ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3961/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Rezoluția nr. 397/P/2008 din 27 februarie 2009, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în temeiul art. 228 și art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.D., inspector principal la Penitenciarul de Maximă Siguranță Arad, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246, art. 260, art. 261 și art. 272 C. pen. Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reținut următoarele: Prin plângerea penală formulată la 22 septembrie 2008, deținutul D.G. din Penitenciarul Arad, l-a reclamat pe inspectorul principal C.D.

pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 260 C. pen., art. 272 C. pen., art. 246 C. pen., art. 261 C. pen., constând în aceea că a distrus o înregistrare video a percheziției care s-a efectuat la 05 martie 2008 în camera X, în care era cazat și, prin aceasta, i-a cauzat un prejudiciu deoarece l-a împiedicat să-și dovedească nevinovăția. A susținut că inspectorul principal C.D. a declarat mincinos în fata instanței că nu a filmat percheziția. Se constituie parte civilă cu 1 milion de euro. În fapt, la 05 martie 2008 s-a efectuat o percheziție în camera unde era cazat deținutul D.G., de către mai mulți lucrători din cadrul penitenciarului. Regulamentul prevede că deținuții sunt scoși pe holul secției împreună cu toate efectele personale.

Așa s-a procedat și cu această ocazie. În timp ce percheziția se efectua pe holul secției, unul dintre cadrele penitenciarului a observat că în cameră rămăsese o geacă și a făcut apel la deținuți ca cel căruia îi aparține geaca să o prezinte la control. D.G. a intrat în cameră, a luat geaca, a scos-o pe holul secției și a pus-o peste efectele personale care deja au fost percheziționate, cu intenția vădită de a o sustrage controlului. Gestul lui a fost observat de un lucrător din cadrul penitenciarului și, astfel, în urma verificării într-un buzunar al gecii s-a descoperit un telefon mobil cu încărcător. Din echipa care a efectuat percheziția a făcut parte și inspectorul principal C.D., care a intenționat să filmeze activitatea, dar din motive tehnice (lipsă a benzii de înregistrare) acest lucru nu s-a întâmplat.

Singura persoană care a știut că nu se filmează a fost șeful ierarhic al inspectorului C., inspectorul principal N.I. În consecință, s-a creat o aparență în legătură cu filmarea activității. Așadar, susținerea deținutului în sensul că inspectorul principal C.D. ar fi distrus înregistrarea video nu este reală. De altfel, dacă ar fi existat vreo intenție de a se înscena deținerea telefonului mobil de către D.G., nu avea sens să se preocupe niciunul dintre membrii echipei de percheziție pentru a filma activitatea. Deținutul își argumentează susținerea că activitatea a fost filmată, prin faptul că la cererea sa adresată administrației penitenciarului de a-i fi pusă la dispoziție o copie integrală a înregistrării video i s-a răspuns că aceasta poate fi pusă doar la dispoziția instanței și că înregistrarea nu poate fi vizionată de deținut din motive tehnice.

În schimb, urmare acestei cereri (nr. 61) i se pune la dispoziție o copie după raportul de incident. Chiar și în situația în care ar fi existat o înregistrare video a percheziției, o astfel de probă nu putea fi pusă la dispoziția persoanei lipsite de libertate, deoarece conține elemente de siguranță a obiectivului (penitenciar) prevăzute în planul de pază, document clasificat. După respingerea corectă a cererii de către șeful de secție B.D., prin rezoluția finală, directorul penitenciarului a aprobat pe cererea respectivă eliberarea unei copii după raportul de incident, deoarece a intuit că D.G. va reveni cu o altă cerere știut fiind faptul că acesta este autorul a numeroase cereri, plângeri adresate administrației locului de deținere.

Presupunerea directorului penitenciarului s-a adeverit pentru că în plângerea imediat următoare (nr. 62-706 din 10 martie 2008) deținutul a solicitat o copie a întregului dosar întocmit cu ocazia incidentului din 05 martie 2008, cerere ce i-a fost aprobată. Cu ocazia declarației date la parchet, deținutul D.G. arată că în legătură cu incidentul din data de 05 martie 2008, în urma căruia el a fost sancționat disciplinar, au fost audiați patru agenți care nu au participat la percheziție, că în mod incorect s-a întocmit întâi raportul de incident și apoi procesul-verbal de confiscare, că s-au făcut comunicări contradictorii din partea angajaților penitenciarului privind existența înregistrării video.

