ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3961/2009
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3961/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin Rezoluția nr. 397/P/2008 din 27 februarie 2009,
procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în
temeiul art. 228 și art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea
urmăririi penale față de C.D., inspector principal la Penitenciarul de Maximă Siguranță
Arad, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246, art. 260, art. 261 și art.
272 C. pen.
Pentru a dispune în acest sens, după
efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reținut următoarele:
Prin plângerea penală formulată la
22 septembrie 2008, deținutul D.G. din Penitenciarul Arad, l-a reclamat pe
inspectorul principal C.D. pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 260 C.
pen., art. 272 C. pen., art. 246 C. pen., art. 261 C. pen., constând în aceea
că a distrus o înregistrare video a percheziției care s-a efectuat la 05 martie
2008 în camera X, în care era cazat și, prin aceasta, i-a cauzat un prejudiciu
deoarece l-a împiedicat să-și dovedească nevinovăția. A susținut că inspectorul
principal C.D. a declarat mincinos în fata instanței că nu a filmat
percheziția. Se constituie parte civilă cu 1 milion de euro.
În fapt, la 05 martie 2008 s-a
efectuat o percheziție în camera unde era cazat deținutul D.G., de către mai
mulți lucrători din cadrul penitenciarului. Regulamentul prevede că deținuții sunt
scoși pe holul secției împreună cu toate efectele personale. Așa s-a procedat
și cu această ocazie. În timp ce percheziția se efectua pe holul secției, unul
dintre cadrele penitenciarului a observat că în cameră rămăsese o geacă și a
făcut apel la deținuți ca cel căruia îi aparține geaca să o prezinte la
control. D.G. a intrat în cameră, a luat geaca, a scos-o pe holul secției și a
pus-o peste efectele personale care deja au fost percheziționate, cu intenția
vădită de a o sustrage controlului. Gestul lui a fost observat de un lucrător
din cadrul penitenciarului și, astfel, în urma verificării într-un buzunar al
gecii s-a descoperit un telefon mobil cu încărcător.
Din echipa care a efectuat
percheziția a făcut parte și inspectorul principal C.D., care a intenționat să
filmeze activitatea, dar din motive tehnice (lipsă a benzii de înregistrare)
acest lucru nu s-a întâmplat. Singura persoană care a știut că nu se filmează a
fost șeful ierarhic al inspectorului C., inspectorul principal N.I.
În consecință, s-a creat o aparență
în legătură cu filmarea activității. Așadar, susținerea deținutului în sensul
că inspectorul principal C.D. ar fi distrus înregistrarea video nu este reală.
De altfel, dacă ar fi existat vreo intenție de a se înscena deținerea telefonului
mobil de către D.G., nu avea sens să se preocupe niciunul dintre membrii
echipei de percheziție pentru a filma activitatea.
Deținutul își argumentează
susținerea că activitatea a fost filmată, prin faptul că la cererea sa adresată
administrației penitenciarului de a-i fi pusă la dispoziție o copie integrală a
înregistrării video i s-a răspuns că aceasta poate fi pusă doar la dispoziția
instanței și că înregistrarea nu poate fi vizionată de deținut din motive
tehnice. În schimb, urmare acestei cereri (nr. 61) i se pune la dispoziție o
copie după raportul de incident.
Chiar și în situația în care ar fi
existat o înregistrare video a percheziției, o astfel de probă nu putea fi pusă
la dispoziția persoanei lipsite de libertate, deoarece conține elemente de siguranță
a obiectivului (penitenciar) prevăzute în planul de pază, document clasificat.
După respingerea corectă a cererii
de către șeful de secție B.D., prin rezoluția finală, directorul
penitenciarului a aprobat pe cererea respectivă eliberarea unei copii după
raportul de incident, deoarece a intuit că D.G. va reveni cu o altă cerere
știut fiind faptul că acesta este autorul a numeroase cereri, plângeri adresate
administrației locului de deținere.
Presupunerea directorului
penitenciarului s-a adeverit pentru că în plângerea imediat următoare (nr.
62-706 din 10 martie 2008) deținutul a solicitat o copie a întregului dosar
întocmit cu ocazia incidentului din 05 martie 2008, cerere ce i-a fost
aprobată.
