ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6219/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6219/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Caraș-Severin, la data de 30 martie 2006, sub nr. 2812/C/2006, reclamantul C.I.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant

al Statului Român pentru despăgubiri bănești, și Ministerul Administrației și Internelor,

în calitate de reprezentant al Statului Român pentru activitățile desfășurate de

organele de represiune, solicitând instanței:

17 aprilie 1987-31 ianuarie 1988 a fost privat de libertate în arestul Miliției

Județului Caraș-Severin și apoi în Penitenciarul Timișoara, pentru cercetări de

către organele de represiune;

perioadă a fost supus unor tratamente medicale cu droguri împotriva voinței sale;

înscenat un proces de drept comun, întrucât nu s-a dovedit că ar fi săvârșit vreo

infracțiune politică;

petrecut în detenție reprezintă vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă

și în aceeași unitate, fiecare an de detenție fiind considerat vechime în muncă

un an și șase luni;

în mod gratuit, de asistență medicală și de medicamente în unitățile sanitare de

stat;

la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 11 miliarde ROL, reprezentând câștigul

nerealizat din cauza detenției, în timpul ei și ulterior, când nu s-a putut angaja;

la plata a 5 miliarde ROL daune morale;

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 2215 din 07 septembrie 2006, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepțiile de

necompetență generală și de prescripție, invocate din oficiu și, în consecință,

a respins acțiunea.

Prin decizia civilă

nr. 162 din 14 martie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate,

pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Caraș-Severin,

secția civilă, privind petitele 6-8 din acțiune; a respins celelalte capete de cerere,

ca inadmisibile.

În motivare, instanța

de recurs a reținut că primele cinci petite ale acțiunii se încadrează în prevederile

Decretului-Lege nr. 118/1990 și că în privința lor acțiunea este inadmisibilă, întrucât

nu a fost îndeplinită procedura administrativă prealabilă sesizării instanței.

Pentru celelalte petite,

referitoare la acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru detenție nelegală,

s-a reținut că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la același Tribunal,

ca instanță civilă, deoarece respectivele petite vizează drepturi reglementate de

art. 504-506 C. proc. pen., care intră în sfera de competență a instanței sesizate.

În rejudecarea cauzei,

s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către soția reclamantului,

C.C., care a solicitat pe această cale obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să-i restituie suma de 86.047 RON reactualizată cu rata inflației,

reprezentând contravaloarea unui libret CEC confiscat în procesul penal intentat

soțului său, dar al cărei titulară era ea.

Prin sentința nr. 898

din 25 iunie 2008, Tribunalul Caraș-Severin, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea principală și cererea de intervenție în

interes propriu formulate împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și în consecință:

A obligat pe pârât să

plătească reclamantului suma de 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, cu o dobândă

de 6% pe an începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea

integrală a debitului.

A obligat pe pârât să

restituie reclamantului 677 RON cu titlu de cheltuieli de judecată achitate și nedatorate,

26.208 RON pentru zilele de arestare nelegală, și 22.383 RON cu titlu de câștig

nerealizat pe perioada detenției.

A obligat pe pârât să

restituie intervenientei suma de 27.039 RON, confiscată pe nedrept de pe libretul

CEC, cu o dobândă de 6% pe an de la data rămânerii definitive a hotărârii și până

la restituirea integrală a sumei.

A obligat pe pârât să

plătească reclamantului suma de 51.485 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 409 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva susmenționatei sentințe, dispunând casarea ei și trimiterea cauzei

spre competentă soluționare Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de recurs a avut în vedere că, în ciclul procesual anterior, s-a stabilit

irevocabil și cu caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., că secția civilă a Tribunalului este competentă să soluționeze în primă instanță

cererea și nu secția de contencios administrativ.

În rejudecare, Tribunalul

Caraș-Severin, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1186 din 04

noiembrie 2009, prin care a respins acțiunea principală și cererea de intervenție

în interes propriu, reținând că, față de dispozițiile art. 504-506 C. proc.

civ., ambele cereri sunt prescrise, dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 și

ale Legii nr. 173/2006 nefăcând obiect al prezentului dosar.

