ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1295/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 121/CA din 24 septembrie 2007,

pronunțată în Dosarul nr. 214/45/2007, Curtea de Apel Iași, secția de contencios,

administrativ și fiscal, a respins excepția de prescripție a dreptului material

la acțiune și a respins ca nefondată acțiunea în anulare formulată de reclamanta

SC T. SRL în calitate de continuatoare a SC T. SA împotriva pârâtului Ministerul

Economiei și Finanțelor – Oficiul de Plăți și Contractare P.H.A.R.E.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel, a reținut că încetarea contractului de grant a avut loc potrivit

prevederilor art. 11 alin. (3) din Condițiile generale aplicabile contractelor pentru

finanțare nerambursabilă ale Comisiei Europene și că, potrivit art. 18.2 din acestea,

autoritatea contractantă poate cere plata parțială sau integrală a sumelor plătite

către beneficiar în cazurile specificate în art. 11 alin. (3).

Chestiunea dacă decizia

autorității contractante, administrator al Fondului R.I.C.O.P. este sau nu conformă

cu prevederile contractului sau dacă actul din 8 august 2005, are sau nu valoarea

unei decizii valabile de încetare a contractului de grant este, astfel cum a reținut

însăși pârâta prin decizia din 29 iunie 2006, străină raporturilor născute între

agenția de implementare și beneficiarul-reclamant, întrucât privește exclusiv părțile

contractante, în orice parte referitoare la încheierea, executarea și încetarea

raporturilor născute din contractul de grant încheiat de B.C.R. cu SC T. SA Iași,

față de care pârâtul trebuie considerat a fi terț, în raport de data emiterii actului

contestat.

Același statut îl are

pârâtul și în ceea ce privește raporturile născute din faptele și actele încheiate

de organele de control fiscal, el fiind doar informat despre neregulile constatate,

începând cu momentul în care D.G.F.P. Iași a cerut, la data de 4 mai 2005, Autorității

Contractante, să procedeze la reanalizarea modului de utilizare a fondurilor nerambursate

aferente Programului R.I.C.O.P., de către reclamantă.

Astfel, pârâtul nu putea,

în cadrul procedurii consacrate de art. 175 C. proc. fisc. (în vechea numerotare)

să cerceteze și să se pronunțe asupra unor acte și fapte aparținând altor persoane.

Nici instanța nu le putea

examina, întrucât controlul de legalitate nu poate depăși sfera actului administrativ

contestat.

Neavând drept de control

și de decizie asupra actului emis de Autoritatea Contractantă, pârâtul, în calitatea

sa de agenție de implementare a fost obligat să procedeze la inițierea procedurilor

de recuperare a creanțelor bugetare rezultate din neregulile constatate în executarea

contractului de grant fără să mai fie obligat să urmeze procedurile referitoare

la inspecția fiscală.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta consideră că

pârâtul nu poate fi considerat străin de raporturile născute între agenția de implementare

și beneficiarul fondurilor nerambursabile și nici în ceea ce privește activitatea

de control fiscal.

Pârâtul avea obligația

de monitorizare ex.post a programului și avea responsabilitatea gestionării fondurilor

comunitare și recuperării fondurilor nerambursabile utilizate necorespunzător.

Potrivit art. 2 lit.

e) din O.G.nr. 79/2003, pârâtul are în competență întocmirea actului de control

cu valoare de titlu de creanță.

Nu se poate reține faptul

că pârâtul este străin de raportul contractual și de activitatea desfășurată de

organele de control fiscal.

La societate nu a existat

nicio activitate de control din partea organelor fiscale concretizată într-un titlu

de creanță.

Deși instanța de fond

susține că nu poate cerceta contractul de grant întrucât vizează B.C.R. care nu

este parte în dosar, aceeași instanță a constatat încetarea contractului fără a

fi investită în acest sens.

Chiar dacă instanța de

fond a fost investită cu controlul legalității actului administrativ contestat nu

se poate omite a se constata că nu există nicio decizie emisă de B.C.R. de încetare

a contractului grant, critici ce nu au fost analizate.

Instanța de fond nu a

răspuns criticilor aduse cu privire la inexistența primei etape și anume aceea a

constatării, concretizată în întocmirea titlului de creanță.

Nu se poate reține faptul

că activitatea de constatare ar fi revenit B.C.R., iar activitatea de recuperare

privea agenția de implementare.

B.C.R. nu avea atribuții

în activitatea de constatare, de stabilire și individualizare a obligației de plată

și de întocmire a titlului de creanță, întrucât această instituție nu este una cu

atribuții de control fiscal, iar după data de 31 octombrie 2004, responsabilitatea

gestionării ex-post a Programului R.I.C.O.P. aparținea în exclusivitate pârâtului.