Cu ocazia declarației date la
parchet, deținutul D.G. arată că în legătură cu incidentul din data de 05
martie 2008, în urma căruia el a fost sancționat disciplinar, au fost audiați
patru agenți care nu au participat la percheziție, că în mod incorect s-a
întocmit întâi raportul de incident și apoi procesul-verbal de confiscare, că
s-au făcut comunicări contradictorii din partea angajaților penitenciarului
privind existența înregistrării video. De asemenea, deținutul arată că există
neconcordanță între marca telefonului mobil menționată în declarațiile agenților
R.R., C.A., C.O., D.F. și cea precizată în procesul-verbal întocmit în vederea
confiscării aparatului (S. respectiv T.).
Verificările efectuate au relevat
faptul că la percheziții participă echipe formate din 4 - 6 persoane, ceea ce
justifică faptul că în urma incidentului au fost date declarații de către cei
patru agenți nominalizați mai sus.
În privința ordinii în care se
întocmesc actele (raportul de incident; procesul-verbal de confiscare) nu
există nicio reglementare legală. Singura obligație este aceea de a fi
întocmite ambele acte ulterior activității desfășurate.
În momentul descoperirii telefonului
mobil, aparatul nu a fost prezentat spre examinare membrilor echipei, motiv
pentru care aceștia au presupus că este un aparat S. În realitate marca telefonului
și caracteristicile se regăsesc în procesul-verbal de confiscare.
De altfel, esențial este că s-a
descoperit un telefon mobil asupra deținutului, indiferent de marca acestuia.
Cercetările efectuate conduc spre
concluzia că deținutul intenționat „și-a uitat" geaca în cameră pentru a o
sustrage controlului, știind că în buzunar era un telefon mobil și apoi fiind
descoperit, pentru a crea un dubiu privind vinovăția sa, a exploatat o serie de
neconcordanțe cu caracter neesențial din actele întocmite de lucrătorii din
penitenciar și o problemă tehnică a camerei video.
Cu privire la infracțiunile indicate
de D.G. în plângere, acestea nu există.
Inspectorul principal C.D. nu și-a
încălcat atribuțiile de serviciu cu ocazia percheziției din 05 martie 2008, nu a
declarat mincinos în fața instanței atunci când a arătat că activitatea nu a
fost filmată, nu a instigat pe nimeni să depună declarații mincinoase și nici
nu a reținut sau distrus vreun înscris emis de un organ de jurisdicție.
Plângerea petentului D.G. a fost
respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluția nr. 329/II/2/2009 din 16 aprilie 2009 a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Pentru a dispune în acest sens,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a
reținut următoarele:
Petiționarul a susținut că rezoluția
mai sus menționată este nelegală întrucât nu au fost evaluate corespunzător
înscrisurile doveditoare depuse de el care nu se regăsesc menționate în
conținutul actului contestat.
Analizând actele premergătoare
administrate în dosarul cu numărul de mai sus și conținutul rezoluției
contestate rezultă următoarele:
Petiționarul, deținut în
Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Arad, a depus o plângere împotriva
inspectorului principal C.D. solicitând să se efectueze cercetări sub aspectul
infracțiunilor prevăzute de art. 260 C. pen., art. 272 C. pen., art. 246 C.
pen. și art. 261 C. pen.
În fapt a arătat că în 05 martie
2008, în camera în care era cazat și deținutul petiționar s-a efectuat o percheziție
care a fost filmată de către inspectorul principal care însă ulterior a distrus
filmul astfel că el nu a mai putut să-și dovedească nevinovăția.
De asemenea, a arătat că fiind
audiat de către instanța de judecată inspectorul principal C.D. ar fi făcut
declarații mincinoase afirmând că nu ar fi filmat percheziția efectuată.
Totodată, petiționarul a solicitat
despăgubiri pentru daune morale în sumă de 1 milion de euro.
Din actele premergătoare rezultă că
la 05 martie 2008, mai mulți lucrători din cadrul penitenciarului au efectuat o
percheziție la camera nr. X unde era cazat deținutul D.G. Potrivit
dispozițiilor regulamentare toți deținuții sunt scoși din cameră pe holul
secției împreună cu efectele personale, respectiv îmbrăcăminte și alte obiecte.
Cu ocazia percheziției s-a observat
însă că în camera care ar fi trebuit să fie goală rămăsese o geacă și s-a făcut
apel ca persoana căreia îi aparține să o prezinte.
D.G. a luat obiectul de
vestimentație și l-a pus peste efectele personale care fuseseră deja
verificate. Această manevră a deținutului a demonstrat faptul că intenția lui a
fost aceea ca obiectul respectiv de vestimentație să nu mai fie controlat.