De asemenea, deținutul arată că există neconcordanță între marca telefonului mobil menționată în declarațiile agenților R.R., C.A., C.O., D.F. și cea precizată în procesul-verbal întocmit în vederea confiscării aparatului (S. respectiv T.). Verificările efectuate au relevat faptul că la percheziții participă echipe formate din 4 - 6 persoane, ceea ce justifică faptul că în urma incidentului au fost date declarații de către cei patru agenți nominalizați mai sus. În privința ordinii în care se întocmesc actele (raportul de incident; procesul-verbal de confiscare) nu există nicio reglementare legală. Singura obligație este aceea de a fi întocmite ambele acte ulterior activității desfășurate. În momentul descoperirii telefonului mobil, aparatul nu a fost prezentat spre examinare membrilor echipei, motiv pentru care aceștia au presupus că este un aparat S. În realitate marca telefonului și caracteristicile se regăsesc în procesul-verbal de confiscare.

De altfel, esențial este că s-a descoperit un telefon mobil asupra deținutului, indiferent de marca acestuia. Cercetările efectuate conduc spre concluzia că deținutul intenționat „și-a uitat" geaca în cameră pentru a o sustrage controlului, știind că în buzunar era un telefon mobil și apoi fiind descoperit, pentru a crea un dubiu privind vinovăția sa, a exploatat o serie de neconcordanțe cu caracter neesențial din actele întocmite de lucrătorii din penitenciar și o problemă tehnică a camerei video. Cu privire la infracțiunile indicate de D.G. în plângere, acestea nu există. Inspectorul principal C.D. nu și-a încălcat atribuțiile de serviciu cu ocazia percheziției din 05 martie 2008, nu a declarat mincinos în fața instanței atunci când a arătat că activitatea nu a fost filmată, nu a instigat pe nimeni să depună declarații mincinoase și nici nu a reținut sau distrus vreun înscris emis de un organ de jurisdicție.

Plângerea petentului D.G. a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluția nr. 329/II/2/2009 din 16 aprilie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Pentru a dispune în acest sens, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele: Petiționarul a susținut că rezoluția mai sus menționată este nelegală întrucât nu au fost evaluate corespunzător înscrisurile doveditoare depuse de el care nu se regăsesc menționate în conținutul actului contestat. Analizând actele premergătoare administrate în dosarul cu numărul de mai sus și conținutul rezoluției contestate rezultă următoarele: Petiționarul, deținut în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Arad, a depus o plângere împotriva inspectorului principal C.D.

solicitând să se efectueze cercetări sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 260 C. pen., art. 272 C. pen., art. 246 C. pen. și art. 261 C. pen. În fapt a arătat că în 05 martie 2008, în camera în care era cazat și deținutul petiționar s-a efectuat o percheziție care a fost filmată de către inspectorul principal care însă ulterior a distrus filmul astfel că el nu a mai putut să-și dovedească nevinovăția. De asemenea, a arătat că fiind audiat de către instanța de judecată inspectorul principal C.D. ar fi făcut declarații mincinoase afirmând că nu ar fi filmat percheziția efectuată. Totodată, petiționarul a solicitat despăgubiri pentru daune morale în sumă de 1 milion de euro. Din actele premergătoare rezultă că la 05 martie 2008, mai mulți lucrători din cadrul penitenciarului au efectuat o percheziție la camera nr. X unde era cazat deținutul D.G.

Potrivit dispozițiilor regulamentare toți deținuții sunt scoși din cameră pe holul secției împreună cu efectele personale, respectiv îmbrăcăminte și alte obiecte. Cu ocazia percheziției s-a observat însă că în camera care ar fi trebuit să fie goală rămăsese o geacă și s-a făcut apel ca persoana căreia îi aparține să o prezinte. D.G. a luat obiectul de vestimentație și l-a pus peste efectele personale care fuseseră deja verificate. Această manevră a deținutului a demonstrat faptul că intenția lui a fost aceea ca obiectul respectiv de vestimentație să nu mai fie controlat. Observându-se acest lucru unul dintre cei care efectuau percheziția a verificat-o și într-un buzunar a descoperit un telefon mobil cu încărcător.

