ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5115/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, sub nr. 2074/115/2010,

reclamantul S.O.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de

300.000 euro, reprezentând daunele morale pentru condamnarea politică a tatălui

său, I.S. la 3 ani și 6 luni închisoare, pe motivul că în casa lor a fost

găzduit Nichifor Crainic, care a deținut funcții politice în guvernul

Antonescu.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr.

211/2009.

Prin Sentința civilă nr. 1068 din 10 iunie

2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât

să plătească reclamantului echivalentul în RON, la data efectuării plății a

sumei de 35.000 euro.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul, în baza probatoriului administrat în cauză, a reținut că

reclamantul este fiul preotului I.S. care, în baza Deciziei penale nr.

14903/1948, a fost condamnat la 3 ani și 6 luni întrucât l-a ascuns în casa sa

pe Nichifor Crainic, care a fost condamnat la 15 ani închisoare, deoarece a

deținut funcții politice în guvernul Antonescu și la casa regală. Tatăl

reclamantului a executat în total 5 ani de detenție.

În baza Decretului-lege nr. 118/1990,

reclamantului i s-a acordat o indemnizație lunară de 31.734 ROL, cu indexări

lunare din 1 iunie 1996.

Tribunalul a apreciat că urmare a detenției,

tatăl reclamantului a avut de suferit atât fizic, cât și psihic din cauza

bătăilor primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență medicală, de

umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost supus, iar după

eliberare a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putut să muncească la

capacitate normală pentru a-și întreține familia, fiind în continuare

persecutat, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii

sale și mult mai prost plătit.

Din cauza condamnării politice suferite de

tatăl său, accesul reclamantului la viața socială și politică a comunității a

fost restrâns, fiind privat de posibilitatea continuării educației, de un loc

de muncă corespunzător pregătirii sale ori mai bine remunerat.

Tribunalul a apreciat că toate aceste

restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori

ce se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea

corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare (printre care și

accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile și libertățile

fundamentale ale omului.

La stabilirea cuantumului daunelor morale,

tribunalul a avut în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătății,

precum și a posibilității persoanei de a se realiza deplin pe plan social,

personal și familial, apreciind că suma de 35.000 euro reprezintă o

indemnizație echitabilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul.

Prin Decizia civilă nr. 967 din 16 iunie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului și a

schimbat sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea

reclamantului.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut cele ce urmează:

Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în

totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării

apelului, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceiași Curte

Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei

juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate

pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost

adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică

legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând

existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea

ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai

reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și

încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest

aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total

diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind

existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum

reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).

Aceeași Curte Constituțională a mai reținut

că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau

proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale

instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale

drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Față de această motivare și mai ales de

soluția Curții Constituționale, prezentată mai sus, instanța de apel a

constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul

juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis

acțiunea de către tribunal.

Instanța de apel a mai reținut că nu poate

subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale

reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima

instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece

pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma

juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși

reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Conchizând, instanța de apel a reținut ca

fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate, astfel că, în lipsa unei manifestări de voință în sensul

recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului,

cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara

ordinii constituționale și juridice.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a

declarat recurs, neîncadrat în drept.

Prin criticile formulate, reclamantul face o

prezentare a situației de fapt, arătând că datorită arestării tatălui său, mama

sa împreună cu cei cinci copii au rămas pe drumuri, fără ajutor întrucât toată

averea le-a fost confiscată. Recurentul-reclamant mai arată că din cauza

condamnării politice suferite de tatăl său nu a avut acces educație, fiind

declarat respins la intrarea în facultate datorită dosarului politic. Susține

că este îndreptățit la acordarea de despăgubiri întrucât întrunește condițiile

prevăzute de lege pentru acordarea acestora având în vedere prejudiciul moral

suferit de tatăl său.

Înalta Curte, la termenul din 29 iunie 2012,

a pus în discuție excepția nulității recursului, față de prevederile art. 306

alin. (3) C. proc. civ., pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Conform art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de

atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat.

Aceste motive trebuie să se subsumeze

cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și, deși nu se

prevede în mod expres, fără dubiu, trebuie să vizeze soluția pronunțată de

instanța a cărei hotărâre se atacă.

Astfel, prin decizia dată, instanța de apel a

schimbat în tot soluția primei instanțe prin care reclamantului i-au fost

acordate daune morale, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată

ca neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, în condițiile în care

decizia recurată a fost pronunțată la 16 iunie 2011, deci, ulterior momentului

producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curții Constituționale.

În aceste condiții, era necesar ca

recurentul-reclamant să formuleze critici care să vizeze decizia instanței de

apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă, ca urmare a

pronunțării deciziei Curții Constituționale și nu să invoce aspecte privind

fondul cauzei. Motivele de recurs trebuie să vizeze vicii de nelegalitate,

expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Așadar, prin motivele de recurs, partea

nemulțumită de soluția pe care o atacă este ținută a-și conforma conduita

procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., fiind

astfel îndrituită la a susține numai critici de nelegalitate prin care să

combată argumentele expuse de instanța anterioară în considerentele deciziei ce

face obiectul recursului, ceea ce în speță nu se verifică.

În consecință, Înalta Curte, reținând că

recurentul-reclamant și-a încălcat aceste obligații procedurale, constată că în

cauză devine incidentă sancțiunea nulității căii de atac, reglementată de art.

306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care va dispune:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

S.O.P. împotriva Deciziei nr. 967 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29

iunie 2012.

Procesat

de GGC - AZ