ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 42/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond. Prin acțiunea formulată reclamanta SC S.D.P.I.N.S. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor - Departamentul Fond de Garantare, anularea în parte a deciziei nr. 60477 din 9 martie 2009 emisă de autoritatea pârâtă prin care s-a admis numai în parte cererea reclamantei de plată, în sensul că s-a admis la plată numai suma de 7.338 lei din suma totală solicitată de 40.545,76 lei reprezentând 20.503,75 lei cheltuieli efectuate de reclamantă pentru repararea autovehiculelor asigurate la SC C.R.A. S.A.R.C. SA și suma de 20.042,01 lei reprezentând reactualizarea cuantumului despăgubirii aferente anului 2002, conform ratei inflației.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că s-a adresat autorității pârâte în calitate de creditoare a societății debitoare - SA C. SA, aflată în faliment pentru plata din Fondul de Garantare a sumei totale de 40.546.76 lei și recuperarea acestui debit. Prin decizia contestată s-a admis la plată numai suma de 7338 lei apreciindu-se, pe de o parte că nu există accept de plată din partea societății de asigurare, iar pe de altă parte că nu există dosar de daună pentru o parte din sumele solicitate chiar în condițiile în care SC C. SA prin actul adițional nr. 491 din 27 ianuarie 2003 la contractul de prestări servicii și-a dat acordul, recunoaște suma datorată către reclamantă, suma totală de 139.453,63 lei și părțile convin ca plata să se facă în două tranșe la 30 și 31 ianuarie 2003. 2. Soluția instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 409 din 21 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S.D.P.I. SRL în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor – Departamentul Fond de Garantare, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că SC S.D.P.I.N.S. SRL a încheiat cu societatea de asigurări SC C. SA contractul de prestări servicii nr. 1390 din 22 februarie 2002. Obiectul acestuia constă în constatarea, repararea și lichidarea daunelor produse la autoturismele asigurate în sistemul de asigurare obligatorie de răspundere civilă și asigurare facultativă de avarii auto.

Conform capitolului V "Procedura de decontare", părțile semnatare au stabilit că prestatorul va emite factură fiscală reprezentând contravaloarea prestației ulterior emiterii acceptului de plata de către asigurător. Așadar, conform condițiilor contractuale, pentru a proceda la facturarea contravalorii prestației, era necesară emiterea de către asigurător, in timp util, a unei confirmări de plata a devizului în care urma a fi trecută suma acceptată la plata și motivele eventualelor refuzuri.

Instanța de fond a mai reținut că: - pentru prima categorie de sume, în cuantum de 21.007,03 lei nu a fost achitată din Fondul de Garantare deoarece nu există accept de plată din partea SC C. SA, iar din actele verificate nu s-a constatat existența dosarelor de daună din care să se poată determina că sumele solicitate sunt urmare a unui risc asigurat printr-o poliță valabilă la data producerii evenimentului; - a doua categorie de sume pentru care nu există accept de plată din partea SC C. SA, dar există dosarul de daună în cuantum de 18.769,60 lei, reprezentând facturi neachitate și penalități de întârziere nu a fost achitată din Fondul de Garantare deoarece s-au constatat neregularități privind plata ratelor și faptul că riscul nu a fost asigurat; - în ceea ce privește a treia categorie de sume pentru care există acceptul SC C. SA, dar nu există dosarul de daună a fost achitată din Fondul de Garantare numai o parte din sumă.

3. Calea de atac exercitată. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta SC S.D.P.I.N.S. SRL, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul anulării Deciziei nr. 60477 din 9 martie 2009 emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor – Departamentul Fond de Garantare. În motivele de recurs se arată că, în mod greșit, instanța de fond a invocat faptul că decizia contestată este emisă legal dar fără a avea în vedere că societatea recurentă a fost de bună credință reparând autoturismele asiguraților societății C. și este în situația de a înregistra un prejudiciu semnificativ.

În conformitate cu art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, sunt creditori de asigurare, beneficiarii contractelor de asigurare, orice alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, iar potrivit Normelor privind Fondul de Garantare aprobate prin Ordinul președintelui CSA nr. 3115/2005 sunt asimilați creditorilor de asigurare și unitățile service specializate care pentru a dobândi această calitatea trebuie să aibă o convenție prin care să fie agreate de asigurători și să se facă dovada confirmării la plată din partea asigurătorului cu privire la plata sumei respective.