În cadrul echipei care efectua percheziția s-a aflat și inspectorul principal C. care însă nu a reușit să filmeze activitatea din cauza lipsei benzii de înregistrare. Singura persoană care cunoștea faptul că nu se filmează a fost inspectorul principal N.I. care avea cunoștință de faptul că nu există bandă suficientă de înregistrare. S-a creat în această modalitate o aparență în legătură cu filmarea întrucât inspectorul C.D. a mimat filmarea percheziției. Pentru aceste considerente în mod corect s-a reținut că deținutul s-a aflat în eroare și a susținut că inspectorul principal a distrus filmul care filmase percheziția efectuată. Deținutul a solicitat administrației penitenciarului o copie a înregistrării video și întrucât aceste documente pot fi puse la dispoziția instanței i s-a refuzat.

De asemenea, i s-a explicat că nu poate fi vizionată din motive tehnice, însă i s-a pus la dispoziție raportul de incident în care se consemnase găsirea telefonului mobil în geaca deținutului. De altfel, chiar în ipoteza existenței unei înregistrări video din motive de securitate aceasta nu putea fi pusă la dispoziția persoanei deținute. Deținutul petiționar după ce i s-a comunicat răspunsul negativ privitor la punerea la dispoziție a unei copii după înregistrarea video a revenit cu altă cerere și i s-a pus la dispoziție o copie de pe raportul de incident. S-a menționat că petiționarul a uzat în mod excesiv de dreptul său de a formula cereri și de a formula plângeri împotriva lucrătorilor de penitenciar având o multitudine de lucrări în care are calitatea de reclamant.

Fiind audiat de către procuror a susținut că lucrătorii de penitenciar care au fost audiați nu aveau cunoștință despre percheziție întrucât nu au participat la aceasta și că raportul de incident este tendențios la fel și procesul-verbal de confiscare precum și sancționarea sa pentru abateri săvârșite la regulamentul referitor la conduita condamnaților la locul de detenție. Din actele atașate la dosar rezultă că susținerile petiționarului contravin realității întrucât la percheziția efectuată asupra camerei deținutului au participat 46 lucrători de poliție și aceștia au fost audiați. Raportul de incident și procesul-verbal de confiscare au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor legii. În reglementările legale nu există o ordine în privința succesiunii în care se efectuează anumite activități, respectiv procesul-verbal de confiscare sau raportul de incident.

Din momentul descoperirii telefonului în geaca inculpatului acesta a fost prezentat spre examinare echipei care a vizualizat marca acestuia și aceste elemente au fost fixate în procesul verbal de confiscare. Potrivit dispozițiilor regulamentului la locul de deținere deținuților le este interzis să aibă asupra lor telefoane mobile ori deținutul a încălcat acest regulament și a fost sancționat. În plângerea sa a exploatat unele mici inadvertențe cu caracter nesemnificativ a actelor întocmite cu ocazia percheziției și cu privire la înregistrarea acesteia. Din probațiunea administrată nu rezultă că inspectorul principal și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu cu ocazia percheziției efectuate, ori că a făcut declarații mincinoase în fața instanței, sau a instigat alte persoane să formuleze astfel de declarații și nici nu a reținut sau distrus vreun înscris emis de un organ judiciar.

Având în vedere aceste aspecte în mod corect s-a concluzionat că nu se poate reține în sarcina inspectorului principal C.D. nici una dintre infracțiunile reclamate de petiționar. În temeiul art. 278 1 C. proc. pen., petentul D.G. s-a adresat instanței competente. Prin Sentința penală nr. 208/PI din 5 august 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins ca nefondată plângerea petentului, reținând - în sinteză - următoarele: Analizând legalitatea și temeinicia rezoluției atacate din prisma dispozițiilor legale în materie reglementate de art. 278 1 C. proc. pen care se completează cu normele de procedură incidente în speță, respectiv art. 246, 260, 261 și 272 C. pen., instanța apreciază că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică, în deplină concordanță cu actele dosarului.

