțin sub forma unei declarații verbale a reclamantei cu privire la cuantumul exact al pretențiilor, formulată până la închiderea dezbaterilor în primă instanță, care să fi fost consemnată ca atare în vreuna dintre încheierile de ședință întocmite de tribunal. Or, atare declarație verbală nu există (cu atât mai puțin o cerere formulată în scris), nici măcar în încheierea de dezbateri de la termenul din 18 decembrie 2006, când tribunalul a rămas în pronunțare asupra cererii. La acel termen, reclamanta, prin apărător, a contestat raportul de expertiză judiciară, prin care cuantumul despăgubirilor cuvenite fusese calculat la suma de 267.068,802 lei – instanța respingând obiecțiunile astfel formulate - fără a preciza, însă, un alt cuantum al pretențiilor decât cel arătat în cererea introductivă. Dimpotrivă, a pus concluzii de admitere a acțiunii astfel cum a fost formulată, ceea ce indică tocmai menținerea pretențiilor inițiale. La acel moment procesual, o dezbatere asupra câtimii pretențiilor din perspectiva art. 27 din Legea nr. 33/1994 era superfluă, atât timp cât despăgubirile calculate de expert se situau sub nivelul celor 100.000 euro indicați în cererea de chemare în judecată, ce reprezintă un maximum al despăgubirilor pe care instanța le poate efectiv acorda. Acest aspect a fost menționat chiar în cuprinsul sentinței civile nr. 320 din 21 decembrie 2006, arătându-se că cererea a fost admisă doar în parte, deoarece cuantumul despăgubirilor solicitate de către reclamantă este mai mare decât cel acordat, fără ca reclamanta să critice această constatare prin motivele de apel. Prin motivele de recurs, reclamanta a susținut că a modificat implicit cuantumul pretențiilor în diferitele faze procesuale, după efectuarea expertizelor judiciare. Aceste susțineri nu au suport, întrucât, după cum s-a arătat, precizarea câtimii obiectului cererii nu poate fi dedusă din alte acte procesuale efectuate în cursul căilor de atac, ci trebuie formulată expres, în condițiile art. 132 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Pe de altă parte, în contextul legii speciale privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, persoana ce sesizează instanța de judecată, nemulțumită fiind de cuantumul despăgubirilor acordate de către expropriator, are obligația să indice, prin cererea introductivă, cuantumul pretențiilor, independent de calculul realizat de expertul judiciar pe parcursul judecății, care, urmare a comparării cu pretențiile expropriatului, poate fi valorificat de către instanța de judecată dacă sumele indicate de expert nu le depășesc pe acestea, astfel cum dispune art. 27 din Legea nr. 33/1994. Reclamantul își poate însuși concluziile expertizei sub aspectul cuantumului despăgubirilor, însă numai cu respectarea dispozițiilor referitoare la precizarea câtimii obiectului, respectiv până la închiderea dezbaterilor în primă instanță. În cazul în care, în calea de atac a apelului, se procedează la efectuarea unei noi expertize, este posibilă valorificarea acesteia de către instanță, însă cu stricta respectare a prevederilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, în limitele pretențiilor expropriatului formulate în cursul judecății în primă instanță. Drept urmare, se constată că, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea acestor dispoziții legale, raportându-se la nivelul pretențiilor din cererea de chemare în judecată, ce nu au fost modificate, sub aspectul câtimii, în cursul judecății în primă instanță. Instanța de apel nefăcând aplicarea sancțiunii decăderii reclamantei din dreptul de precizare a cuantumului pretențiilor, sunt nefondate motivele de recurs referitoare la caracterul normei reprezentate de art. 132 C. proc. civ., la regimul juridic al excepției tardivității modificării cererii, precum și la nepunerea în discuția părților a unei asemenea excepții, atât timp cât, după cum s-a arătat, analiza cuantumului pretențiilor reclamantei s-a realizat în contextul art. 27 din Legea nr. 33/1994, invocat de pârâtă prin motivele de apel. Sunt nefondate și criticile relative la încălcarea dispozițiilor instanței de casare, din perspectiva cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 132 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei, prin Decizia de casare nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost dezlegată chestiunea modului de aplicare a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. și nici măcar a dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994, neexistând, de altfel, nicio rațiune pentru această abordare. Abia după casarea deciziei recurate în privința cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei - pentru motive ținând de criteriile de evaluare – și efectuarea unei noi expertize în rejudecare, se punea problema verificării pretențiilor reclamantei, pentru a le compara cu rezultatul