Instanța de fond a respins acțiunea, deși cu înscrisurile depuse la dosar rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, respectiv că nu ar fi existat acceptul de plată, deși există un act adițional între asigurător și unitatea service și de desfășurătorul anexat acestuia de unde rezultă că SC C. SA își lua un angajament ferm în vederea achitării debitului ce face obiectul Deciziei nr. 60477 din 9 martie 2009. S-a mai criticat și susținerea instanței de fond referitoare la existența a două situații de neplată și anume una în cazul în care nu exista accept de plată din partea SC C. SA dar există dosar de daune, și a două situație, în care deși exista accept de plată din partea societății nu exista dosar de daune deschis la societatea de asigurări, deși instanța de fond nu a făcut vorbire decât de acceptul de plată, fără să ia în calcul înscrisurile de la dosarul cauzei prin care recurenta a făcut dovada că SC C. SA a recunoscut debitul existent către societatea recurentă.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului. Recurenta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, probă încuviințată, iar la dosar s-a depus o Anexă tabel cu facturi emise în perioada 2002-2003 și un centralizator – restanțe analitic pentru facturi emise în perioada 01 ianuarie 2000 – 23 ianuarie 2003 și încasate până la 23 ianuarie 2003. 4. Soluția instanței de recurs. După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Recurenta a solicitat anularea Deciziei nr. 60477 din 9 martie 2009 emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor – Departamentul Fond de Garantare prin care s-a aprobat despăgubirea acestuia cu suma de 7.338 lei din totalul solicitat de 40.545,76 lei reprezentând cheltuieli efectuate de societatea recurentă cu repararea autovehiculelor asigurate la SC C.R.A.

– S.A.R. C. SA și actualizarea acestor sume cu indicele de inflație. Între societatea recurentă și compania de asigurări C. SA s-a încheiat un contract de prestări servicii nr. 1390 din 22 ianuarie 2002 care avea ca obiect constatarea, repararea și lichidarea daunelor produse la autoturismele asigurate în sistemul de asigurare obligatorie de răspundere civilă și asigurare facultativă de avarii auto. Potrivit art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare și raportat la Normele privind Fondul de garantare aprobate prin Ordinul Președintelui C.S.A. nr. 3115/2005 sunt asimilate creditorilor de asigurare și unitățile service specializate cu condiția să aibă o convenție prin care să fie agreate de asigurători și să facă dovada confirmării la plată din partea asigurătorului cu privire la plata sumei respective.

Dacă în privința primei condiții nu au existat dubii cu privire la îndeplinirea ei, pentru neîndeplinirea celei de-a doua condiții au fost refuzate plăți din Fondul de Garantare. Și în motivele de recurs se invocă faptul că există un act adițional încheiat între asigurător și unitatea service și un desfășurător anexat acestuia de unde rezultă că SC C. SA își lua un angajament ferm în vederea achitării debitului.

Deși i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri, respectiv pentru a putea depuse desfășurătorul anexat al Actului adițional, în fața instanței de recurs s-a depus o Anexă tabel, nedatată și semnată numai de reprezentanții societății recurente, înscris care se află depus și în dosarul instanței de fond la filele 34-46 și un centralizator restanțe pentru facturi emise în perioada 01 ianuarie 2000 – 23 ianuarie 2003 și încasate până la 23 ianuarie 2003 care poartă numai o ștampilă a societății recurente și acest ultim înscris se află depus la dosarul instanței de fond (352-354). Pe niciunul dintre aceste înscrisuri nu există mențiunea că reprezintă anexa la Actul adițional încheiat la contractul de prestări servicii nr. 1390 din 22 februarie 2002 și care să fie semnat și ștampilat de ambele părți semnatare ale actului adițional.

Prin urmare, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției privind acceptul de plată din partea firmei de asigurare. Mai mult decât atât, în contractul de prestări servicii, la capitolul Procedura de decontare, se prevede că prestatorul va emite factura cu contravaloarea prestației numai după emiterea acceptului de plată emis de asigurător. Or, chiar și în condițiile în care s-ar prezenta un document care să vizeze o recunoaștere ulterioară a prestațiilor nu s-ar ajunge la respectarea prevederilor contractului, pentru că factura nu se putea emite dacă nu exista accept de plată din partea asigurătorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC S.D.P.I.N.Ș. SRL București împotriva sentinței civile nr. 409 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 ianuarie 2011.