ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 207/2011

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, prin decizia nr. 877, pronunțată la data de 4 martie 2010,

în dosarul nr. 21960/3/2007, a respins recursurile declarate de pârâtele SC A.

Dacia SA Mioveni și SC M.V. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 75

din 16 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondate.

La data de 23 iulie 2010, pârâta SC A.

Dacia SA Mioveni a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii,

în contradictoriu cu intimatele SC A.S. SA Otopeni și SC M.V. SRL București,

motivele contestației fiind depuse în termen, la aceeași dată, și întemeiate pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., solicitând admiterea contestației în

anulare, anularea deciziei atacate și - în rejudecarea recursului - admiterea

recursului declarat de SC A. Dacia SA Mioveni și modificarea deciziei instanței

de apel, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței primei

instanțe, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

In motivare, contestatoarea SC A.

Dacia SA Mioveni a invocat, în esență, următoarele motive:

În recursul dedus soluționării Înaltei

Curți de Casație și Justiție a fost indicat ca temei de drept procesual art.

304 pct. 9 C. proc. civ., „situația" greșitei aplicări a legii. Sub acest

temei de drept, SC A.D. SA a invocat următoarele motive concrete de recurs:

greșita aplicare a art. 969 C. civ. de către instanța de apel (pag.2 recurs) și

greșita aplicare (în fapt, ignorarea) a art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

240/2004 (pag.4 recurs).

Instanța de recurs nu a analizat

niciunul dintre cele două motive de nelegalitate încadrate în „situația"

prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu a făcut nici măcar o vagă

referire la contractele izvor al raporturilor juridice dintre părți.

Pe de altă parte, susține

contestatoarea, independent de aplicabilitatea art. 969 C. civ., a fost invocat

drept motiv de recurs și omisiunea aplicării unei prevederi legale exoneratoare

de răspundere a producătorului, prevedere legală cu privire la a cărei

aplicabilitate ori inaplicabilitate nu există nicio referire în considerentele

deciziei atacate și nici nu se poate deduce din vreo formulare că instanța ar

fi analizat această chestiune de aplicare a legii. Textul la care se referă

este cuprins în art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 240/2004 privind

răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte și

consacră exonerarea de răspundere a producătorului în cazul în care

utilizatorul nu a respectat instrucțiunile de utilizare a produsului.

La data de 11 noiembrie 2010, intimata

SC A.S. SA Otopeni a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.

Contestația în anulare, astfel

formulată și motivată, va fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Astfel, pentru ca o contestație în

anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis

să cerceteze vreunul din motivele de casare și această omisiune să se fi produs

din greșeală. Așadar, această a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în

vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de părți; aceste

argumente trebuie să fie subsumate motivului de modificare sau de casare pe

care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă,

cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de

omisiunea - ce trebuie să fie totală - a instanței de a se pronunța asupra

unuia din motivele recursului, doar acesta putând fi sensul expresiei „ ... a

omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele ... ".

Prin urmare, doar nepronunțarea

instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui

ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face

admisibilă contestația în anulare.

Dimpotrivă, când instanța de recurs

abordează motivul de recurs, pronunțându-se asupra lui și apreciindu-l ca

neîntemeiat, nu s-ar putea considera că există omisiunea pretinsă de art. 318 alin.

(1) teza finală C. proc. civ., căci, într-un asemenea caz, motivul a fost

cercetat, iar nu omis, chiar dacă motivele pentru care el a fost găsit nefondat

nu au beneficiat de o dezvoltare mai largă.

Sunt aplicabile dispozițiile art. 318 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ. în cazul în care instanța nu a făcut nicio

discuție referitoare la cazurile invocate, nu a examinat în ce măsură

argumentele și criticile formulate se încadrează sau nu în acestea, omițându-le

cu desăvârșire și analizând cauza ca și cum ar fi fost învestită cu soluționarea

fondului pricinii sau cu judecarea apelului.

În cauza de față, recurenta-pârâtă SC

A. Dacia SA Mioveni a invocat, în susținerea recursului său, motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a

prevederilor art. 969 C. civ. - „Instanța de apel nu a dat eficacitate

încălcării obligațiilor utilizatorului de a respecta instrucțiunile de

utilizare, obligații, de asemenea, de natură contractuală"- și a art. 7 alin.

(1) lit. f) din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru

pagubele cauzate de produsele cu defecte, întreaga dezvoltare a motivului de

nelegalitate vizând situația de fapt și modul de stabilire a culpei

utilizatorului final al produsului.