expertizei. Refăcând expertiza de specialitate, instanța de rejudecare a trebuit să verifice incidența art. 27, răspunzând în acest sens și motivului de apel al pârâtei C.N.A.D.N.R. cu acest obiect. Constatând că sumele de bani calculate de expert – 203.515 euro pentru terenul de 2503,26 mp și 25.407 euro pentru terenul de 317,12 mp – depășesc suma de 100.000 euro solicitată de reclamantă, în mod corect, instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor efectiv acordate la nivelul pretențiilor părții, în aplicarea art. 27. Contrar susținerilor recurentei, decizia de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, elemente esențiale ale oricărei hotărâri judecătorești, cât timp a fost înfățișat raționamentul juridic conceput, în susținerea soluției de menținere a admiterii cererii, pe temeiul dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994. Este adevărat că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care, comparând cele trei elemente prevăzute de art. 27, a acordat despăgubiri la nivelul maximal al pretențiilor reclamantei de 100.000 euro, în loc de a respinge cererea de chemare în judecată ori de a respinge apelul reclamantei, însă această chestiune este lipsită de interes din perspectiva reclamantei, atât timp cât s-au acordat despăgubiri în conformitate cu pretențiile din cererea introductivă. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va constata ca fiind nefondate motivele de recurs relative la dispozițiile art. 132 C. proc. civ. 2. În ceea ce privește motivul de recurs vizând neanalizarea, în rejudecarea apelurilor, a criticii reclamantei în legătură cu neacordarea în primă instanță a cheltuielilor de judecată solicitate, Înalta Curte constată că nu are obiect, deoarece acest aspect a fost tranșat cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior, prin Decizia de casare nr. 7736 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, prin Decizia nr. 99 din 11 aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, motivul de apel formulată de reclamantă referitor la neacordarea, prin sentința civilă nr. 320 din 21 decembrie 2006 a Tribunalului Argeș, a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanță, a fost admis, fiind obligată pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. la plata acestora, alături de cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în apel. Prin Decizia nr. 7736 din 5 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat motivul de recurs al pârâtei C.N.A.D.N.R. S.A. pe aspectul cheltuielilor de judecată acordate în apel. Întrucât decizia de apel a fost casată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea ambelor apeluri, după cum reiese din considerentele deciziei de casare, rezultă că aprecierile instanței de recurs au vizat doar cheltuielile acordate pentru faza judecății în primă instanță, în sensul că, cererea de chemare în judecată fiind admisă, reclamanta este îndreptățită la recuperarea lor, dată fiind culpa procesuală a pârâtei. Dispoziția referitoare la cheltuielile de judecată fiind distinctă de soluția asupra cererii de chemare în judecată în cuprinsul dispozitivului deciziei de apel, casarea acestei decizii pentru motive legate de stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost parțială. Chiar dacă acest aspect nu a fost menționat explicit în cuprinsul deciziei de casare, reiese fără echivoc din considerentele sale, respins fiind motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată. Drept urmare, dispoziția din Decizia de apel nr. 99 din 11 aprilie 2006 referitoare la cheltuielile de judecată din faza judecății în primă instanță a intrat în puterea lucrului judecat, reprezentând titlu executoriu pentru suma de 1150 lei. Este nerelevant că, în dispozitivul acelei decizii de apel, s-a dispus obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată de 2150 lei, calculate global pentru faza judecății în primă instanță și pentru apel, cât timp defalcarea pentru fiecare fază se regăsește în considerentele deciziei, în care se arată că reclamanta este îndreptățită la 1150 lei cheltuieli la fond, din care 250 lei onorariu de avocat și 900 lei onorariu expert, considerentele reflectând soluția redată în dispozitiv și făcând corp comun cu acesta. Executarea silită a Deciziei nr. 99 din 11 aprilie 2006 a Curții de Apel Pitești pe aspectul cheltuielilor de judecată de la prima instanță poate fi realizată, în măsura în care nu se obține executarea benevolă de către debitor, pe baza unei lămuriri a dispozitivului deciziei în acord cu considerentele, pentru precizarea explicită a sumei de 1150 lei cuvenite reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată pentru faza judecății în primă instanță. Față de cele expuse, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei pe acest aspect și va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.