ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 207/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 877, pronunțată la data de 4 martie 2010, în dosarul nr. 21960/3/2007, a respins recursurile declarate de pârâtele SC A. Dacia SA Mioveni și SC M.V. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 75 din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondate. La data de 23 iulie 2010, pârâta SC A. Dacia SA Mioveni a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, în contradictoriu cu intimatele SC A.S. SA Otopeni și SC M.V. SRL București, motivele contestației fiind depuse în termen, la aceeași dată, și întemeiate pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și - în rejudecarea recursului - admiterea recursului declarat de SC A. Dacia SA Mioveni și modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. In motivare, contestatoarea SC A. Dacia SA Mioveni a invocat, în esență, următoarele motive: În recursul dedus soluționării Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost indicat ca temei de drept procesual art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „situația" greșitei aplicări a legii. Sub acest temei de drept, SC A.D. SA a invocat următoarele motive concrete de recurs: greșita aplicare a art. 969 C. civ.

de către instanța de apel (pag.2 recurs) și greșita aplicare (în fapt, ignorarea) a art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004 (pag.4 recurs). Instanța de recurs nu a analizat niciunul dintre cele două motive de nelegalitate încadrate în „situația" prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu a făcut nici măcar o vagă referire la contractele izvor al raporturilor juridice dintre părți. Pe de altă parte, susține contestatoarea, independent de aplicabilitatea art. 969 C. civ., a fost invocat drept motiv de recurs și omisiunea aplicării unei prevederi legale exoneratoare de răspundere a producătorului, prevedere legală cu privire la a cărei aplicabilitate ori inaplicabilitate nu există nicio referire în considerentele deciziei atacate și nici nu se poate deduce din vreo formulare că instanța ar fi analizat această chestiune de aplicare a legii.

Textul la care se referă este cuprins în art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte și consacră exonerarea de răspundere a producătorului în cazul în care utilizatorul nu a respectat instrucțiunile de utilizare a produsului. La data de 11 noiembrie 2010, intimata SC A.S. SA Otopeni a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată. Contestația în anulare, astfel formulată și motivată, va fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Astfel, pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare și această omisiune să se fi produs din greșeală. Așadar, această a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de părți; aceste argumente trebuie să fie subsumate motivului de modificare sau de casare pe care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute. Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea - ce trebuie să fie totală - a instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului, doar acesta putând fi sensul expresiei „ ... a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele ... ". Prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.

Dimpotrivă, când instanța de recurs abordează motivul de recurs, pronunțându-se asupra lui și apreciindu-l ca neîntemeiat, nu s-ar putea considera că există omisiunea pretinsă de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., căci, într-un asemenea caz, motivul a fost cercetat, iar nu omis, chiar dacă motivele pentru care el a fost găsit nefondat nu au beneficiat de o dezvoltare mai largă. Sunt aplicabile dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. în cazul în care instanța nu a făcut nicio discuție referitoare la cazurile invocate, nu a examinat în ce măsură argumentele și criticile formulate se încadrează sau nu în acestea, omițându-le cu desăvârșire și analizând cauza ca și cum ar fi fost învestită cu soluționarea fondului pricinii sau cu judecarea apelului.

În cauza de față, recurenta-pârâtă SC A. Dacia SA Mioveni a invocat, în susținerea recursului său, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a prevederilor art. 969 C. civ. - „Instanța de apel nu a dat eficacitate încălcării obligațiilor utilizatorului de a respecta instrucțiunile de utilizare, obligații, de asemenea, de natură contractuală"- și a art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte, întreaga dezvoltare a motivului de nelegalitate vizând situația de fapt și modul de stabilire a culpei utilizatorului final al produsului.

