ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6219/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, la data de 30 martie 2006, sub nr. 2812/C/2006, reclamantul C.I.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român pentru despăgubiri bănești, și Ministerul Administrației și Internelor, în calitate de reprezentant al Statului Român pentru activitățile desfășurate de organele de represiune, solicitând instanței: 1. să constate că în perioada 17 aprilie 1987-31 ianuarie 1988 a fost privat de libertate în arestul Miliției Județului Caraș-Severin și apoi în Penitenciarul Timișoara, pentru cercetări de către organele de represiune; 2. să constate că în acea perioadă a fost supus unor tratamente medicale cu droguri împotriva voinței sale; 3. să constate că i s-a înscenat un proces de drept comun, întrucât nu s-a dovedit că ar fi săvârșit vreo infracțiune politică; 4. să constate că timpul petrecut în detenție reprezintă vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă și în aceeași unitate, fiecare an de detenție fiind considerat vechime în muncă un an și șase luni; 5. să constate că beneficiază, în mod gratuit, de asistență medicală și de medicamente în unitățile sanitare de stat; 6. să oblige Statul Român la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 11 miliarde ROL, reprezentând câștigul nerealizat din cauza detenției, în timpul ei și ulterior, când nu s-a putut angaja; 7. să oblige Statul Român la plata a 5 miliarde ROL daune morale;

8. să oblige Statul Român la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 2215 din 07 septembrie 2006, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepțiile de necompetență generală și de prescripție, invocate din oficiu și, în consecință, a respins acțiunea. Prin decizia civilă nr. 162 din 14 martie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, privind petitele 6-8 din acțiune; a respins celelalte capete de cerere, ca inadmisibile. În motivare, instanța de recurs a reținut că primele cinci petite ale acțiunii se încadrează în prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 și că în privința lor acțiunea este inadmisibilă, întrucât nu a fost îndeplinită procedura administrativă prealabilă sesizării instanței.

Pentru celelalte petite, referitoare la acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru detenție nelegală, s-a reținut că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la același Tribunal, ca instanță civilă, deoarece respectivele petite vizează drepturi reglementate de art. 504-506 C. proc. pen., care intră în sfera de competență a instanței sesizate. În rejudecarea cauzei, s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către soția reclamantului, C.C., care a solicitat pe această cale obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i restituie suma de 86.047 RON reactualizată cu rata inflației, reprezentând contravaloarea unui libret CEC confiscat în procesul penal intentat soțului său, dar al cărei titulară era ea.

Prin sentința nr. 898 din 25 iunie 2008, Tribunalul Caraș-Severin, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu formulate împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință: A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, cu o dobândă de 6% pe an începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului. A obligat pe pârât să restituie reclamantului 677 RON cu titlu de cheltuieli de judecată achitate și nedatorate, 26.208 RON pentru zilele de arestare nelegală, și 22.383 RON cu titlu de câștig nerealizat pe perioada detenției.

A obligat pe pârât să restituie intervenientei suma de 27.039 RON, confiscată pe nedrept de pe libretul CEC, cu o dobândă de 6% pe an de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la restituirea integrală a sumei. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 51.485 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 409 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva susmenționatei sentințe, dispunând casarea ei și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a avut în vedere că, în ciclul procesual anterior, s-a stabilit irevocabil și cu caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., că secția civilă a Tribunalului este competentă să soluționeze în primă instanță cererea și nu secția de contencios administrativ. În rejudecare, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1186 din 04 noiembrie 2009, prin care a respins acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu, reținând că, față de dispozițiile art. 504-506 C. proc. civ., ambele cereri sunt prescrise, dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale Legii nr. 173/2006 nefăcând obiect al prezentului dosar. Prin decizia civilă nr. 145/A din 13 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamant și intervenientă împotriva acestei din urmă sentințe, dispunând desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea a reținut, în esență, că prima instanță a schimbat temeiurile de drept ale acțiunii, reprezentate de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 21, 52 alin. (3) din Constituție, cu dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., încălcând astfel principiul disponibilității care guvernează procesul civil și care obligă instanța să se pronunțe în limitele învestirii. Procedând în acest mod, prima instanță nu s-a pronunțat pe temeiurile de drept cu care a fost legal sesizată, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei. În rejudecare, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1687 din 20 octombrie 2010, prin care a admis acțiunea principală formulată de reclamantul C.I.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și prin Ministerul Internelor și Reformelor în Administrație, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C.C. împotriva aceluiași pârât, iar, în consecință: A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, plus dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului. A obligat pe pârât să restituie reclamantului 677 RON reprezentând cheltuieli de judecată achitate și nedatorate, 26.208 RON pentru zilele de arestare nelegală și 22.383 RON cu titlu de câștig nerealizat pe perioada detenției. A obligat pe pârât să restituie intervenientei suma de 27.039 RON confiscată pe nedrept de pe libretul CEC, a cărei titulară a fost, plus dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la restituirea integrală a sumei.

