ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5155/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5155/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea formulată la data de 23 noiembrie 2010 și înregistrată sub nr. 11427/2/2010

la Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, petenții E.R. și E.G. au solicitat, în contradictoriu cu intimatele

F.V.R. și G.G., revizuirea Deciziei nr. 2276 din 21 octombrie 2010 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în baza art. 322 pct. 7 C. proc.

civ.

În motivarea cererii, revizuenții -

pârâți au arătat că, prin decizia atacată, le-a fost respins recursul formulat

împotriva sentinței civile nr. 7732 din 19 aprilie 2010 pronunțate de către

Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 35335/299/2009, prin care se

admisese cererea reclamantei F.V.R. privind suspendarea lucrărilor de

construcție la imobilul situat în București, sector 1 (proprietatea pârâților),

până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 8625/299/2010 (dosar de fond

în care s-a solicitat suspendarea executării lucrărilor până la prezentarea și

executarea lucrărilor de consolidare și refacere a porțiunii deteriorate).

S-a susținut că această hotărâre este

potrivnică Deciziei nr. 2041 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, emisă tot în recurs în Dosarul nr. 40393/299/2009, prin care s-a

menținut sentința civilă nr. 8288 din 23 aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria

Sector 1 București în Dosarul nr. 40393/299/2009, prin care s-a respins tot o

cerere de ordonanță președințială privind oprirea tuturor lucrărilor de

construcție, care se executau la imobilul din str. C., până la luarea măsurilor

de protejare a imobilului situat în str. C., așa cum au fost trasate de

Inspectoratul de Stat în Construcții.

Revizuenții au arătat că cele două

decizii sunt potrivnice, întrucât efectul ultimei decizii (cea atacată) este de

admitere (menținere) a suspendării/opririi lucrărilor, în timp ce prin prima

decizie se menține soluția de respingere a suspendării/opririi lucrărilor, ceea

ce impune anularea celei din urmă decizii, în temeiul art. 327 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 275 din 14 martie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire,

iar cererea de suspendare a fost respinsă ca rămasă tară obiect.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut, în esență, că a fost învestită cu soluționarea unei căi de atac de

retractare, în cadrul căreia instanța nu poate analiza legalitatea și

temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art.

322 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de

aceste texte de lege.

Pentru a se putea invoca motivul

prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., trebuie îndeplinite cumulativ

condițiile de a fi vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă

prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei (din această perspectivă, cel de-al

șaptelea motiv de revizuire este distinct de restul motivelor) și pronunțate în

același litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părți,

obiect, cauză, dar nu în același dosar (proces), ci în procese (dosare)

diferite, cu condiția ca, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția

autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să

se pronunțe asupra ei.

Instanța a apreciat că, din moment ce

textul în discuție nu distinge sub aspectul condiției rezolvării fondului prin

cele două hotărâri judecătorești, critica intimatei sub acest aspect este

neîntemeiată. Astfel, dacă ambele hotărâri au fost pronunțate pe considerente

procedurale, va exista autoritate de lucru judecat dacă în ambele litigii, a

fost admisă aceeași excepție procesuală. De asemenea, este îndeplinită această

cerință pentru admisibilitatea revizuirii dacă, după ce s-a pronunțat o

hotărâre în fond, în al doilea litigiu, încălcând autoritatea de lucru judecat

a hotărârii anterioare, instanța a finalizat judecata prin admiterea unei

excepții procesuale. Însă, dacă prima dintre hotărâri este pronunțată în

temeiul unei excepții procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu

există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea.

Prin sintagma „una și aceeași

pricină" din cuprinsul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se înțelege

întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți cu

privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei

de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința

în caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anularea celei de a

doua hotărâri.

Aplicând toate aceste considerente la

speța dedusă judecății, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite toate

condițiile emanate din dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., impunându-se

respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, în aplicarea art. 326 alin. (3)

C. proc. civ.

Astfel, Decizia civilă nr. 2041 din 23

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, nu a

evocat fondul, prin ea anulându-se ca netimbrat recursul formulat, în timp ce

prin Decizia civilă nr. 2276 din 21 octombrie 2010 a aceleiași instanțe, s-a

respins recursul ca nefondat, astfel încât nu este întrunită condiția

existenței unei contradictorialități.

De asemenea, între cele două hotărâri

între care s-a invocat existența contradictorialității, nu este întrunită nici

cerința existenței triplei identități menționate, concret părțile reclamante

din cele două litigii, sunt diferite: în primul proces, numita G.G., iar în cel

secund, numita F.V.R., cele două reclamante fiind doar vecine.

