ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 42/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta SC

S.D.P.I.N.S. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor - Departamentul Fond de Garantare, anularea în

parte a deciziei nr. 60477 din 9 martie 2009 emisă de autoritatea pârâtă prin

care s-a admis numai în parte cererea reclamantei de plată, în sensul că s-a

admis la plată numai suma de 7.338 lei din suma totală solicitată de 40.545,76

lei reprezentând 20.503,75 lei cheltuieli efectuate de reclamantă pentru

repararea autovehiculelor asigurate la SC C.R.A. S.A.R.C. SA și suma de

20.042,01 lei reprezentând reactualizarea cuantumului despăgubirii aferente

anului 2002, conform ratei inflației.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că s-a adresat autorității pârâte în calitate de creditoare a societății

debitoare - SA C. SA, aflată în faliment pentru plata din Fondul de Garantare a

sumei totale de 40.546.76 lei și recuperarea acestui debit.

Prin decizia contestată s-a admis la

plată numai suma de 7338 lei apreciindu-se, pe de o parte că nu există accept

de plată din partea societății de asigurare, iar pe de altă parte că nu există

dosar de daună pentru o parte din sumele solicitate chiar în condițiile în care

SC C. SA prin actul adițional nr. 491 din 27 ianuarie 2003 la contractul de

prestări servicii și-a dat acordul, recunoaște suma datorată către reclamantă,

suma totală de 139.453,63 lei și părțile convin ca plata să se facă în două

tranșe la 30 și 31 ianuarie 2003.

Prin sentința civilă nr. 409 din 21

ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S.D.P.I.

SRL în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor –

Departamentul Fond de Garantare, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că SC S.D.P.I.N.S. SRL a încheiat cu societatea de

asigurări SC C. SA contractul de prestări servicii nr. 1390 din 22 februarie 2002.

Obiectul acestuia constă în constatarea, repararea și lichidarea daunelor

produse la autoturismele asigurate în sistemul de asigurare obligatorie de

răspundere civilă și asigurare facultativă de avarii auto. Conform capitolului

V "Procedura de decontare", părțile semnatare au stabilit că

prestatorul va emite factură fiscală reprezentând contravaloarea prestației

ulterior emiterii acceptului de plata de către asigurător.

Așadar, conform condițiilor

contractuale, pentru a proceda la facturarea contravalorii prestației, era

necesară emiterea de către asigurător, in timp util, a unei confirmări de plata

a devizului în care urma a fi trecută suma acceptată la plata și motivele

eventualelor refuzuri.

Instanța de fond a mai reținut că:

- pentru prima categorie de sume, în

cuantum de 21.007,03 lei nu a fost achitată din Fondul de Garantare deoarece nu

există accept de plată din partea SC C. SA, iar din actele verificate nu s-a

constatat existența dosarelor de daună din care să se poată determina că sumele

solicitate sunt urmare a unui risc asigurat printr-o poliță valabilă la data

producerii evenimentului;

- a doua categorie de sume pentru

care nu există accept de plată din partea SC C. SA, dar există dosarul de daună

în cuantum de 18.769,60 lei, reprezentând facturi neachitate și penalități de

întârziere nu a fost achitată din Fondul de Garantare deoarece s-au constatat

neregularități privind plata ratelor și faptul că riscul nu a fost asigurat;

- în ceea ce privește a treia

categorie de sume pentru care există acceptul SC C. SA, dar nu există dosarul

de daună a fost achitată din Fondul de Garantare numai o parte din sumă.

Împotriva hotărârii instanței de

fond, reclamanta SC S.D.P.I.N.S. SRL, a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și a solicitat admiterea recursului și modificarea

sentinței atacate, în sensul anulării Deciziei nr. 60477 din 9 martie 2009

emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor – Departamentul Fond de

Garantare.

În motivele de recurs se arată că,

în mod greșit, instanța de fond a invocat faptul că decizia contestată este

emisă legal dar fără a avea în vedere că societatea recurentă a fost de bună

credință reparând autoturismele asiguraților societății C. și este în situația

de a înregistra un prejudiciu semnificativ.

În conformitate cu art. 3 lit. h)

din Legea nr. 503/2004, sunt creditori de asigurare, beneficiarii contractelor

de asigurare, orice alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea

condițiilor de asigurare ale contractelor, iar potrivit Normelor privind Fondul

de Garantare aprobate prin Ordinul președintelui CSA nr. 3115/2005 sunt

asimilați creditorilor de asigurare și unitățile service specializate care

pentru a dobândi această calitatea trebuie să aibă o convenție prin care să fie

agreate de asigurători și să se facă dovada confirmării la plată din partea

asigurătorului cu privire la plata sumei respective.