A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 51.485 RON cheltuieli de judecată. În motivarea soluției, Tribunalul a reținut, în esență, următoarele: La data de 17 aprilie 1987, în vreme ce ocupa funcția de director al Întreprinderii Balneare și Tratament B.H., reclamantul a fost arestat în baza mandatului emis de Procuratura Județului Caraș-Severin și a fost încarcerat în Arestul Poliției Caraș-Severin până la 28 noiembrie 1987, când a fost transferat la Penitenciarul Timișoara, unde a rămas până la 31 ianuarie 1988, fiind amnistiat prin Decretul nr. 11/1988. Prin sentința penală nr. 36 din 03 decembrie 1987 a Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, trafic de influență, instigare la delapidare, fiind obligat și la plata către O.J.T.

Caraș-Severin a sumei de 300.970 ROL. Prin decizia nr. 991 din 26 mai 1988, fostul Tribunal Suprem a casat această sentință, achitându-l pentru infracțiunea de abuz în serviciu și exonerându-l de la plata despăgubirilor. Au fost amnistiate celelalte infracțiuni pentru care fusese anterior condamnat. Modul în care a decurs ancheta, audierea, amenințarea și șantajarea martorilor și a apărătorilor l-au convins pe reclamant că arestarea și procesul intentat au fost o înscenare. Organele de securitate au început urmărirea lui sistematică încă din anul 1980 și, întrucât nu a fost dovedită activitatea dușmănoasă statului, i s-a înscenat un proces penal. Din documentele primite la 23 octombrie 2001 de la C.N.S.A.S., reclamantul a aflat că i-au fost interceptate convorbirile telefonice și corespondența.

Prin adresa din 10 mai 1994, Serviciul Român de Informații i-a comunicat că în 1987 a fost urmărit și cercetat de organele de Securitate pentru relații neoficiale cu cetățeni străini, reprezentanți de firme străine și alți cetățeni străini. În urma condamnării, reclamantul și-a pierdut funcția de director al I.B.T.H. După eliberarea din penitenciar, nu a reușit o perioadă lungă de timp să își găsească un loc de muncă corespunzător pregătirii sale, fapt ce i-a adus prejudicii materiale și morale. Traumele suferite ca urmare a arestării, amenințărilor și a tratamentului cu droguri l-au afectat în mod deosebit, astfel cum rezultă și din expertiza de specialitate administrată în cauză. Această expertiză adoptă concluziile Comisiei pentru cercetarea abuzurilor politice în psihiatrie efectuată de Spitalul Clinic G.M.

București în 30 iulie 1990, care concluzionează ca extrem de probabilă drogarea reclamantului pe perioada detenției. Din declarațiile martorilor coroborate cu înscrisurile de la dosar, rezultă că urmărirea reclamantului de către fosta Securitate nu a încetat decât după căderea regimului comunist în decembrie 1989, deoarece există procese-verbale de urmărire inclusiv în luna octombrie 1989. Tot din declarațiile martorilor rezultă că nu doar viața proprie i-a fost afectată, ci și cea a familiei sale, casa de locuit fiind în mai multe rânduri răscolită, iar familia amenințată pe parcursul acestor nouă ani.

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a județului Caraș-Severin a eliberat în favoarea reclamantului decizia din 19 martie 2003, prin care i se stabilește calitatea de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990, iar Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției a eliberat decizia din 02 august 2007, prin care se recunoaște reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și se stabilește că a suferit măsuri administrative abuzive din motive politice. Prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al reclamantului și al întregii sale familii a fost grav afectat, acesta fiind exclus din viața socială, politică a comunității, accesul la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei condamnate și a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele.