Împotriva deciziei menționate, au

declarat recurs revizuenții E.R. și E., criticând-o pentru nelegalitate, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că, în mod

greșit, instanța de revizuire a considerat că cele două decizii invocate nu

sunt potrivnice, în condițiile în care efectul ultimei decizii (cea atacată) este

de admitere (menținere) a dispoziției de oprire a tuturor lucrărilor de

construcție care se execută la imobilul din str. C., până la luarea măsurilor

de protejare a imobilului situat în str. C., așa cum au fost trasate de

Inspectoratul de Stat în Construcții, în timp ce prin prima decizie se menține

soluția de respingere a suspendării/opririi acelorași lucrări.

Deși această situație impune soluția

de anulare a celei din urmă decizii, și anume Decizia civilă nr. 2276 din 21

octombrie 2010, Curtea de Apel a constatat, în mod greșit, că între cele două

hotărâri între care s-a invocat existența contradictorialității, nu ar fi

întrunită cerința triplei identități, de obiect, de cauză și de părți impusă de

art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Chiar dacă reclamantele din cele două

litigii sunt diferite, în ambele dosare este vorba despre consolidarea

aceluiași imobil în care locuiesc ambele reclamante, iar prin ambele cereri de

judecată s-a solicitat suspendarea lucrărilor de construcție la imobilul

revizuenților.

Prin Decizia nr. 2276 din 21 octombrie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 35335/299/2009 de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a fost încălcat principiul puterii lucrului judecat și în această

situație executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se

prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din această

situație creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât

prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, respectiv Decizia civilă nr. 2276

din 21 octombrie 2010.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul

nu este fondat.

În conformitate cu art. 326 alin. (3) C.

proc. civ., „Dezbaterile asupra revizuirii sunt limitate la admisibilitatea

revizuirii și la faptele pe care se întemeiază".

Curtea de apel a făcut aplicarea

acestor dispoziții și, constatând că nu sunt întrunite cerințele deduse din art.

322 pct. 7 C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire.

Această soluție este legală, în

condițiile în care, pe de o parte, nu există contrarietate între hotărârile

indicate de către revizuenți iar, pe de altă parte, nu subzistă elementele

autorității de lucru judecat.

Prin decizia recurată s-a arătat că,

spre deosebire de alte cazuri de revizuire prevăzute de art. 322, în cazul

descris de pct. 7 nu este necesar ca hotărârea a cărei revizuire se solicită să

evoce fondul, însă, în măsura în care nu este vorba despre o hotărâre de

evocare a fondului, trebuie ca ambele hotărâri pretins contradictorii să fi

fost pronunțate fie în temeiul aceleiași excepții procesuale, fie în fond.

În cadrul recursului de față, nu este

supusă controlului de legalitate aprecierea vizând evocarea fondului - care

este favorabilă recurenților - ci este criticat cel de-al doilea considerent

referitor la conținutul hotărârilor indicate de către revizuenți.

Fără a se aborda chestiunea evocării

dreptului, este suficient a se preciza că, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., contrarietatea dintre hotărârile judecătorești se analizează în raport de

dispozițiile adoptate prin hotărârile invocate în cererea de revizuire.

Astfel, este necesar ca înseși aceste

hotărâri să reflecte o soluționare diferită a unuia și a aceluiași aspect (o

excepție procesuală - aceeași în ambele dosare - ori fondul dreptului dedus

judecății. Mai mult, soluționarea diferită trebuie să rezulte din chiar

conținutul dispozițiilor adoptate, indiferent dacă este vorba despre hotărâri

pronunțate în primă instanță sau în căi de atac și fără ca, pentru a se formula

o asemenea concluzie în cazul hotărârilor pronunțate în căi de atac, să se

recurgă la cercetarea hotărârilor menținute prin acestea.

Astfel, o hotărâre de respingere a

recursului ca nefondat nu contrazice o alta prin care a fost anulat recursul ca

netimbrat, după cum, în mod corect, s-a arătat în considerentele deciziei

recurate, cât timp din dispozitivul hotărârilor nu reiese că ar fi fost

adoptate soluții diferite cu privire la aceeași problemă de drept supusă

dezbaterii în fiecare cauză, fiind nerelevantă împrejurarea că prin cele două

decizii pronunțate în recurs au fost menținute hotărâri ale primei instanțe.

Este de observat că, susținând

existența contrarietății deciziilor de recurs, recurenții - revizuenți plasează

atare contrarietate la nivelul dispozițiilor judecătorești de primă instanță

(respectiv sentințele civile nr. 8288 din 23 aprilie 2010 și nr. 7732 din 19

aprilie 2010, ambele ale Judecătoriei sectorului 1 București, menținute prin Deciziile

nr. 2041 din 23 septembrie 2010 și nr. 2276 din 21 octombrie 2010 ale

Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

Or, atare raționament juridic nu este

corect, deoarece se bazează pe confuzia între două cerințe distincte de

admisibilitate a revizuirii, respectiv contrarietatea între hotărâri

judecătorești și caracterul definitiv al acestora.