Prin decizia civilă

nr. 145/A din 13 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile

declarate de reclamant și intervenientă împotriva acestei din urmă sentințe, dispunând

desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea a reținut, în esență,

că prima instanță a schimbat temeiurile de drept ale acțiunii, reprezentate de dispozițiile

art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 21, 52 alin. (3) din Constituție, cu dispozițiile

art. 504-506 C. proc. pen., încălcând astfel principiul disponibilității care guvernează

procesul civil și care obligă instanța să se pronunțe în limitele învestirii. Procedând

în acest mod, prima instanță nu s-a pronunțat pe temeiurile de drept cu care a fost

legal sesizată, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În rejudecare, Tribunalul

Caraș-Severin, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1687 din 20

octombrie 2010, prin care a admis acțiunea principală formulată de reclamantul C.I.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și prin Ministerul

Internelor și Reformelor în Administrație, precum și cererea de intervenție în interes

propriu formulată de intervenienta C.C. împotriva aceluiași pârât, iar, în consecință:

A obligat pe pârât să

plătească reclamantului suma de 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, plus dobânda

legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală

a debitului.

A obligat pe pârât să

restituie reclamantului 677 RON reprezentând cheltuieli de judecată achitate și

nedatorate, 26.208 RON pentru zilele de arestare nelegală și 22.383 RON cu titlu

de câștig nerealizat pe perioada detenției.

A obligat pe pârât să

restituie intervenientei suma de 27.039 RON confiscată pe nedrept de pe libretul

CEC, a cărei titulară a fost, plus dobânda legală începând cu data rămânerii definitive

a hotărârii și până la restituirea integrală a sumei.

A obligat pe pârât să

plătească reclamantului suma de 51.485 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției,

Tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

La data de 17 aprilie

1987, în vreme ce ocupa funcția de director al Întreprinderii Balneare și Tratament

B.H., reclamantul a fost arestat în baza mandatului emis de Procuratura Județului

Caraș-Severin și a fost încarcerat în Arestul Poliției Caraș-Severin până la 28

noiembrie 1987, când a fost transferat la Penitenciarul Timișoara, unde a rămas

până la 31 ianuarie 1988, fiind amnistiat prin Decretul nr. 11/1988.

Prin sentința penală

nr. 36 din 03 decembrie 1987 a Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul a fost condamnat

la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, trafic

de influență, instigare la delapidare, fiind obligat și la plata către O.J.T. Caraș-Severin

a sumei de 300.970 ROL.

Prin decizia nr. 991

din 26 mai 1988, fostul Tribunal Suprem a casat această sentință, achitându-l pentru

infracțiunea de abuz în serviciu și exonerându-l de la plata despăgubirilor. Au

fost amnistiate celelalte infracțiuni pentru care fusese anterior condamnat.

Modul în care a decurs

ancheta, audierea, amenințarea și șantajarea martorilor și a apărătorilor l-au convins

pe reclamant că arestarea și procesul intentat au fost o înscenare.

Organele de securitate

au început urmărirea lui sistematică încă din anul 1980 și, întrucât nu a fost dovedită

activitatea dușmănoasă statului, i s-a înscenat un proces penal.

Din documentele primite

la 23 octombrie 2001 de la C.N.S.A.S., reclamantul a aflat că i-au fost interceptate

convorbirile telefonice și corespondența.

Prin adresa din 10

mai 1994, Serviciul Român de Informații i-a comunicat că în 1987 a fost urmărit

și cercetat de organele de Securitate pentru relații neoficiale cu cetățeni străini,

reprezentanți de firme străine și alți cetățeni străini.

În urma condamnării, reclamantul

și-a pierdut funcția de director al I.B.T.H. După eliberarea din penitenciar, nu

a reușit o perioadă lungă de timp să își găsească un loc de muncă corespunzător

pregătirii sale, fapt ce i-a adus prejudicii materiale și morale.

Traumele suferite ca urmare

a arestării, amenințărilor și a tratamentului cu droguri l-au afectat în mod deosebit,

astfel cum rezultă și din expertiza de specialitate administrată în cauză. Această

expertiză adoptă concluziile Comisiei pentru cercetarea abuzurilor politice în psihiatrie

efectuată de Spitalul Clinic G.M. București în 30 iulie 1990, care concluzionează

ca extrem de probabilă drogarea reclamantului pe perioada detenției.

Din declarațiile martorilor

coroborate cu înscrisurile de la dosar, rezultă că urmărirea reclamantului de către

fosta Securitate nu a încetat decât după căderea regimului comunist în decembrie

1989, deoarece există procese-verbale de urmărire inclusiv în luna octombrie 1989.

Tot din declarațiile martorilor rezultă că nu doar viața proprie i-a fost afectată,

ci și cea a familiei sale, casa de locuit fiind în mai multe rânduri răscolită,

iar familia amenințată pe parcursul acestor nouă ani.

Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a județului Caraș-Severin a eliberat

în favoarea reclamantului decizia din 19 martie 2003, prin care i se stabilește

calitatea de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990, iar Comisia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției

a eliberat decizia din 02 august 2007, prin care se recunoaște reclamantului calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă și se stabilește că a suferit măsuri administrative

abuzive din motive politice.

Prin condamnarea politică

suferită, dreptul la imagine al reclamantului și al întregii sale familii a fost

grav afectat, acesta fiind exclus din viața socială, politică a comunității, accesul

la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit

de greu, îngreunând practic viața persoanei condamnate și a membrilor familiei sale

în societate sub toate aspectele.

Este evidentă lipsirea

reclamantului de libertate pe o perioadă de 9 luni și jumătate, cu consecințele

suferite pe plan psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea

individuală, demnitatea, onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin

lege, fiind expus disprețului public, cu un sentiment de frustrare și dezumanizare

ce i-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea

umană.

În ce privește cuantificarea

prejudiciului moral, în absența unor criterii legale de determinare, aceasta se

va face prin apreciere, raportat la consecințele negative suferite de cel în cauză

în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate

aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura

în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată,

în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției

aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real

și efectiv produs victimei erorii judiciare.

Astfel, prin aplicarea

acestor criterii, urmează a se reține că suferința morală a reclamantului provine

din cei nouă ani de urmărire de către structurile de securitate ale statului, condamnarea

la pedeapsa închisorii de zece ani pentru fapte pe care nu le-a săvârșit, arestarea

preventivă în perioada aprilie 1987-ianuarie 1988 (284 zile de detenție), boala

TBC contactată în perioada detenției și care a necesitat spitalizare în perioada

februarie-aprilie 1988, apoi încă trei luni de chimioprofilaxie, amenințările și

tratamentele la care a fost supusă întreaga familie.

Față de toate aceste considerente,

raportat la principiile răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern

și la exigențele art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit

la 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, cu dobândă legală începând cu data rămânerii

definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului, dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile.

În ce privește despăgubirile

materiale, reclamantul a dovedit atât cu înscrisuri, cât și cu expertiza contabilă

administrată în cauză, că i se cuvine restituirea sumei de 2.200 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată plătite nejustificat în cadrul procesului penal (deoarece

reclamantul a dovedit că arestarea sa a fost o măsură abuzivă, așa cum a fost definită

în art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999), valoarea reactualizată fiind 677 RON, conform

expertizei contabile.

De asemenea, reclamantului

i se cuvine și o sumă de 300 RON pentru fiecare zi de detenție, în total 26.208

RON pentru cele 284 de zile cât a stat încarcerat (arestare nejustificată).

Conform art. 998 C.

civ., ceea ce trebuie reparat nu este numai paguba produsă la data când a fost săvârșită

fapta ilicită, ci și cea care se prezintă ca o prelungire neîndoielnică și directă

a prejudiciului inițial, iar în sensul art. 504 C. proc. pen., prin pagubă urmează

a se înțelege nu numai venitul de care a fost lipsit pe timpul deținerii, ci și

orice cheltuială derivată din faptul deținerii și în legătură directă cu ea.

De aceea, în ce privește

câștigul nerealizat de reclamant datorită detenției și imposibilității ulterioare

de a mai ocupa funcția avută, de director al I.B.T.H., expertul a calculat salariul

reclamantului comparativ cu ultimele 12 luni lucrate, rezultând suma de 22.383 RON.

Cererea de intervenție

în interes propriu formulată de soția reclamantului este, de asemenea, întemeiată,

întrucât din probele administrate a rezultat că libretul CEC, a cărui contravaloare

se solicită prin această cerere, a fost confiscat fără drept, intervenienta neavând

nicio calitate în dosarul penal în care a avut loc confiscarea.

Împotriva sentinței din

urmă au declarat apel pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

Prin decizia civilă

nr. 755 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile

pârâților și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea

principală și cererea de intervenție în interes propriu, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea în constatarea

calității sale de persecutat politic înainte de 22 decembrie 1989 și în despăgubiri,

reclamantul a solicitat: să se constate că în perioada 17 aprilie 1987-31

ianuarie 1988 a fost privat de libertate în arestul Miliției Județului Caraș-Severin

și apoi în Penitenciarul Timișoara pentru cercetări de către organele de represiune;

să se constate că în acea perioadă a fost supus unor tratamente medicale cu droguri

împotriva voinței sale; să se constate că i s-a înscenat un proces de drept comun,