Este evidentă lipsirea reclamantului de libertate pe o perioadă de 9 luni și jumătate, cu consecințele suferite pe plan psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea individuală, demnitatea, onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expus disprețului public, cu un sentiment de frustrare și dezumanizare ce i-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană. În ce privește cuantificarea prejudiciului moral, în absența unor criterii legale de determinare, aceasta se va face prin apreciere, raportat la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare. Astfel, prin aplicarea acestor criterii, urmează a se reține că suferința morală a reclamantului provine din cei nouă ani de urmărire de către structurile de securitate ale statului, condamnarea la pedeapsa închisorii de zece ani pentru fapte pe care nu le-a săvârșit, arestarea preventivă în perioada aprilie 1987-ianuarie 1988 (284 zile de detenție), boala TBC contactată în perioada detenției și care a necesitat spitalizare în perioada februarie-aprilie 1988, apoi încă trei luni de chimioprofilaxie, amenințările și tratamentele la care a fost supusă întreaga familie.

Față de toate aceste considerente, raportat la principiile răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern și la exigențele art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptățit la 1.023.693 RON cu titlu de daune morale, cu dobândă legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a debitului, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile. În ce privește despăgubirile materiale, reclamantul a dovedit atât cu înscrisuri, cât și cu expertiza contabilă administrată în cauză, că i se cuvine restituirea sumei de 2.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată plătite nejustificat în cadrul procesului penal (deoarece reclamantul a dovedit că arestarea sa a fost o măsură abuzivă, așa cum a fost definită în art. 3 din O.U.G.

nr. 214/1999), valoarea reactualizată fiind 677 RON, conform expertizei contabile. De asemenea, reclamantului i se cuvine și o sumă de 300 RON pentru fiecare zi de detenție, în total 26.208 RON pentru cele 284 de zile cât a stat încarcerat (arestare nejustificată). Conform art. 998 C. civ., ceea ce trebuie reparat nu este numai paguba produsă la data când a fost săvârșită fapta ilicită, ci și cea care se prezintă ca o prelungire neîndoielnică și directă a prejudiciului inițial, iar în sensul art. 504 C. proc. pen., prin pagubă urmează a se înțelege nu numai venitul de care a fost lipsit pe timpul deținerii, ci și orice cheltuială derivată din faptul deținerii și în legătură directă cu ea. De aceea, în ce privește câștigul nerealizat de reclamant datorită detenției și imposibilității ulterioare de a mai ocupa funcția avută, de director al I.B.T.H., expertul a calculat salariul reclamantului comparativ cu ultimele 12 luni lucrate, rezultând suma de 22.383 RON.

Cererea de intervenție în interes propriu formulată de soția reclamantului este, de asemenea, întemeiată, întrucât din probele administrate a rezultat că libretul CEC, a cărui contravaloare se solicită prin această cerere, a fost confiscat fără drept, intervenienta neavând nicio calitate în dosarul penal în care a avut loc confiscarea. Împotriva sentinței din urmă au declarat apel pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

Prin decizia civilă nr. 755 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile pârâților și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu, pentru următoarele considerente: Prin acțiunea în constatarea calității sale de persecutat politic înainte de 22 decembrie 1989 și în despăgubiri, reclamantul a solicitat: să se constate că în perioada 17 aprilie 1987-31 ianuarie 1988 a fost privat de libertate în arestul Miliției Județului Caraș-Severin și apoi în Penitenciarul Timișoara pentru cercetări de către organele de represiune; să se constate că în acea perioadă a fost supus unor tratamente medicale cu droguri împotriva voinței sale; să se constate că i s-a înscenat un proces de drept comun, întrucât nu s-a dovedit că ar fi săvârșit vreo infracțiune politică; să se constate că timpul petrecut în detenție reprezintă vechime în muncă, vechime neîntreruptă în muncă și în aceeași unitate, fiecare an de detenție fiind considerat vechime în muncă un an și șase luni; să se constate că beneficiază în mod gratuit de asistență medicală și de medicamente în unitățile sanitare de stat; să fie obligat Statul Român la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 11 miliarde ROL, reprezentând câștigul nerealizat din cauza detenției, în timpul ei și ulterior, când nu s-a putut angaja;

să fie obligat Statul Român la plata a 5 miliarde ROL daune morale și să fie obligat la plata cu cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 162 din 14 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, primele cinci capete de cerere au fost respinse ca inadmisibile, urmând ca celelalte petite să fie soluționate de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă. În același sens, tot irevocabil, și tot cu caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus Curtea de Apel Timișoara și ulterior, prin decizia civilă nr. 409 din 18 martie 2009. În consecință, instanța a rămas investită să soluționeze cererile reclamantului vizând obligarea Statului Român la plata de despăgubiri materiale și morale suferite de acesta ca urmare a condamnării printr-o hotărâre penală.

Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 145/A din 13 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 6982.1.1/59/2006 (irevocabilă prin nerecurare), s-a reținut cu caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere că aceasta este ținută să examineze cererea reclamantului (în limitele stabilite tot irevocabil, conform celor mai sus arătate) prin prisma temeiurilor de drept invocate de acesta, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 21 și 52 alin. (3) din Constituție. În consecință, față de dispozițiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ., art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța a rămas învestită cu soluționarea cererii în despăgubiri formulată de reclamant împotriva Statului Român „din cauza deținerii”, în temeiul sus-menționatelor norme.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru despăgubiri bănești și de Ministerul Administrației și Internelor pentru activitățile desfășurate de organele de represiune. Cu privire la calitatea procesuală a Ministerului Administrației și Internelor, sunt de reținut următoarele: La termenul din 19 octombrie 2007, în Dosarul nr. 6982/115/2007 al Tribunalului Caraș-Severin, verbal și în prezenta reclamantului, avocatul acestuia „arată că reclamantul renunță la judecata cu Ministerul de Interne și înțelege să se judece doar cu Statul Român”. Instanța nu se pronunță în condițiile art. 246 C. proc. civ., însă prin sentința civilă nr. 898 din 25 iunie 2008, pronunțată în dosarul sus-menționat, obligă doar Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al statului la plata de despăgubiri, nu și Ministerul Administrației și Internelor.

Sentința nu este recurată sub acest aspect, astfel că ea ar fi rămas irevocabilă prin prisma calității procesual pasive doar a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român; în ciclurile procesuale ulterioare însă, această împrejurare nu a mai fost invocată, cu consecința obligării Ministerului Administrației și Internelor – ca reprezentant al statului – la plata despăgubirilor dispuse prin sentința apelată. Dincolo de aceste considerente, este de reținut că Ministerul Administrației și Internelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în prezenta cauză. În primul rând, reclamantul însuși a învederat că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul pentru cererea în despăgubiri, iar Ministerul Administrației și Internelor pentru activitățile desfășurate de organele de represiune.

Cum irevocabil s-a dispus că instanța civilă va soluționa doar petitele vizând plata despăgubirilor (materiale și morale) și a cheltuielilor de judecată de către Statul Român, rezultă că doar Ministerul Finanțelor Publice, cum chiar reclamantul a indicat, are calitate de reprezentant al statului și, deci, calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte, intervenienta a chemat în judecată prin cererea de intervenție, în mod expres, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că nici sub acest aspect Ministerul Administrației și Internelor nu justifică calitate procesuală în cauză. În al doilea rând, potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție (articol invocat de reclamant), statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare.

Cum legea nu stabilește în mod expres un alt reprezentant, această calitate revine Ministerului Finanțelor Publice, conform dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. În fine, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea, temei al cererii reclamantului, instituie răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Nici această normă nu poate atrage calitatea procesuală a Ministerului Administrației și Internelor, având în vedere că acesta a fost chemat în judecată ca reprezentant al statului, el neavând această calitate față de cele mai sus arătate și nici pe cea de comitent, pentru aceleași considerente. Pe de altă parte, deținerea invocată de reclamant ca temei al cererii în despăgubiri a fost consecința măsurilor dispuse de fosta Procuratură, astfel cum reclamantul însuși arată.

În consecință, susținerile Ministerului Administrației și Internelor vizând lipsa calității sale procesuale pasive sunt întemeiate și vor fi admise ca atare, iar dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. nu sunt incidente în cauză. Un alt temei al cererii reclamantului îl reprezintă dispozițiile art. 21 din Constituție, dispoziții ce consacră liberul acces la justiție. Nici din cererea de chemare în judecată și nici din conținutul dosarului nu rezultă că accesul la justiție i-ar fi fost îngrădit reclamantului. Nu s-a făcut dovada că, anterior prezentei cereri, acesta s-ar fi adresat instanței cu vreo cerere vizând starea de fapt evocată în prezentul dosar și că i s-ar fi refuzat soluționarea ei.