Potrivit art. 246 C. pen. aceasta constă în fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Infracțiunea are un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că abuzul săvârșit de un funcționar public sau de un alt funcționar se încadrează în art. 246 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în C. pen. Pentru existența infracțiunii neîndeplinirea actului sau îndeplinirea defectuoasă a acestuia trebuie să aibă drept urmare vătămarea intereselor legitime ale persoanei.

Analizând aceste trăsături esențiale ale infracțiunii raportat la plângerea formulată, instanța a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen., întrucât intimatul C.D., alături de alți angajați ai Penitenciarului de Maximă Siguranță Arad au efectuat o percheziție în camera unde era cazat, alături de alți deținuți și petentul, ocazie cu care s-a solicitat deținuților să iasă în holul secției împreună cu efectele personale. În timpul percheziției unul dintre angajați a observat că în cameră a rămas o geacă solicitând prezentarea la control a acesteia, obiect de vestimentație care aparținea petentului și în buzunarul căruia s-a găsit un telefon mobil cu încărcător, fiind evidentă intenția petentului de a sustrage controlului această geacă în condițiile în care este interzisă deținerea telefonului mobil în unitatea de detenție.

Intimatul, care făcea parte din echipa de control a intenționat filmarea activității dar din lipsa benzii de înregistrare acest lucru nu s-a realizat creându-se falsa impresie a filmării. Petentul a apreciat că intimatul a distrus filmarea percheziției deoarece la solicitarea sa de a i se elibera o copie a filmării i s-a răspuns de conducerea unității de detenție că o asemenea solicitare se eliberează doar instanței competente dar acest răspuns nu confirmă existența înregistrării. De altfel, petentului i s-a eliberat o copie de pe procesul-verbal de incident, iar susținerile ulterioare, în sensul contradicției dintre declarațiile martorilor, angajați ai penitenciarului, a nerespectării ordinii întocmirii actelor, respectiv raportul de incident încheiat anterior procesului-verbal de confiscare și al neconcordanței mărcii telefonului mobil în declarațiile martorilor și procesul-verbal de confiscare nu duc la vinovăția intimatului.

În primul rând nu există o reglementare legală care să stabilească ordinea încheierii actelor, fiind esențial ca acestea să fie ulterioare activității faptice, în speță operațiunii de percheziție soldată cu descoperirea telefonului mobil aparținând petentului și pe care acesta îl lăsase în mod intenționat în geacă în cameră pentru a se sustrage controlului în condițiile în care știa că deține obiecte interzise. În al doilea rând nu există neconcordanțe între declarațiile angajaților unității de detenție iar referirile lor la marca telefonului mobil găsit în geaca petentului și neconcordanța cu marca menționată în procesul-verbal de confiscare nu înlătură activitatea petentului de a deține un obiect interzis pe perioada executării pedepsei.

Art. 260 C. pen. sancționează fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se audiază martori face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat. Intimatul a dat o declarație în fața procurorului în calitate de învinuit, astfel că nu întrunește calitatea cerută de actul normativ pentru tragerea la răspundere penală, fiind persoana învinuită de comiterea faptelor. Potrivit art. 261 C. pen. încercarea de determinare a mărturiei mincinoase se realizează, sub aspectul laturii obiective prin activitatea de a determina o persoană prin constrângere sau corupere să dea declarații mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se audiază martori.

Niciuna din probele administrate nu confirmă această acuzație, nefăcându-se dovada că intimatul a exercitat activități ce se circumscriu laturii obiective a acestei infracțiuni, activități exercitate asupra altor angajați ai penitenciarului. Art. 272 C. pen. sancționează reținerea sau distrugerea unui înscris, în speță de către un organ de jurisdicție, dar atâta vreme cât filmarea nu s-a realizat din motive tehnice, mai exact din cauza lipsei benzii de înregistrare potrivit susținerilor intimatului confirmate de șeful său ierarhic N.I. nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni din cauza lipsei obiectului material asupra căruia poartă infracțiunea. Câtă vreme nu a existat înregistrarea filmării percheziției nu se poate susține distrugerea acesteia.