Cercetarea considerentelor deciziei Înaltei Curți evidențiază că, în limitele severe, specifice judecății în recurs, instanța a reținut, în ce privește verificarea situației de fapt, că „atât instanța de fond, cât și cea de apel, au fost preocupate, în egală măsură, de a stabili o corectă situație de fapt și de drept în legătură cu identificarea completă a defecțiunilor autoturismului, precum și determinarea cauzelor acestor defecțiuni, respectiv, dacă au survenit ca urmare a unor defecte ... sau ca urmare a exploatării necorespunzătoare", după cum reține și că „potrivit art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., instanțele au exercitat un rol activ și au stăruit prin toate mijloacele legale în aflarea adevărului, au ordonat administrarea probelor necesare și au respectat cu rigurozitate drepturile procesuale ale părților litigante". S-a mai statuat, prin considerentele deciziei, că „nu pot fi primite criticile aduse de recurente, prin aceea că, așa cum a demonstrat expertiza tehnică auto și cum rezultă din întreaga documentație existentă la dosar, indiferent de conduita conducătorului auto, defecțiunea de fabricație este evidentă, intrând sub incidența clauzelor contractuale ale obligației de garanție". Or, acest ultim considerent al deciziei date în recurs evidențiază, cu îndestulătoare claritate, că instanța a abordat motivul de recurs întemeiat pe greșita aplicare a legii de către instanța de apel, respectiv, a art. 969 C. civ., apreciind că lipsește o culpă a utilizatorului produsului, în raport de care încălcarea obligațiilor acestuia de a respecta instrucțiunile de utilizare să poată fi reținută.

Nu poate fi, deci, vorba, despre o omitere a acestui motiv de recurs, căci o asemenea situație impunea ca în considerentele deciziei să nu se regăsească nicio statuare privitoare la pretinsa încălcare a clauzelor contractuale.

Împrejurarea că instanța de recurs nu ar fi făcut nicio apreciere asupra cauzei în ce privește critica referitoare la „greșita aplicare (în fapt, ignorarea) art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004, este irelevantă și nu poate conduce la admiterea contestației în anulare, atâta timp cât legea specială nu este hotărâtoare, determinată, în pronunțarea soluției, deoarece legalitatea și temeinicia dispoziției de obligare a pârâtelor la remedierea, în mod gratuit, a defecțiunilor apărute la automobil, au fost deduse de către instanță nu din „nerespectarea, de către consumator, a instrucțiunilor de utilizare", ci din defecțiunile de fabricație ale autoturismului, operând, astfel, nerespectarea condițiilor de garanție și a clauzelor contractuale în care sunt înscrise.

De asemenea, apare drept nefondată și susținerea contestatoarei în sensul că instanța de recurs nu a avut în vedere toate argumentele aduse în susținerea recursului, căci, așa cum se poate observa, acestea au fost examinate laolaltă, în ansamblu, și chiar dacă la unele se răspunde doar implicit și nu apar a fi. analizate în mod distinct, aceasta nu constituie temei al unei contestații în anulare, instanța de recurs putând analiza în mod global argumentele aduse în susținerea recursului. Mai mult, instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care instituie motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a recurentei nu deschide calea contestației în anulare.

Prin urmare, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui motiv de recurs din cele invocate de contestatoare, dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. având în vedere desăvârșita ignorare a motivului de recurs, iar nu eventuala conciziune ori chiar insuficiența argumentelor în raport de care, motivul fiind avut, totuși, în vedere, a fost respins pe fondul lui. De fapt, deși invocă dispozițiile sus enunțate, contestatoarea este nemulțumită de modul în care instanța de recurs a răspuns acestui motiv. Or, instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în cauză, așa cum solicită contestatoarea.

Câtă vreme motivele de recurs au fost respinse în mod argumentat de către Înalta Curte, nu se constată nicio omisiune din partea instanței de recurs, aceasta cercetând complet toate motivele de recurs invocate de pârâta SC A. Dacia SA Mioveni în cauză, ne fiind întrunită, așadar, niciuna din condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea contestației în anulare speciale. Fată de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 318-320 C. proc. civ., să respingă contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. DACIA SA Mioveni împotriva deciziei nr. 877 din 4 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 21960/3/2007, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.