Observându-se acest lucru unul dintre cei care efectuau percheziția a
verificat-o și într-un buzunar a descoperit un telefon mobil cu încărcător.
În cadrul echipei care efectua
percheziția s-a aflat și inspectorul principal C. care însă nu a reușit să
filmeze activitatea din cauza lipsei benzii de înregistrare.
Singura persoană care cunoștea
faptul că nu se filmează a fost inspectorul principal N.I. care avea cunoștință
de faptul că nu există bandă suficientă de înregistrare. S-a creat în această
modalitate o aparență în legătură cu filmarea întrucât inspectorul C.D. a mimat
filmarea percheziției.
Pentru aceste considerente în mod
corect s-a reținut că deținutul s-a aflat în eroare și a susținut că
inspectorul principal a distrus filmul care filmase percheziția efectuată.
Deținutul a solicitat administrației
penitenciarului o copie a înregistrării video și întrucât aceste documente pot
fi puse la dispoziția instanței i s-a refuzat. De asemenea, i s-a explicat că
nu poate fi vizionată din motive tehnice, însă i s-a pus la dispoziție raportul
de incident în care se consemnase găsirea telefonului mobil în geaca
deținutului.
De altfel, chiar în ipoteza
existenței unei înregistrări video din motive de securitate aceasta nu putea fi
pusă la dispoziția persoanei deținute.
Deținutul petiționar după ce i s-a
comunicat răspunsul negativ privitor la punerea la dispoziție a unei copii după
înregistrarea video a revenit cu altă cerere și i s-a pus la dispoziție o copie
de pe raportul de incident.
S-a menționat că petiționarul a uzat
în mod excesiv de dreptul său de a formula cereri și de a formula plângeri
împotriva lucrătorilor de penitenciar având o multitudine de lucrări în care
are calitatea de reclamant.
Fiind audiat de către procuror a
susținut că lucrătorii de penitenciar care au fost audiați nu aveau cunoștință
despre percheziție întrucât nu au participat la aceasta și că raportul de
incident este tendențios la fel și procesul-verbal de confiscare precum și
sancționarea sa pentru abateri săvârșite la regulamentul referitor la conduita
condamnaților la locul de detenție.
Din actele atașate la dosar rezultă
că susținerile petiționarului contravin realității întrucât la percheziția
efectuată asupra camerei deținutului au participat 46 lucrători de poliție și
aceștia au fost audiați. Raportul de incident și procesul-verbal de confiscare
au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor legii. În reglementările legale
nu există o ordine în privința succesiunii în care se efectuează anumite
activități, respectiv procesul-verbal de confiscare sau raportul de incident.
Din momentul descoperirii telefonului în geaca inculpatului acesta a fost
prezentat spre examinare echipei care a vizualizat marca acestuia și aceste
elemente au fost fixate în procesul verbal de confiscare.
Potrivit dispozițiilor
regulamentului la locul de deținere deținuților le este interzis să aibă asupra
lor telefoane mobile ori deținutul a încălcat acest regulament și a fost
sancționat.
În plângerea sa a exploatat unele
mici inadvertențe cu caracter nesemnificativ a actelor întocmite cu ocazia
percheziției și cu privire la înregistrarea acesteia.
Din probațiunea administrată nu
rezultă că inspectorul principal și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu cu
ocazia percheziției efectuate, ori că a făcut declarații mincinoase în fața
instanței, sau a instigat alte persoane să formuleze astfel de declarații și nici
nu a reținut sau distrus vreun înscris emis de un organ judiciar.
Având în vedere aceste aspecte în
mod corect s-a concluzionat că nu se poate reține în sarcina inspectorului
principal C.D. nici una dintre infracțiunile reclamate de petiționar.
În temeiul art. 278
1
C.
proc. pen., petentul D.G. s-a adresat instanței competente.
Prin Sentința penală nr. 208/PI din 5 august 2009,
Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins ca nefondată plângerea
petentului, reținând - în sinteză - următoarele:
Analizând legalitatea și temeinicia
rezoluției atacate din prisma dispozițiilor legale în materie reglementate de
art. 278
1
C. proc. pen care se completează cu normele de procedură
incidente în speță, respectiv art. 246, 260, 261 și 272 C. pen., instanța
apreciază că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică,
în deplină concordanță cu actele dosarului.