întrucât nu s-a dovedit că ar fi săvârșit vreo infracțiune politică; să se constate

că timpul petrecut în detenție reprezintă vechime în muncă, vechime neîntreruptă

în muncă și în aceeași unitate, fiecare an de detenție fiind considerat vechime

în muncă un an și șase luni; să se constate că beneficiază în mod gratuit de asistență

medicală și de medicamente în unitățile sanitare de stat; să fie obligat Statul

Român la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 11 miliarde ROL, reprezentând

câștigul nerealizat din cauza detenției, în timpul ei și ulterior, când nu s-a putut

angaja; să fie obligat Statul Român la plata a 5 miliarde ROL daune morale și să

fie obligat la plata cu cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 162 din 14 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, primele cinci capete de cerere

au fost respinse ca inadmisibile, urmând ca celelalte petite să fie soluționate

de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă.

În același sens, tot irevocabil,

și tot cu caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus

Curtea de Apel Timișoara și ulterior, prin decizia civilă nr. 409 din 18 martie

2009.

În consecință, instanța

a rămas investită să soluționeze cererile reclamantului vizând obligarea Statului

Român la plata de despăgubiri materiale și morale suferite de acesta ca urmare a

condamnării printr-o hotărâre penală.

Pe de altă parte, prin

decizia civilă nr. 145/A din 13 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

în Dosar nr. 6982.1.1/59/2006 (irevocabilă prin nerecurare), s-a reținut cu caracter

obligatoriu pentru instanța de trimitere că aceasta este ținută să examineze cererea

reclamantului (în limitele stabilite tot irevocabil, conform celor mai sus arătate)

prin prisma temeiurilor de drept invocate de acesta, respectiv art. 1000 alin.

(3) C. civ., art. 21 și 52 alin. (3) din Constituție.

În consecință, față de

dispozițiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ., art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., instanța a rămas învestită cu soluționarea cererii în despăgubiri formulată

de reclamant împotriva Statului Român „din cauza deținerii”, în temeiul sus-menționatelor

norme.

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamantul a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, pentru despăgubiri bănești și de Ministerul Administrației și

Internelor pentru activitățile desfășurate de organele de represiune.

Cu privire la calitatea

procesuală a Ministerului Administrației și Internelor, sunt de reținut următoarele:

La termenul din 19

octombrie 2007, în Dosarul nr. 6982/115/2007 al Tribunalului Caraș-Severin, verbal

și în prezenta reclamantului, avocatul acestuia „arată că reclamantul renunță la

judecata cu Ministerul de Interne și înțelege să se judece doar cu Statul Român”.

Instanța nu se pronunță

în condițiile art. 246 C. proc. civ., însă prin sentința civilă nr. 898 din 25

iunie 2008, pronunțată în dosarul sus-menționat, obligă doar Ministerul Finanțelor

Publice ca reprezentant al statului la plata de despăgubiri, nu și Ministerul Administrației

și Internelor.

Sentința nu este recurată

sub acest aspect, astfel că ea ar fi rămas irevocabilă prin prisma calității procesual

pasive doar a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român;

în ciclurile procesuale ulterioare însă, această împrejurare nu a mai fost invocată,

cu consecința obligării Ministerului Administrației și Internelor – ca reprezentant

al statului – la plata despăgubirilor dispuse prin sentința apelată.

Dincolo de aceste considerente,

este de reținut că Ministerul Administrației și Internelor nu are calitatea de reprezentant

al Statului Român în prezenta cauză.

În primul rând, reclamantul

însuși a învederat că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul pentru cererea

în despăgubiri, iar Ministerul Administrației și Internelor pentru activitățile

desfășurate de organele de represiune.

Cum irevocabil s-a dispus

că instanța civilă va soluționa doar petitele vizând plata despăgubirilor (materiale

și morale) și a cheltuielilor de judecată de către Statul Român, rezultă că doar

Ministerul Finanțelor Publice, cum chiar reclamantul a indicat, are calitate de

reprezentant al statului și, deci, calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, intervenienta

a chemat în judecată prin cererea de intervenție, în mod expres, Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, astfel că nici sub acest aspect Ministerul Administrației

și Internelor nu justifică calitate procesuală în cauză.

În al doilea rând, potrivit

dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție (articol invocat de reclamant),

statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. Cum legea nu stabilește în

mod expres un alt reprezentant, această calitate revine Ministerului Finanțelor

Publice, conform dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

În fine, dispozițiile

art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea, temei al cererii reclamantului, instituie

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Nici această normă nu

poate atrage calitatea procesuală a Ministerului Administrației și Internelor, având

în vedere că acesta a fost chemat în judecată ca reprezentant al statului, el neavând

această calitate față de cele mai sus arătate și nici pe cea de comitent, pentru

aceleași considerente.