Astfel, deși este necesar ca

hotărârile pretins contradictorii să fie definitive, astfel cum rezultă din art.

322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 7 nu

vizează în mod obligatoriu hotărârile pronunțate în calea de atac, indiferent

de conținutul acestora, ci se raportează la hotărârile ce conțin efectiv

dispoziții contradictorii.

Faptul că hotărârile pronunțate în

primă instanță sunt contradictorii (or, cel puțin, astfel susțin revizuenții)

nu înseamnă că și deciziile de recurs prin care acestea au fost menținute sunt

în mod necesar contradictorii și, astfel, susceptibile de a fi atacate pe calea

revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7.

O asemenea cerere poate fi formulată

doar împotriva hotărârilor ce conțin dispoziții contrare, cerință ce nu este

întrunită în cauză, din moment ce revizuenții nu și-au întemeiat cererea pe

cele două sentințe (demers ce ar fi atras un alt mod de soluționare a cererii

de revizuire, în primul rând, o altă competență ratione materiae de soluționare

în primă instanță, respectiv a tribunalului, fiind vorba despre hotărâri ale

judecătoriei).

În plus, raportarea la conținutul

acestora, și nu la cel al hotărârilor invocate, ar echivala cu încălcarea

principiului disponibilității.

Ca atare, este nefondat motivul de

recurs referitor la existența unei contrarietăți între hotărârile judecătorești

indicate în cererea de revizuire, pentru considerentele expuse, constatându-se,

în același timp, că nu este fondat nici motivul relativ la întrunirea

elementelor autorității de lucru judecat, respectiv tripla identitate de părți,

obiect și cauză.

Aceste elemente trebuie întrunite în

mod cumulativ, astfel încât neîntrunirea unuia împiedică producerea efectelor

pozitive și negative ale puterii de lucru judecat.

În speță, astfel cum, în mod corect,

s-a constatat prin decizia recurată, în cauzele succesiv soluționate prin hotărârile

pretins contradictorii, doar pârâții au fost aceiași (revizuenții de față),

reclamantul fiind diferit. Astfel, F.V.R. și G.G., intimate în prezenta cerere

de revizuire, a avut, fiecare, calitatea de unic reclamant în dosarele

anterioare: prima, în Dosarul nr. 35335/299/2009 (în care s-a pronunțat decizia

a cărei revizuire se solicită), iar cea de-a doua, în Dosarul nr. 40393/299/2009

(în care s-a pronunțat Decizia nr. 2041 din 23 septembrie 2010).

Cu toate că această constatare este

suficientă pentru conturarea soluției ce trebuie adoptată, anume aceea de menținere

a deciziei recurate, pentru a răspunde tuturor susținerilor din motivarea

recursului, urmează a se face referire și la celelalte elemente ale autorității

de lucru judecat, ce nu sunt, de asemenea, întrunite în speță.

În ceea ce privește obiectul și cauza

cererilor succesiv formulate, se constată că, deși în ambele dosare,

reclamantele au solicitat, pe calea ordonanței președințiale, suspendarea, de

către E.R. și E.G., a lucrărilor de construcție începute la imobilul situat în

București, sector 1, pretențiile au fost formulate în considerarea

prejudiciului creat apartamentului în care locuiește fiecare reclamantă din

imobilul vecin, situat în București: F.V.R. - apartamentul nr. X, iar G.G. -

apartamentul nr. Y.

Astfel, prin sentința civilă nr. 7732

din 19 aprilie 2010, menținută prin decizia a cărei revizuire se solicită, s-a

dispus, la solicitarea reclamantei F.V.R., obligarea revizuenților din prezenta

cauză la suspendarea lucrărilor de construcție la imobilul situat în București,

sector 1, până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 8625/299/2010.

S-a reținut, în considerente, că

dosarul de fond privește și sistarea lucrărilor de construcție la acel imobil

până la consolidarea apartamentului nr. X, proprietatea reclamantei F.V.R.,

ceea ce înseamnă că s-a considerat că cererea formulată pe calea ordonanței

președințiale are același obiect și aceeași cauză cu cele din dosarul de fond,

care vizează prejudiciul cauzat apartamentului proprietatea acestei reclamante.

În aceste condiții, se constată că Dosarele

nr. 35335/299/2009 și nr. 40393/299/2009 nu au avut aceleași părți, același

obiect și aceeași cauză, în mod corect, prin decizia recurată s-a considerat că

nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

criticile pe acest aspect neavând suport.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care îl va respinge ca atare,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În aplicarea art. 274 C. proc. civ.,

va dispune obligarea recurenților revizuenți E.R. și E.G. la 400 lei

cheltuieli de judecată către intimata F.V.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de revizuenții E.R. și E.G. împotriva Deciziei nr. 275 din 14 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Obligă pe recurenții revizuenți E.R.

și E.G. la 400 lei cheltuieli de judecată către intimata F.V.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

12 iulie 2012.