Potrivit art. 246 C. pen. aceasta
constă în fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de
serviciu, cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod
defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei
persoane. Infracțiunea are un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că abuzul
săvârșit de un funcționar public sau de un alt funcționar se încadrează în art.
246 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în C. pen.
Pentru existența infracțiunii neîndeplinirea actului sau îndeplinirea
defectuoasă a acestuia trebuie să aibă drept urmare vătămarea intereselor
legitime ale persoanei.
Analizând aceste trăsături esențiale
ale infracțiunii raportat la plângerea formulată, instanța a apreciat că nu
sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu
prev. de art. 246 C. pen., întrucât intimatul C.D., alături de alți angajați ai
Penitenciarului de Maximă Siguranță Arad au efectuat o percheziție în camera
unde era cazat, alături de alți deținuți și petentul, ocazie cu care s-a
solicitat deținuților să iasă în holul secției împreună cu efectele personale.
În timpul percheziției unul dintre angajați a observat că în cameră a rămas o
geacă solicitând prezentarea la control a acesteia, obiect de vestimentație
care aparținea petentului și în buzunarul căruia s-a găsit un telefon mobil cu
încărcător, fiind evidentă intenția petentului de a sustrage controlului
această geacă în condițiile în care este interzisă deținerea telefonului mobil
în unitatea de detenție. Intimatul, care făcea parte din echipa de control a
intenționat filmarea activității dar din lipsa benzii de înregistrare acest
lucru nu s-a realizat creându-se falsa impresie a filmării.
Petentul a apreciat că intimatul a
distrus filmarea percheziției deoarece la solicitarea sa de a i se elibera o
copie a filmării i s-a răspuns de conducerea unității de detenție că o asemenea
solicitare se eliberează doar instanței competente dar acest răspuns nu
confirmă existența înregistrării. De altfel, petentului i s-a eliberat o copie
de pe procesul-verbal de incident, iar susținerile ulterioare, în sensul
contradicției dintre declarațiile martorilor, angajați ai penitenciarului, a
nerespectării ordinii întocmirii actelor, respectiv raportul de incident
încheiat anterior procesului-verbal de confiscare și al neconcordanței mărcii
telefonului mobil în declarațiile martorilor și procesul-verbal de confiscare
nu duc la vinovăția intimatului. În primul rând nu există o reglementare legală
care să stabilească ordinea încheierii actelor, fiind esențial ca acestea să
fie ulterioare activității faptice, în speță operațiunii de percheziție soldată
cu descoperirea telefonului mobil aparținând petentului și pe care acesta îl
lăsase în mod intenționat în geacă în cameră pentru a se sustrage controlului
în condițiile în care știa că deține obiecte interzise. În al doilea rând nu
există neconcordanțe între declarațiile angajaților unității de detenție iar
referirile lor la marca telefonului mobil găsit în geaca petentului și
neconcordanța cu marca menționată în procesul-verbal de confiscare nu înlătură
activitatea petentului de a deține un obiect interzis pe perioada executării
pedepsei.
Art. 260 C. pen. sancționează fapta
martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză
în care se audiază martori face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe
privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat. Intimatul a
dat o declarație în fața procurorului în calitate de învinuit, astfel că nu
întrunește calitatea cerută de actul normativ pentru tragerea la răspundere
penală, fiind persoana învinuită de comiterea faptelor.
Potrivit art. 261 C. pen. încercarea
de determinare a mărturiei mincinoase se realizează, sub aspectul laturii
obiective prin activitatea de a determina o persoană prin constrângere sau
corupere să dea declarații mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară
sau orice altă cauză în care se audiază martori. Niciuna din probele
administrate nu confirmă această acuzație, nefăcându-se dovada că intimatul a
exercitat activități ce se circumscriu laturii obiective a acestei infracțiuni,
activități exercitate asupra altor angajați ai penitenciarului.
Art. 272 C. pen. sancționează
reținerea sau distrugerea unui înscris, în speță de către un organ de
jurisdicție, dar atâta vreme cât filmarea nu s-a realizat din motive tehnice,
mai exact din cauza lipsei benzii de înregistrare potrivit susținerilor
intimatului confirmate de șeful său ierarhic N.I. nu sunt întrunite elementele
constitutive ale acestei infracțiuni din cauza lipsei obiectului material
asupra căruia poartă infracțiunea. Câtă vreme nu a existat înregistrarea
filmării percheziției nu se poate susține distrugerea acesteia.