Pe de altă parte, deținerea

invocată de reclamant ca temei al cererii în despăgubiri a fost consecința măsurilor

dispuse de fosta Procuratură, astfel cum reclamantul însuși arată. În consecință,

susținerile Ministerului Administrației și Internelor vizând lipsa calității sale

procesuale pasive sunt întemeiate și vor fi admise ca atare, iar dispozițiile

art. 1000 alin. (3) C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Un alt temei al cererii

reclamantului îl reprezintă dispozițiile art. 21 din Constituție, dispoziții ce

consacră liberul acces la justiție.

Nici din cererea de chemare

în judecată și nici din conținutul dosarului nu rezultă că accesul la justiție i-ar

fi fost îngrădit reclamantului.

Nu s-a făcut dovada că,

anterior prezentei cereri, acesta s-ar fi adresat instanței cu vreo cerere vizând

starea de fapt evocată în prezentul dosar și că i s-ar fi refuzat soluționarea ei.

Prin prisma art. 21 din

Constituție și cu incidență în cauză, instanța de apel reține că dispozițiile

art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală (și el temei al cererii reclamantului)

consacră răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Repararea prejudiciului

astfel cauzat este reglementată de dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., însă

incidența acestor dispoziții nu poate fi examinată, dat fiind temeiul juridic invocat

de reclamant și stabilit prin decizia de desființare nr. 145/A din 13 mai 2010 a

Curții de Apel Timișoara.

Mai mult, reclamantul

a arătat expres că temeiul cererii sale nu îl reprezintă dispozițiile C. proc.

pen., ci doar articolele indicate în cererea introductivă.

Cum procedura specială

guvernată de norma constituțională invocată de reclamant [art. 52 alin. (3) din

Constituție] a fost expres refuzată de acesta, iar temeiurile de drept pe care reclamantul

a înțeles să-și întemeieze pretențiile sunt cele indicate mai sus, pretențiile acestuia

sunt neîntemeiate.

De reținut sub acest aspect

este și faptul că dispozițiile art. 998-999 C. civ. ca temei al răspunderii civile

delictuale nefiind invocate, nici instanța nu se poate referi la ele decât cu încălcarea

principiului disponibilității părții, principiu reflectat în temeiurile de drept

invocate de reclamant.

Având în vedere cele mai

sus reținute, în acest cadru procesual stabilit de reclamant în condițiile art.

112 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. ultim C. proc. civ., sunt nerelevante

susținerile acestuia referitoare la deciziile emise în baza Decretului-Lege nr.

118/1990 și, respectiv ale O.U.G. nr. 214/1999, modificată și completată, reclamantul

având posibilitatea de a se adresa instanței în condițiile prevăzute de aceste acte

normative, în situația în care vreun drept aici recunoscut îi este încălcat.

În ceea ce privește cererea

de intervenție în interes propriu formulată în cauză, este de observat că prin aceasta

intervenienta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la restituirea sumei

aflate pe un libret CEC ce i-a fost sechestrat și, ulterior, confiscat. A justificat

formularea cererii prin recunoașterea în favoarea reclamantului, soțul său, a calității

de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 și al Legii nr. 173/2006 și a invocat,

în drept, dispozițiile art. 49 și 50 C. proc. civ. raportat la art. 7 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 173/2006.

În sensul art. 49, 50

C. proc. civ., cererea de intervenție în interes propriu este formulată de terțul

ce invocă un drept propriu pe care îl opune părților din proces.

Solicitând restituirea

sumei, intervenienta invocă un drept de creanță propriu.

Dacă opunerea acestui

drept pârâtului este evidentă, opunerea lui reclamantului ar putea fi raportată

doar la precizarea de către acesta a cuantumului pretențiilor proprii, pretențiile

noi vizând și suma solicitată de intervenientă.

Chiar apreciind, conform

acestor considerente, ca fiind admisibilă cererea de intervenție, se observă că

aceasta nu este întemeiată.

Astfel, Legea nr. 173/2006

modificată completează O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător

în rezistența anticomunistă.

Art. 7 alin. (1) lit.

a) din ordonanța modificată recunoaște în mod expres doar persoanei care are calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă sau în rezistența armată posibilitatea de

a solicita restituirea, în condițiile legii, a bunurilor confiscate.

Or, intervenienta nu a

făcut dovada că ar avea și ea calitatea de luptător, astfel că nu poate beneficia

de prevederile normei invocate.