Instanța de fond a respins acțiunea,

deși cu înscrisurile depuse la dosar rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute

de lege, respectiv că nu ar fi existat acceptul de plată, deși există un act adițional

între asigurător și unitatea service și de desfășurătorul anexat acestuia de

unde rezultă că SC C. SA își lua un angajament ferm în vederea achitării

debitului ce face obiectul Deciziei nr. 60477 din 9 martie 2009.

S-a mai criticat și susținerea

instanței de fond referitoare la existența a două situații de neplată și anume

una în cazul în care nu exista accept de plată din partea SC C. SA dar există

dosar de daune, și a două situație, în care deși exista accept de plată din

partea societății nu exista dosar de daune deschis la societatea de asigurări,

deși instanța de fond nu a făcut vorbire decât de acceptul de plată, fără să ia

în calcul înscrisurile de la dosarul cauzei prin care recurenta a făcut dovada

că SC C. SA a recunoscut debitul existent către societatea recurentă.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a solicitat încuviințarea

probei cu înscrisuri, probă încuviințată, iar la dosar s-a depus o Anexă tabel

cu facturi emise în perioada 2002-2003 și un centralizator – restanțe analitic

pentru facturi emise în perioada 01 ianuarie 2000 – 23 ianuarie 2003 și

încasate până la 23 ianuarie 2003.

După examinarea motivelor de recurs,

a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul

pentru următoarele considerente:

Recurenta a solicitat anularea

Deciziei nr. 60477 din 9 martie 2009 emisă de Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor – Departamentul Fond de Garantare prin care s-a aprobat

despăgubirea acestuia cu suma de 7.338 lei din totalul solicitat de 40.545,76

lei reprezentând cheltuieli efectuate de societatea recurentă cu repararea

autovehiculelor asigurate la SC C.R.A. – S.A.R. C. SA și actualizarea acestor

sume cu indicele de inflație.

Între societatea recurentă și

compania de asigurări C. SA s-a încheiat un contract de prestări servicii nr. 1390

din 22 ianuarie 2002 care avea ca obiect constatarea, repararea și lichidarea

daunelor produse la autoturismele asigurate în sistemul de asigurare

obligatorie de răspundere civilă și asigurare facultativă de avarii auto.

Potrivit art. 3 lit. h) din Legea

nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de

asigurare și raportat la Normele privind Fondul de garantare aprobate prin

Ordinul Președintelui C.S.A. nr. 3115/2005 sunt asimilate creditorilor de

asigurare și unitățile service specializate cu condiția să aibă o convenție

prin care să fie agreate de asigurători și să facă dovada confirmării la plată

din partea asigurătorului cu privire la plata sumei respective.

Dacă în privința primei condiții nu

au existat dubii cu privire la îndeplinirea ei, pentru neîndeplinirea celei

de-a doua condiții au fost refuzate plăți din Fondul de Garantare.

Și în motivele de recurs se invocă

faptul că există un act adițional încheiat între asigurător și unitatea service

și un desfășurător anexat acestuia de unde rezultă că SC C. SA își lua un

angajament ferm în vederea achitării debitului.

Deși i-a fost încuviințată proba cu

înscrisuri, respectiv pentru a putea depuse desfășurătorul anexat al Actului

adițional, în fața instanței de recurs s-a depus o Anexă tabel, nedatată și

semnată numai de reprezentanții societății recurente, înscris care se află

depus și în dosarul instanței de fond la filele 34-46 și un centralizator

restanțe pentru facturi emise în perioada 01 ianuarie 2000 – 23 ianuarie 2003

și încasate până la 23 ianuarie 2003 care poartă numai o ștampilă a societății

recurente și acest ultim înscris se află depus la dosarul instanței de fond

(352-354).

Pe niciunul dintre aceste înscrisuri

nu există mențiunea că reprezintă anexa la Actul adițional încheiat la contractul de prestări servicii nr. 1390 din 22 februarie 2002 și care să fie semnat

și ștampilat de ambele părți semnatare ale actului adițional.

Prin urmare, nu s-a făcut dovada

îndeplinirii condiției privind acceptul de plată din partea firmei de

asigurare.

Mai mult decât atât, în contractul

de prestări servicii, la capitolul Procedura de decontare, se prevede că

prestatorul va emite factura cu contravaloarea prestației numai după emiterea

acceptului de plată emis de asigurător.

Or, chiar și în condițiile în care

s-ar prezenta un document care să vizeze o recunoaștere ulterioară a

prestațiilor nu s-ar ajunge la respectarea prevederilor contractului, pentru că

factura nu se putea emite dacă nu exista accept de plată din partea

asigurătorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC S.D.P.I.N.Ș. SRL

București împotriva sentinței civile nr. 409 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 ianuarie 2011.