Împotriva sentinței petentul a declarat prezentul recurs, criticile aduse sentinței instanței de fond fiind menționate chiar în cererea de recurs. Din înscrisul existent rezultă că petentul a fost liberat condiționat din Penitenciarul Arad la data de 12 noiembrie 2008. Fiind citat, la domiciliu indicat în plângerea adresată primei instanțe recurentul-petent nu s-a prezentat la Înalta Curte pentru susținerea motivelor de recurs. Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta: Pentru soluționarea plângerii penale formulată de deținutul D.G., procurorul a efectuat acte menite să stabilească existența faptelor reclamate și vinovăția inspectorului C.D.

Au fost strânse probe: înscrisuri, copii ale declarațiilor date de diferite persoane (deținutul T.C.; lucrători ai penitenciarului care au participat la percheziție: G.V., R.R., C.A., C.O., D.F., B.I., copie de pe Sentința penală nr. 2215 din 17 septembrie 2008 și declarațiile date în fața procurorului de către deținutul D.G., N.I. și C.D. Se poate constata astfel că procurorul a efectuat o anchetă efectivă cu privire la faptele reclamate de către deținutul D.G. (în sinteză, distrugerea înregistrării video care ar fi constituit, în opinia petentului, o probă concludentă pentru dovedirea abuzului cadrelor unității și dovedirea înscenării cu privire la telefonul mobil). Din declarațiile persoanei reclamate (C.D.) și a inspectorului principal N.I.

a rezultat însă că, din motive tehnice, nu a fost efectiv realizată activitatea de filmare. În lipsa unor dovezi contrare, corect procurorul care a cercetat plângerea penală a deținutului D.G., procurorul ierarhic superior și, respectiv, prima instanță, au apreciat că nu se confirmă acuzațiile din plângerea penală. Cu privire la celelalte aspecte invocate de recurentul-petent, Înalta Curte constată că, în favoarea acestuia, a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă. În motivarea acestei hotărâri judecătorești se arată că nu au fost respectate dispozițiile art. 200 alin. (6) din H.G. nr. 1897/2006. Chiar în condițiile în care judecătorul a anulat hotărârea comisiei de disciplină, în raport cu motivarea sentinței, dar și în lipsa altor dovezi, nu se poate concluziona - așa cum s-a menționat în rezoluțiile și sentința atacate - că intimatul C.D.

a săvârșit infracțiunile reclamate (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, mărturie mincinoasă, instigare la mărturie mincinoasă și distrugere de probe). Prima instanță, pornind de la menționarea conținutului constitutiv al infracțiunilor reclamate, a argumentat inexistența în materialitatea lor, Înalta Curte apreciind că nu se impune reiterarea acestor argumente de fapt și de drept.

Copia declarației olografe a numitului G.A.G., deținut în Penitenciarul Arad, chiar vizată ca fiind „conform cu originalul", anexată de petent la cererea de recurs, nu este de natură să schimbe situația de fapt expusă în rezoluțiile și sentința atacată, acest înscris fiind datat 09 martie 2009, la circa 1 an de la data faptei reclamate (05 martie 2008) și după liberarea condiționată a petentului (12 noiembrie 2008). În final, se mai constată că prin criticile inserate la pct. 1 - 8 ale cererii de recurs, petentul repune în discuție aspecte pentru care există deja autoritate de lucru definitiv judecat (Sentința penală nr. 2215 din 17 septembrie 2008 a Judecătoriei Arad), nefiind astfel permisă o nouă evaluare a acestora.

Deși solicită adoptarea soluției prevăzută de art. 278 1 alin. (8) lit. b) din C. proc. pen., recurentul-petent nu arată care ar fi motivele pentru care cauza ar trebui trimisă la procuror în vederea începerii urmăririi penale, respectiv, care ar fi faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de probă. Față de cele reținute, Înalta Curte - în temeiul art. 385 15 pct. l lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul petentului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.G. împotriva Sentinței penale nr. 208 PI din 5 august 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 noiembrie 2009.