Prin prisma art. 21 din Constituție și cu incidență în cauză, instanța de apel reține că dispozițiile art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală (și el temei al cererii reclamantului) consacră răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Repararea prejudiciului astfel cauzat este reglementată de dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen., însă incidența acestor dispoziții nu poate fi examinată, dat fiind temeiul juridic invocat de reclamant și stabilit prin decizia de desființare nr. 145/A din 13 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara. Mai mult, reclamantul a arătat expres că temeiul cererii sale nu îl reprezintă dispozițiile C. proc. pen., ci doar articolele indicate în cererea introductivă.

Cum procedura specială guvernată de norma constituțională invocată de reclamant [art. 52 alin. (3) din Constituție] a fost expres refuzată de acesta, iar temeiurile de drept pe care reclamantul a înțeles să-și întemeieze pretențiile sunt cele indicate mai sus, pretențiile acestuia sunt neîntemeiate. De reținut sub acest aspect este și faptul că dispozițiile art. 998-999 C. civ. ca temei al răspunderii civile delictuale nefiind invocate, nici instanța nu se poate referi la ele decât cu încălcarea principiului disponibilității părții, principiu reflectat în temeiurile de drept invocate de reclamant. Având în vedere cele mai sus reținute, în acest cadru procesual stabilit de reclamant în condițiile art. 112 C. proc.

civ., raportat la art. 129 alin. ultim C. proc. civ., sunt nerelevante susținerile acestuia referitoare la deciziile emise în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și, respectiv ale O.U.G. nr. 214/1999, modificată și completată, reclamantul având posibilitatea de a se adresa instanței în condițiile prevăzute de aceste acte normative, în situația în care vreun drept aici recunoscut îi este încălcat. În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată în cauză, este de observat că prin aceasta intervenienta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la restituirea sumei aflate pe un libret CEC ce i-a fost sechestrat și, ulterior, confiscat. A justificat formularea cererii prin recunoașterea în favoarea reclamantului, soțul său, a calității de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 și al Legii nr. 173/2006 și a invocat, în drept, dispozițiile art. 49 și 50 C. proc.

civ. raportat la art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 173/2006. În sensul art. 49, 50 C. proc. civ., cererea de intervenție în interes propriu este formulată de terțul ce invocă un drept propriu pe care îl opune părților din proces. Solicitând restituirea sumei, intervenienta invocă un drept de creanță propriu. Dacă opunerea acestui drept pârâtului este evidentă, opunerea lui reclamantului ar putea fi raportată doar la precizarea de către acesta a cuantumului pretențiilor proprii, pretențiile noi vizând și suma solicitată de intervenientă. Chiar apreciind, conform acestor considerente, ca fiind admisibilă cererea de intervenție, se observă că aceasta nu este întemeiată. Astfel, Legea nr. 173/2006 modificată completează O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Art. 7 alin. (1) lit. a) din ordonanța modificată recunoaște în mod expres doar persoanei care are calitatea de luptător în rezistența anticomunistă sau în rezistența armată posibilitatea de a solicita restituirea, în condițiile legii, a bunurilor confiscate. Or, intervenienta nu a făcut dovada că ar avea și ea calitatea de luptător, astfel că nu poate beneficia de prevederile normei invocate. Este adevărat că, așa cum s-a arătat prin completarea de acțiune, reclamantul a solicitat personal restituirea sumei de 86.047 RON consemnată în libretul CEC confiscat, însă prin sentința apelată, pârâtul a fost obligat la restituire către intervenientă (reținându-se calitatea acesteia de titular al libretului) și nu către reclamant, iar acesta nu a formulat apel împotriva acestei dispoziții a instanței.

În consecință, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 173/2006 nu sunt incidente în cauză. Intervenienta ar fi putut invoca dreptul propriu pe alte căi procedurale (contestație la executare, acțiune în pretenții, etc.), însă, chiar dacă s-ar da o atare calificare cererii de intervenție, dreptul la acțiune ar fi prescris, față de dispozițiile art. 1, art. 3 alin. (1), art. 6, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant și intervenientă, care au formulat următoarele critici:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. și intervenienta C.C. împotriva deciziei civile nr. 755 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2012.