Este adevărat că, așa

cum s-a arătat prin completarea de acțiune, reclamantul a solicitat personal restituirea

sumei de 86.047 RON consemnată în libretul CEC confiscat, însă prin sentința apelată,

pârâtul a fost obligat la restituire către intervenientă (reținându-se calitatea

acesteia de titular al libretului) și nu către reclamant, iar acesta nu a formulat

apel împotriva acestei dispoziții a instanței.

În consecință, dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 173/2006 nu sunt incidente în cauză.

Intervenienta ar fi putut

invoca dreptul propriu pe alte căi procedurale (contestație la executare, acțiune

în pretenții, etc.), însă, chiar dacă s-ar da o atare calificare cererii de intervenție,

dreptul la acțiune ar fi prescris, față de dispozițiile art. 1, art. 3 alin.

(1), art. 6, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Decizia Curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant și intervenientă,

care au formulat următoarele critici:

limitat numai la analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Administrației și Internelor, fără a mai intra în cercetarea fondului

cauzei.

de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației

și Internelor.

Pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor are calitate procesuală pasivă numai în măsura opozabilității acuzelor

formulate față de actele ilegale de represiune la care a participat ca autor direct.

Reclamantul nu a solicitat

obligarea acestui minister la despăgubiri, ci a considerat că are calitate procesuală

pasivă numai pentru a prezenta instanțelor de judecată care a fost adevărul în arestarea

și reținerea sa, adică ce a stat în spatele acestui act ilegal de represiune. Stabilirea

adevărului cu privire la evenimentele a căror victimă a fost reclamantul era necesar

pentru a dovedi caracterul politic al reținerii și condamnării sale, element esențial

în dovedirea și justificarea pretențiilor ce fac obiectul acestui litigiu.

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii în ce privește soluția dată acțiunii

principale.

Pentru a respinge acțiunea

principală, instanța de apel a încercat să aducă argumente potrivit cărora prezentul

litigiu nu își găsește temeiul juridic în dispozițiile art. 21 și art. 52 alin.

(3) din Constituția României și respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., reținând

că acestea nu ar fi incidente în cauză.

Argumentele din motivarea

deciziei recurate echivalează cu invocarea, din oficiu, a excepției inadmisibilității

acțiunii, pe care instanța trebuia să o pună în discuția părților

în timpul ședinței de

judecată.

Neprocedând în acest mod,

instanța de apel nu a dat posibilitatea părților să-și susțină apărarea în justificarea

temeiului juridic invocat prin acțiune, încălcând astfel principiile contradictorialității

și dreptului la apărare al părților, dreptul la un proces echitabil, în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ., deoarece nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni

orice greșeală privind aflarea adevărului.

administrat în cauză, rezultă fără echivoc următoarele:

În data de 17 aprilie

1987, reclamantul ocupa funcția de director al Întreprinderii Balneare și Tratament

B.H., când a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă emis de Procuratura

Județului Caraș-Severin; a fost încarcerat în arestul Miliției Caraș-Severin, unde

a fost ținut până în data de 28 noiembrie 1987, când am fost transferat la Penitenciarul

Timișoara;

În timp ce reclamantul

se afla în arest, a fost declanșat procesul penal împotriva sa, iar prin sentința

penală nr. 36 din 03 decembrie 1987, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost

condamnat la 10 ani închisoare pentru „infracțiuni de drept comun”; după arestarea

din 17 aprilie 1987, reclamantul a fost anchetat de miliție, securitate și procuratură,

după care, la data de 28 noiembrie 1987, a fost transferat la Penitenciarul Timișoara,

unde a stat închis până la data de 31 ianuarie 1988, fiind amnistiat în baza Decretului

nr. 11/1988.

Rezultă astfel caracterul

politic al condamnării de drept comun la care reclamantul a fost supus, iar față

de traumele și suferințele la care a fost supus pe perioada detenției, dar și după

eliberarea din închisoare, respectiv față de prejudiciul material suferit, împrejurări

dovedite cu probele administrate în cauză, se impunea, în baza principiilor răspunderii

civile delictuale stabilite prin legislația internă și a prevederilor art. 3 din

Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

obligarea Statului Român la plata de daune morale și materiale, în cuantumul solicitat

prin acțiune.

de apel a respins cererea de intervenție în interes propriu, având ca obiect

restituirea sumei de 27.039

RON, în condițiile în care s-a dovedit prin probele administrate în cauză că această

sumă a fost confiscată fără drept de pe libretul CEC.

Prin cererea de intervenție

formulată, intervenienta a invocat un drept personal (propriu), cu respectarea dispozițiilor

art. 49-50 C. proc. civ., așa încât respectiva cerere trebuia admisă.