Cercetarea considerentelor deciziei

Înaltei Curți evidențiază că, în limitele severe, specifice judecății în

recurs, instanța a reținut, în ce privește verificarea situației de fapt, că

„atât instanța de fond, cât și cea de apel, au fost preocupate, în egală

măsură, de a stabili o corectă situație de fapt și de drept în legătură cu

identificarea completă a defecțiunilor autoturismului, precum și determinarea

cauzelor acestor defecțiuni, respectiv, dacă au survenit ca urmare a unor

defecte ... sau ca urmare a exploatării necorespunzătoare", după cum

reține și că „potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanțele au

exercitat un rol activ și au stăruit prin toate mijloacele legale în aflarea

adevărului, au ordonat administrarea probelor necesare și au respectat cu

rigurozitate drepturile procesuale ale părților litigante".

S-a mai statuat, prin considerentele

deciziei, că „nu pot fi primite criticile aduse de recurente, prin aceea că,

așa cum a demonstrat expertiza tehnică auto și cum rezultă din întreaga

documentație existentă la dosar, indiferent de conduita conducătorului auto,

defecțiunea de fabricație este evidentă, intrând sub incidența clauzelor

contractuale ale obligației de garanție".

Or, acest ultim considerent al

deciziei date în recurs evidențiază, cu îndestulătoare claritate, că instanța a

abordat motivul de recurs întemeiat pe greșita aplicare a legii de către

instanța de apel, respectiv, a art. 969 C. civ., apreciind că lipsește o culpă

a utilizatorului produsului, în raport de care încălcarea obligațiilor acestuia

de a respecta instrucțiunile de utilizare să poată fi reținută.

Nu poate fi, deci, vorba, despre o

omitere a acestui motiv de recurs, căci o asemenea situație impunea ca în

considerentele deciziei să nu se regăsească nicio statuare privitoare la

pretinsa încălcare a clauzelor contractuale.

Împrejurarea că instanța de recurs nu

ar fi făcut nicio apreciere asupra cauzei în ce privește critica referitoare la

„greșita aplicare (în fapt, ignorarea) art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

240/2004, este irelevantă și nu poate conduce la admiterea contestației în

anulare, atâta timp cât legea specială nu este hotărâtoare, determinată, în

pronunțarea soluției, deoarece legalitatea și temeinicia dispoziției de

obligare a pârâtelor la remedierea, în mod gratuit, a defecțiunilor apărute la

automobil, au fost deduse de către instanță nu din „nerespectarea, de către

consumator, a instrucțiunilor de utilizare", ci din defecțiunile de fabricație

ale autoturismului, operând, astfel, nerespectarea condițiilor de garanție și a

clauzelor contractuale în care sunt înscrise.

De asemenea, apare drept nefondată și

susținerea contestatoarei în sensul că instanța de recurs nu a avut în vedere

toate argumentele aduse în susținerea recursului, căci, așa cum se poate

observa, acestea au fost examinate laolaltă, în ansamblu, și chiar dacă la

unele se răspunde doar implicit și nu apar a fi. analizate în mod distinct,

aceasta nu constituie temei al unei contestații în anulare, instanța de recurs

putând analiza în mod global argumentele aduse în susținerea recursului.

Mai mult, instanța de recurs nu este

obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care instituie

motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un

raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat

esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a

recurentei nu deschide calea contestației în anulare.

Prin urmare, nu se poate reține că

Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui motiv de recurs din cele

invocate de contestatoare, dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc.

civ. având în vedere desăvârșita ignorare a motivului de recurs, iar nu

eventuala conciziune ori chiar insuficiența argumentelor în raport de care,

motivul fiind avut, totuși, în vedere, a fost respins pe fondul lui.

De fapt, deși invocă dispozițiile sus

enunțate, contestatoarea este nemulțumită de modul în care instanța de recurs a

răspuns acestui motiv.

Or, instanța sesizată cu contestația

în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care

anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei

analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată în cauză, așa cum solicită

contestatoarea.

Câtă vreme motivele de recurs au fost

respinse în mod argumentat de către Înalta Curte, nu se constată nicio omisiune

din partea instanței de recurs, aceasta cercetând complet toate motivele de

recurs invocate de pârâta SC A. Dacia SA Mioveni în cauză, ne fiind întrunită,

așadar, niciuna din condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care

fundamentează admisibilitatea contestației în anulare speciale.

Fată de cele de mai sus, Înalta Curte

urmează ca, în temeiul art. 318-320 C. proc. civ., să respingă contestația în

anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatoarea SC A. DACIA SA Mioveni împotriva deciziei nr. 877

din 4 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, în dosarul nr. 21960/3/2007, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 ianuarie 2011.