Împotriva sentinței petentul a
declarat prezentul recurs, criticile aduse sentinței instanței de fond fiind
menționate chiar în cererea de recurs.
Din înscrisul existent rezultă că
petentul a fost liberat condiționat din Penitenciarul Arad la data de 12
noiembrie 2008. Fiind citat, la domiciliu indicat în plângerea adresată primei
instanțe recurentul-petent nu s-a prezentat la Înalta Curte pentru susținerea
motivelor de recurs.
Recursul va fi respins ca nefondat
pentru motivele ce se vor arăta:
Pentru soluționarea plângerii penale
formulată de deținutul D.G., procurorul a efectuat acte menite să stabilească
existența faptelor reclamate și vinovăția inspectorului C.D.
Au fost strânse probe: înscrisuri,
copii ale declarațiilor date de diferite persoane (deținutul T.C.; lucrători ai
penitenciarului care au participat la percheziție: G.V., R.R., C.A., C.O.,
D.F., B.I., copie de pe Sentința penală nr. 2215 din 17 septembrie 2008 și
declarațiile date în fața procurorului de către deținutul D.G., N.I. și C.D.
Se poate constata astfel că
procurorul a efectuat o anchetă efectivă cu privire la faptele reclamate de
către deținutul D.G. (în sinteză, distrugerea înregistrării video care ar fi
constituit, în opinia petentului, o probă concludentă pentru dovedirea abuzului
cadrelor unității și dovedirea înscenării cu privire la telefonul mobil).
Din declarațiile persoanei reclamate
(C.D.) și a inspectorului principal N.I. a rezultat însă că, din motive
tehnice, nu a fost efectiv realizată activitatea de filmare.
În lipsa unor dovezi contrare,
corect procurorul care a cercetat plângerea penală a deținutului D.G.,
procurorul ierarhic superior și, respectiv, prima instanță, au apreciat că nu
se confirmă acuzațiile din plângerea penală.
Cu privire la celelalte aspecte
invocate de recurentul-petent, Înalta Curte constată că, în favoarea acestuia,
a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă.
În motivarea acestei hotărâri
judecătorești se arată că nu au fost respectate dispozițiile art. 200 alin. (6)
din H.G. nr. 1897/2006.
Chiar în condițiile în care
judecătorul a anulat hotărârea comisiei de disciplină, în raport cu motivarea
sentinței, dar și în lipsa altor dovezi, nu se poate concluziona - așa cum s-a
menționat în rezoluțiile și sentința atacate - că intimatul C.D. a săvârșit
infracțiunile reclamate (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,
mărturie mincinoasă, instigare la mărturie mincinoasă și distrugere de probe).
Prima instanță, pornind de la
menționarea conținutului constitutiv al infracțiunilor reclamate, a argumentat
inexistența în materialitatea lor, Înalta Curte apreciind că nu se impune
reiterarea acestor argumente de fapt și de drept.
Copia declarației olografe a numitului
G.A.G., deținut în Penitenciarul Arad, chiar vizată ca fiind „conform cu
originalul", anexată de petent la cererea de recurs, nu este de natură să
schimbe situația de fapt expusă în rezoluțiile și sentința atacată, acest
înscris fiind datat 09 martie 2009, la circa 1 an de la data faptei reclamate
(05 martie 2008) și după liberarea condiționată a petentului (12 noiembrie
2008).
În final, se mai constată că prin
criticile inserate la pct. 1 - 8 ale cererii de recurs, petentul repune în
discuție aspecte pentru care există deja autoritate de lucru definitiv judecat
(Sentința penală nr. 2215 din 17 septembrie 2008 a Judecătoriei Arad), nefiind
astfel permisă o nouă evaluare a acestora.
Deși solicită adoptarea soluției
prevăzută de art. 278
1
alin. (8) lit. b) din C. proc. pen.,
recurentul-petent nu arată care ar fi motivele pentru care cauza ar trebui
trimisă la procuror în vederea începerii urmăririi penale, respectiv, care ar
fi faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume
mijloace de probă.
Față de cele reținute, Înalta Curte
- în temeiul art. 385
15
pct. l lit. b) din C. proc. pen. - va
respinge ca nefondat recursul petentului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc.
pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul
D.G. împotriva Sentinței penale nr. 208 PI din 5 august 2009 a Curții de Apel
Timișoara, secția penală.
Obligă recurentul petent la plata
sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
26 noiembrie 2009.