ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6568/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 21 octombrie 2011, B.G. a formulat

contestație în anulare împotriva deciziei nr. 7167 din 14 octombrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că va depune motivele contestației

după ce va intra în posesia hotărârii atacate.

Prin cererea înregistrată

la data de 11 septembrie 2012, contestatorul a solicitat ca, în temeiul art. 19

alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu art. 244 alin. (1) și (2) C. proc. civ., să

se dispună suspendarea prezentei cauze până la rezolvarea definitivă a cauzei penale

în care se cercetează caracterul fals al titlului de proprietate din 19 iunie 2009

emis de Comisia județeană Prahova pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor, titlu avut în vedere la judecarea procesului de partaj dintre fratele

său, B.I., și fosta lui soție, G.S., și în care el împreună cu surorile sale au

avut calitatea de intervenienți.

În motivarea cererii de

suspendare, contestatorul a arătat că, față de lipsa oricărui răspuns din partea

Prefectului Județului Prahova la memoriile sale prin care solicita revocarea titlului

de proprietate, a sesizat Serviciul Teritorial Ploiești al D.N.A. care, în urma

cercetărilor efectuate, i-a eliberat comunicările din datele de 22 noiembrie 2010

și, respectiv 10 ianuarie 2011, din care rezultă situația de infracționalitate în

care s-a emis titlul de proprietate, precum și numele și funcțiile celor vinovați.

În ciuda acestor comunicări, procurorul de caz a emis ordonanța din 02 august 2011,

iar plângerea împotriva acestei ordonanțe a fost respinsă prin rezoluția procurorului

șef din 16 septembrie 2011, atacată cu plângere la instanță. Această plângere a

făcut obiectul dosarului penal nr. 22787/281/2011 al Judecătoriei Ploiești, iar

față de modul nelegal de soluționare a acestui proces, inclusiv la secția penală

a Curții de Apel Ploiești, a declarat recurs, aflat în curs de soluționare pe rolul

secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Dosar nr. 5191/1/2012.

De asemenea, contestatorul

a arătat că la 05 iunie 2012 a depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești

o sesizare pentru cercetarea caracterului fals al aceluiași titlu de proprietate

și al sentinței civile nr. 2537 din 09 martie 2001 a Judecătoriei Ploiești, cercetările

fiind în curs de soluționare, conform comunicărilor ce i s-au făcut de către Parchet

și Poliția municipiului Ploiești.

La data de 23

octombrie 2012, contestatorul a depus memoriu cu motivele contestației în anulare,

prin care a reiterat cererea de suspendare formulată la data de 11 septembrie 2012.

Ca motive de contestație,

contestatorul a arătat că decizia atacată, respectiv decizia nr. 7167 din 14

octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este nelegală, deoarece instanța

a soluționat recursul pe excepția de inadmisibilitate, pe care nu a pus-o în discuția

părților, cum greșit se consemnează în decizie și pe care, de altfel, nici nu o

putea ridica din oficiu, nefiind o excepție de ordine publică. Pe de altă parte,

argumentarea admiterii excepției este greșită, întemeindu-se pe interpretarea tendențioasă

și denaturarea sensului art. 129 alin. (1) și art. 320 alin. (3) C. proc. civ. și

pe invocarea abuzivă a art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ., într-o manieră asemănătoare

fiind invocate și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. în justificarea stabilirii

obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina recurentului.

De asemenea, contestatorul

a arătat că Înalta Curte, ca instanță de recurs, a săvârșit o serie de erori materiale,

dintre care cele mai însemnate constau în: înlăturarea concluziilor rezultate din

comunicarea din 10 ianuarie 2011 a Serviciului Teritorial Ploiești al D.N.A. privind

efectuarea actelor premergătoare începerii urmăririi penale față de cei patru intimați

nominalizați; menționarea nejustificată a contradicției flagrante dintre conținutul

primei comunicări din 22 noiembrie 2010 și concluziile Curții de Apel Ploiești cuprinse

în decizia nr. 1, care, practic, exprimă însușirea inadmisibilă a punctului de vedere

exprimat în cuvântul avocatei intimatului B.I.; înlăturarea concluziilor care se

impun din măsura abuzivă, profund nelegală, de schimbare a primei instanțe a Judecătoriei