Chiar dacă, „nota de debit”

ar avea valoarea unui act administrativ, aceasta nu conține motivele de fapt și

temeiul legal, plus celelalte elemente obligatorii, datele de identificare a organelor

de control și a persoanelor responsabile din structura controlată, sediul acesteia,

locurile unde s-a desfășurat controlul etc.

Intimatul-pârât a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Se arată că încetarea

contractului de grant a avut loc în baza art. 11 alin. (3) din anexa II a contractului,

datorită neregulilor financiare, fără notificare prealabilă.

Prin adresa din 8 august

2008, B.C.R. a notificat recurenta după încetarea contractului invocându-se procesul-verbal

de control al A.N.A.F.- D.G.F.P. Iași.

Intimatul-pârât are obligația

recuperării creanței, motiv pentru care a fost emisă nota de debit contestată.

Instanța de judecată are

obligația să se pronunțe numai în limitele a ceea ce a fost investită și numai în

limitele în care a fost soluționată plângerea prealabilă de către organul competent.

Nulitatea actului administrativ

nu poate fi invocată direct în fața instanței de judecată.

Prin invocarea altor motive

direct în fața instanței se încalcă dispozițiile art. 18 alin. (1) coroborat cu

art. 8 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

Raportat la obligațiile

ce-i revin, intimatul era obligat să emită nota de debit și să urmărească executarea

sa și nu să soluționeze problema de fond privind legalitatea încetării contractului.

Recursul este nefondat.

Prin adresa din 29 august

2005, B.C.R., în calitate de Autoritate Contractantă, a notificat recurenta-reclamantă

în calitate de Beneficiară a contractului de grantdespre încetarea contractului,

în temeiul anexei II art. 11 alin. (3).

Anexa II din contract

conține Condițiile generale aplicabile contractelor de finanțare nerambursabilă

finanțate de C.E. încheiate conform programelor de ajutor extern descentralizat

și permite încetarea unilaterală a contractului de către Autoritatea Contractantă,

fără notificarea prealabilă, urmare a constatării unor nereguli financiare.

Această decizie nu a fost

contestată și atacată în instanță de către SC T. SA.

Abia în anul 2006, odată

cu emiterea notei de debit din 8 mai 2006, recurenta contestă întreaga operațiune

de recuperare a sumei de care a beneficiat prin intermediul contractului de grant.

S-a invocat împrejurarea

că numai intimatul în calitate de autoritate de implementare avea obligația să efectueze

controlul și să dispună recuperarea fondurilor comunitare utilizate necorespunzător.

În realitate, există două

ipoteze, și anume: cea a posibilității încetării contractului de grant prin decizie

unilaterală a autorității contractante și cea a recuperării sumelor fără a se dispune

încetarea contractului.

Această ultimă posibilitate

se află în competența autorității de implementare, cu toate obligațiile ce decurg

de aici: efectuarea controlului fiscal, recuperarea fondurilor etc.

Dacă s-ar admite că în

orice situație autoritatea de implementare are obligația efectuării controlului

– întocmirii actului de control, transmiterea actului de constatare, recuperarea

creanțelor – atunci ipoteza prevăzută chiar în contractul de grant nu ar putea fi

aplicată vreodată, norma legală ar rămâne fără conținut.

Din acest motiv, în mod

corect instanța de fond a apreciat că intimatul-pârât nu are competența să se pronunțe

asupra încetării contractului, dar are obligația să aducă la îndeplinire dispozițiile

autorității contractante în sensul recuperării debitului.

În speță, a avut loc un

control al organelor fiscale, iar decizia unilaterală a fost întemeiată pe constatările

acestora.

Prezenta acțiune nu are

ca obiect pronunțarea asupra legalității deciziei emise de B.C.R. prin care s-a

dispus încetarea contractului de grant și nu au relevanță obiecțiunile aduse de

recurentă acestui act.

Este întemeiată apărarea

intimatului- recurent, conform căreia instanța de judecată este investită să se

pronunțe asupra acelorași motive care au fost invocate și în contestația formulată

în cadrul procedurii prealabile.

Totuși, motivele de nulitate

ale actului administrativ contestat trebuie analizate de instanță și în ipoteza

în care nu au fost invocate prin plângerea prealabilă.

Actul administrativ fiscal

atacat conține însă toate elementele prevăzute de art. 43 C. proc. fisc., atât obiectul,

cât și motivele de fapt, precum și temeiul legal.

Actul contestat a fost

emis în conformitate cu prevederile art. 31 din Condițiile Generale, art. 7 din

Ordonanța nr. 79/2003 cu modificările ulterioare și art. 136 din O.G. nr. 92/2003

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Față de acestea, nefiind

întrunite motivele de recurs invocate, urmează ca în temeiul art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. să se respingă

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC T. SA –Iași împotriva sentinței civile nr. 121/CA din 24 septembrie 2007 a

Curții de Apel Iași, secția de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 27 martie 2008.