Intimații-pârâți au depus

întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

recurenților, instanța de apel nu s-a limitat doar la analiza excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administrației și Internelor pe capetele

de cerere opuse acestui pârât, vizând constatarea calității reclamantului de persecutat

politic înainte de decembrie 1989, ci a analizat și capetele de cerere din acțiunea

principală vizând plata de despăgubiri morale și materiale, formulate în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cu a căror

judecată a rămas învestită, conform dispozițiilor obligatorii din decizia de casare

nr. 162 din 14 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal.

În analiza acestor capete

de cerere, instanța de apel s-a raportat la toate temeiurile de drept indicate de

reclamant prin cererea de chemare în judecată - art. 21 și art. 52 alin. (3) din

Constituția României, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

În acest sens, a reținut

că art. 21 din Constituție consacră liberul acces la justiție, dar că prin cererea

de chemare în judecată, reclamantul nu s-a plâns că i-ar fi fost îngrădit accesul

la justiție, respectiv că anterior prezentului litigiu s-ar fi adresat instanței

cu vreo cerere vizând starea de fapt evocată în prezentul dosar și că i s-ar fi

refuzat soluționarea ei.

În ce privește dispozițiile

art. 52 alin. (3) din Constituție, a reținut că acestea consacră răspunderea statului

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, că repararea prejudiciului astfel

cauzat este reglementată de dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., dar că incidența

acestor din urmă dispoziții nu poate fi examinată, dat fiind temeiul juridic invocat

de reclamant - art. 1000 alin. (3) C. civ.; întrucât procedura specială impusă de

norma constituțională invocată de reclamant [art. 52 alin. (3) Constituție] a fost

expres refuzată de acesta, temeiurile de drept comun invocate prin acțiune nu-i

pot justifica pretențiile.

Altfel spus, instanța

de apel a considerat că dispozițiile de drept comun pe care reclamantul și-a întemeiat

acțiunea - art. 1000 alin. (3) C. civ. - sunt înlăturate de normele speciale care

reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare - art. 504-506 C.

proc. pen., aspect ce nu se critică în recurs.

Or, în aceste condiții,

cât timp a analizat pretențiile cu a căror judecată a rămas legal învestită în urma

casării cu trimitere dispusă în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, prin

raportare la fiecare din temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată,

nu se poate imputa instanței de apel că nu a intrat în cercetarea fondului cauzei,

critica în acest sens nefiind fondată.

soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Administrației și Internelor, susținând că acest pârât are calitate procesuală pasivă

în ce privește acuzele formulate față de actele ilegale de represiune la care a

participat ca autor direct.

Prin decizia recurată,

s-a reținut că Ministerul Administrației și Internelor nu are calitate procesuală

pasivă întrucât reclamantul a chemat în judecată acest pârât pentru activitățile

desfășurate de organele de represiune, iar prin decizia de casare din primul ciclu

procesual al cauzei, petitele vizând activitățile desfășurate de organele de represiune

au fost respinse ca inadmisibile, dispunându-se în mod irevocabil ca instanța de

trimitere să soluționeze doar petitele privind plata despăgubirilor materiale și

morale, opuse Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român;

pe de altă parte, Ministerul Administrației și Internelor nu are nici calitatea

de comitent spre a se legitima procesual pasiv în raport de dispozițiile art. 1000

alin. (3) C. civ., invocate de reclamant ca temei al cererii sale. De asemenea,

s-a reținut că intervenienta a chemat în judecată prin cererea de intervenție Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că nici sub acest aspect Ministerul

Administrației și Internelor nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Rezultă că, critica din

recurs referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Ministerul Administrației și Internelor, astfel cum a fost prezentată

mai sus, nu vizează niciunul dintre argumentele pentru care instanța de apel a constatat

lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât, situație în care respectiva critică

nu poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. și, ca atare, nu poate fi analizată.

motivele legate de aplicabilitatea art. 21, art. 52 alin. (3) din Constituție și

art. 1000 alin. (3) C. civ., reținute în considerentele hotărârii pronunțate, echivalează

cu invocarea din oficiu a excepției inadmisibilității acțiunii și cum instanța nu

a pus-o în discuția părților, i-a privat de posibilitatea de a se apăra cu privire

la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiile

contradictorialității și dreptului la apărare al părților, dreptul la un proces

echitabil, precum și dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la

rolul activ al instanței.