Câmpina, după mai bine de un an de activitate, prin încălcarea grosolană a prevederilor

Legii nr. 304/2004, art. 53 și ale R.O.I., precum și nesocotirea prevederilor legale

cuprinse în Legile nr. 18/1991, nr. 196/1997, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, inclusiv

a H.G. nr. 890/2005 și nr. 1120/2005, potrivit cărora este în afară de orice îndoială

că titlul de proprietate din 19 iunie 2009 este lovit de nulitate absolută; înlăturarea

probei privind falsitatea sentinței civile nr. 2537 din 09 martie 2001 a Judecătoriei

Ploiești, depusă de intimatul B.I. la Judecătoria Câmpina și, recent, de către consilierul

juridic, apărător al fostului prefect A.D., la instanța de contencios administrativ

a Tribunalului Prahova; interpretarea abuzivă a probelor și argumentelor aduse,

pe motiv că nu s-ar încadra în prevederile art. 318 C. proc. civ., deși ele sunt

pe deplin conforme acestui articol și, totodată, cuprinse în prevederile art. 304

pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ.

Pe de altă parte, prin

decizia contestată, Înalta Curte nu a analizat niciunul dintre motivele de recurs

așa cum acestea fuseseră formulate.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate

cererea de suspendare, Înalta Curte reține următoarele:

Contestatorul solicită

suspendarea judecății prezentei cauze până la definitivarea cercetărilor penale

sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni în legătură cu titlul de proprietate pe

care s-a întemeiat judecata în procesul de fond, ceea ce aduce în discuție cazul

de suspendare facultativă prevăzut de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit textului enunțat,

instanța poate suspenda judecata „când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune

care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea”.

Rezultă că, pentru a se

dispune suspendarea este obligatorie începerea urmăririi penale, condiție neîndeplinită

în speță, unde contestatorul a făcut numai dovada că, urmare a plângerilor sale,

s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000

raportat la art. 246 C. pen., în legătură cu emiterea titlului de proprietate pe

care s-a întemeiat judecata de fond (adresele din 22 noiembrie 2010 și din 10

ianuarie 2011 emise de Serviciul Teritorial Ploiești al D.N.A.), respectiv că sunt

în curs cercetările sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals material în înscrisuri

oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen., cu referire la același titlu

de proprietate (adresa din 14 iunie 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Ploiești, adresele din 27 iulie 2012 și din 07 septembrie 2012 emise de Poliția

municipiului Ploiești), nu și a începerii urmăririi penale pentru faptele sesizate.

Totodată, pentru a se

dispune suspendarea este obligatoriu ca faptele pentru care s-a început urmărirea

penală să fie hotărâtoare în soluționarea pricinii pendinte, în sensul că de ele

depinde soluția ce urmează a se pronunța.

Or, în speță, dincolo

de împrejurarea că pentru faptele pentru care contestatorul a făcut plângeri penale

nu s-a început urmărirea penală, acestea nici nu ar putea influența soluția din

prezenta cauză, ce are ca obiect o contestație în anulare specială, cale extraordinară

de atac, de retractare, în care verificările instanței sunt limitate la neregularitățile

procedurale expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ., și anume greșeala materială

în dezlegarea recursului, respectiv omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs.

În concluzie, față de

neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cererea

de suspendare formulată de contestator apare ca neîntemeiată și va fi respinsă.

Trecând la analiza contestației

în anulare prin prisma motivelor invocate de contestator, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 318

C. proc. civ., invocate ca temei de drept al cererii deduse judecății, reglementează

ca motive de contestație în anulare specială, îndreptată împotriva unei hotărâri

a instanței de recurs, săvârșirea unei greșeli materiale la dezlegarea recursului,

respectiv omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs.

Din economia dispozițiilor

legale menționate, rezultă că motivele de contestație în anulare trebuie să privească

decizia atacată.

Pe de altă parte, greșelile

materiale avute în vedere de art. 318 C. proc. civ. sunt greșeli de fapt evidente,

în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora

nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea fondului cauzei, și nicidecum greșeli

de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare ori aplicare

a legii, iar omisiunea de cercetare avută în vedere de același text de lege vizează

motivele de recurs din cererea părților, înțelese ca motive de casare sau modificare

dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în ipoteza în care recursul a fost

respins în fond și nu pe o excepție procesuală.

În speță, contestatorul

nu invocă vreo greșeală de fapt în legătură cu judecarea recursului, ci formulează,

practic, critici de nelegalitate la adresa deciziei atacate, susținând, pe de o

parte, că instanța de recurs s-a pronunțat pe o excepție pe care nu a pus-o în discuția

părților și pe care nu o putea ridica din oficiu – excepția inadmisibilității recursului,

iar, pe de altă parte, că soluția de admitere a acestei excepții, ca și cea de obligare

a sa la plata cheltuielilor de judecată în recurs sunt rezultatul interpretării

și aplicării greșite a legii.

Aceste critici nu se subsumează

noțiunii de greșeală materială, în înțelesul art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează

pretinse greșeli de judecată, care însă nu pot fi valorificate pe calea contestației

în anulare, neîncadrându-se în ipoteza reglementată de motivul prevăzut de art.

318 teza I C. proc. civ.

Cât privește celelalte

aserțiuni invocate de contestator ca reprezentând greșeli materiale săvârșite de

instanța de recurs - înlăturarea concluziilor rezultate de comunicarea Serviciului

Teritorial al D.N.A. Ploiești; menționarea contradicției dintre conținutul primei

comunicări din 22 noiembrie 2010 și concluziile Curții de Apel Ploiești cuprinse

în decizia nr. 1; înlăturarea concluziilor care se impun din măsura abuzivă, profund

nelegală, de schimbare a primei instanțe a Judecătoriei Câmpina, prin încălcarea

prevederilor Legii nr. 304/2004, art. 53 și ale R.O.I., Legilor nr. 18/1991,

nr. 196/1997, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, inclusiv a H.G. nr. 890/2005 și nr. 1120/2005;

înlăturarea probei privind falsitatea sentinței civile nr. 2537 din 09 martie 2001

a Judecătoriei Ploiești; interpretarea abuzivă a probelor și argumentelor aduse,

pe motiv că nu s-ar încadra în prevederile art. 318 C. proc. civ. – nici acestea

nu sunt susceptibile de încadrare în motivul prevăzut de art. 318 teza I C.

proc. civ., neavând nicio legătură cu decizia contestată, în care argumentele instanței

vizează exclusiv admisibilitatea recursului.

Referitor la omisiunea

de cercetare a unui motiv de recurs, din modul de reglementare a tezei secunde a

art. 318 C. proc. civ. rezultă că folosirea contestației în anulare pentru acest

motiv este permisă numai atunci când recursul a fost respins în fond, nu și atunci

când recursul a fost respins pe o excepție procesuală - inadmisibilitate, tardivitate,

netimbrare, etc. Aceasta deoarece omisiunea de cercetare a motivelor de recurs presupune,

prin ipoteză, că instanța avea obligația de a analiza motivele de recurs cu care

a fost învestită, obligație ce subzistă pentru instanță numai atunci când recursul

se judecă pe fond, iar nu pe o excepție procesuală, pentru că în acest din urmă

caz nu se mai justifică utilitatea examinării motivelor propriu-zise de recurs,

caz în care lipsa examinării motivelor de recurs nu poate fi considerată o omisiune

în sensul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Or, în speță, prin decizia

contestată, recursul a fost respins pe excepția de inadmisibilitate, situație în

care nu se mai putea pune problema analizării vreunui motiv dintre cele prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., pentru ca, în cadrul acestei operațiuni, instanța să

poată omite cercetarea vreunui motiv de recurs și să devină astfel incident motivul

de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În concluzie, reținând

că motivele invocate de contestator nu se încadrează în motivele de contestație

în anulare specială, fie pentru că nu au legătură cu decizia atacată, fie pentru

că nu vizează ipotezele reglementate de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., dispoziții

de strictă interpretare și aplicare, ce nu pot fi extinse la alte situații decât

cele pe care le prevăd în mod expres, Înalta Curte urmează să respingă contestația

în anulare cu care a fost învestită, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare

a prezentului dosar, formulată de contestatorul B.G.

Respinge contestația în

anulare formulată de contestatorul B.G. împotriva deciziei nr. 7167 din 14 octombrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 29 octombrie 2012.