În primul rând, așa cum

s-a arătat deja în analiza primului motiv de recurs, instanța de apel a examinat

pretențiile deduse judecății prin raportare la fiecare din temeiurile juridice invocate

de reclamant prin cererea de chemare în judecată - art. 21, art. 52 alin. (3) din

Constituție și art. 1000 alin. (3) C. civ., ceea ce echivalează cu o analiză pe

fond, iar nu pe excepția de inadmisibilitate.

În al doilea rând, asupra

temeiului juridic al cererii de chemare în judecată părțile sunt avizate de la data

sesizării instanței și, ca atare, au posibilitatea de a formula orice apărare pe

acest aspect în cadrul dezbaterilor.

Prin urmare, nu se poate

reține că recurenții au fost privați de posibilitatea de a se apăra cu privire la

dispozițiile legale pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, cât timp

aceste dispoziții legale reprezintă temeiul juridic al cererii de chemare în judecată,

cu privire la care puteau formula orice apărare în dezbaterea pe fond a cauzei.

Din moment ce instanța

de apel le-a acordat cuvântul în dezbaterea cauzei, posibilitatea de a-și expune

punctul de vedere cu privire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată

le-a fost asigurată recurenților, situație în care nu se poate imputa instanței

de apel că ar fi încălcat principiile contradictorialității și dreptului la apărare,

criticile în acest sens nefiind fondate.

Pe de altă parte, cât

timp temeiul juridic a fost clar individualizat prin cererea de chemare în judecată,

iar reclamantul a stăruit pe tot parcursul procesului ca judecata să se facă în

raport de dispozițiile legale indicate de el prin acțiune, acesta fiind și motivul

pentru care s-a dispus ultima casare cu trimitere în cauză, nu se poate imputa instanței

de apel că nu a dat dovadă de rol activ în clarificarea temeiului juridic al acțiunii,

critica în acest sens nefiind fondată.

De asemenea, nu este fondată

nici critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece pronunțarea

instanței în limita temeiului juridic al cererii de chemare în judecată reprezintă

tocmai o garanție a procesului echitabil, din perspectiva egalității de tratament

juridic pentru toate părțile, care nu pot fi expuse la o judecată în alte limite

decât cele ale cererii de chemare în judecată.

o prezentare a situației de fapt care, în opinia lor, ar rezulta din probele dosarului,

situație în raport de care au susținut că cererea privind acordarea de daune morale

și materiale trebuia admisă în baza legislației interne privind răspunderea civilă

delictuală și a prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Dispozițiile de drept

intern în materie de răspundere civilă delictuală, invocate de reclamant ca temei

al cererii de chemare în judecată, sunt cele ale art. 1000 alin. (3) C. civ., or

acestea nu pot fundamenta pretențiile reclamantului, în condițiile în care, așa

cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, instanța de apel a reținut că

respectivele dispoziții de drept comun sunt înlăturate de normele speciale ale

art. 504-506 C. proc. pen., iar recurenții nu au formulat nicio critică în sensul

că greșit s-ar fi reținut înlăturarea dreptului comun de dispozițiile art. 504-506

C. proc. pen.

În ce privește dispozițiile

art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acestea

nu au constituit temeiul cererii de chemare în judecată, fiind invocate direct în

recurs, ceea ce este inadmisibil, întrucât reprezentă o schimbare a temeiului juridic,

nepermisă de lege față de dispozițiile art. 316 cu referire la art. 294 C.

proc. civ.

respingere a cererii de intervenție în interes propriu este nefondată.

Prin cererea de intervenție

formulată, intervenienta C.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la restituirea sumei aflate pe un libret CEC confiscat

în procesul penal al soțului său, reclamantul din proces, întemeindu-și această

cerere pe dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2006.

Invocarea unui drept propriu

de către intervenientă justifică doar admisibilitatea cererii de intervenție în

interes propriu, raportat la dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fond, însă, cererea

de intervenție nu putea fi primită, raportat la dispozițiile de drept substanțial

invocate de parte în justificarea pretențiilor formulate.

Astfel, intervenienta

a invocat dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2006. Aceste dispoziții

dau persoanelor ce au calitatea de luptător în rezistența anticomunistă dreptul

la restituirea bunurilor confiscate, or intervenienta nu întrunește condiția textului,

neavând calitatea de luptător în rezistența comunistă, calitate recunoscută doar

soțului său, reclamantul din proces.

Prin urmare, în mod corect

instanța de apel a respins cererea de intervenție ca neîntemeiată, reținând că intervenienta

nu justifică condiția textului legal pe care și-a fundamentat cererea.

Față de considerentele

prezentate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul reclamantului și intervenientei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.I. și intervenienta C.C. împotriva deciziei civile

nr. 755 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 octombrie 2012.