ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4909/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4909/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea din 6

ianuarie 1998, astfel cum a fost modificată, reclamantul O.Ș. i-a chemat în

judecată pe pârâții G.A., Municipiul București prin Primarul General și S.C. R.

S.A., pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, str. Ș.F. nr. 110, corp A, parter, ap. 1, sector 1 și

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 667/112 din 4 iunie

1997.

Prin Sentința civilă

nr. 242 din 4 martie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea ca nefondată.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 21 din 27 ianuarie

2003, a admis apelul declarat de reclamant, în contradictoriu cu toți pârâții,

a schimbat în parte sentința și i-a obligat pe pârâți, să lase reclamantului în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Ș.F. nr. 110,

corp A, parter, ap. 1, sector 1.

Această decizie a

rămas irevocabilă prin respingerea recursurilor declarate de pârâta G.A.,

Municipiul București și reclamantul O.Ș., prin Decizia civilă nr. 1448 din 23

iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Prin cererea din 30

iunie 2009, pârâta G.A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în

dispozitivul Deciziei civile nr. 21 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, în sensul de a indica în concret care sunt pârâții care

au fost obligați să-i lase reclamantului în deplină proprietate și posesie

imobilul.

În subsidiar, având

în vedere aceleași argumente, pârâta a formulat o cerere de lămurire a

dispozitivului aceleiași Decizii civile nr. 21 din 2 ianuarie 2003.

În motivare, petenta

a arătat că, inițial, reclamantul a formulat o acțiune în revendicare doar în

contradictoriu cu Municipiul București reprezentat prin Primarul General și

S.C. R. S.A.

Pe parcursul

judecății, a formulat și o cerere de introducere în cauză a pârâtei, G.A.,

motivată de faptul că aceasta a cumpărat apartamentul în litigiu conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 667/112 din 4 iunie 1997, solicitând, în

contradictoriu cu această pârâtă, doar constatarea nulității absolute a

contractului.

Deși instanța de fond

a respins ambele capete de cerere, a reținut în mod greșit, în considerente și

dispozitiv, că și ea ar fi avut calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere

privind revendicarea.

Instanța de apel,

care a pronunțat Decizia nr. 21 din 27 ianuarie 2003 (a cărei îndreptare și

lămurire o solicită), a reținut în mod corect în considerente, calitatea sa de

pârâtă doar pentru capătul le cerere privind nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare, nu și pentru cel având ca obiect revendicarea, însă, în

dispozitiv, s-a menționat în mod greșit admiterea apelului reclamantului în

contradictoriu cu toți pârâții, inclusiv cu G.A., astfel că s-a dispus și

obligarea tuturor pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a

imobilului.

Petenta a învederat

că se consideră prejudiciară, deoarece decizia a fost pusă în executare pe cale

silită, fiind evacuată din apartament.

În drept, s-au

invocat prevederile art. 281, respectiv 281

1

C. proc. civ.

Prin Încheierea din

Camera de Consiliu din data de 12 martie 2010 pronunțată de către Curtea de

Apel București, secția a-IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată atât cererea

de îndreptare a erorilor materiale, cât și, pentru autoritate de lucru judecat,

cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 21 din 27 ianuarie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța

această încheiere, instanța învestită cu soluționarea acestor cereri, a reținut

că potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ. civilă, erorile cu privire la

numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice

alte erori materiale din hotărâri sau încheieri, pot fi îndreptare din oficiu

sau la cerere.

În aceste condiții,

instanța a apreciat că în cauză nu se verifică ipoteza unei erori materiale de

ordin formal, de vreme ce, atât în considerente cât și în dispozitiv, instanța

de apel a obligat pe toți pârâții la restituirea imobilului către reclamant.

În realitate, a mai

apreciat Curtea de Apel, pârâta, prin formularea acestei cereri, urmărește

schimbarea soluției pronunțate prin Decizia civilă nr. 21 din 27 ianuarie 2003

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul înlăturării sale de

la obligația de predare a apartamentului din litigiu.

Or, pe calea

procedurii îndreptării erorilor materiale, nu se pot repune în discuție aspecte

privind greșita aplicare a normelor de procedură, ce ar putea conduce la

reformarea hotărârii. De altfel, aceeași decizie a rămas irevocabilă, după

declararea recursului formulat inclusiv de pârâtă.

Referitor la cel de-al doilea temei al cererii,

instanța de apel a reținut incidența excepției autorității de lucru judecat,

având în vedere Decizia civilă nr. 483 din 16 iunie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă, ca nefondată,

contestația la executare promovată de aceeași pârâtă împotriva aceleiași

decizii.

Temeiul contestației

l-a constituit art. 401 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia contestația

privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, se

poate face oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a cere

executarea silită.

În cadrul

contestației precizate, pârâta a cerut lămurirea dispozitivului aceleiași

decizii, în sensul de a se stabili dacă și ea este obligată să lase

reclamantului posesia imobilului sau numai Consiliului Local și ICRAL-ulului,

le revine această obligație.

Or, și prin cererea

adresată Curții de Apel, pârâta a solicitat în contradictoriu cu aceleași

părți, lămurirea dispozitivului aceleiași decizii, în sensul de a se stabili

care dintre pârâți au fost obligați la predarea în deplină proprietate și

posesie a imobilului.

Ca atare, instanța de

apel a apreciat că în mod indiscutabil, între cele două cereri există

identitate de părți,

obiect și cauză, în sensul art. 1201 C. civ.

Scopul mediat (cauza)

constă în reformarea hotărârii, respectiv, a Deciziei civile nr. 21 din 27

ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul

înlăturării sale de la obligația de predare a imobilului, iar faptul că aceeași

cerere a fost formulată prin intermediul a două căi procedurale diferite, nu

este de natură a înlătura efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

De altfel, chiar și

legiuitorul prin prevederile art. 399 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ.,

lasă deschisă calea contestației la executare pentru lămurirea dispozitivului,

atunci când nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281

1

C.

proc. civ.

Cu alte cuvinte,

partea poate urma una sau alta dintre proceduri, iar nu pe ambele, căci, în

acest din urmă caz, s-ar opune excepția autorității de lucru judecat.

Așa fiind, și capătul

doi din cerere, întemeiat pe prevederile art. 281

1

C. proc. civ., a

fost respins pentru incidența excepției autorității de lucru judecat.

În termen legal,

împotriva acestei încheieri, petenta G.A. a promovat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 281 alin. (1) și ale art. 281

1

C. proc. civ.

că prevederile art. 281 C. proc. civ. au în vedere erorile sau omisiunile cu

privire la numele, calitatea, cele de calcul, precum și orice alte erori

materiale.

Or, în condițiile în

care în considerentele deciziei a cărei îndreptare și lămurire a solicitat-o

recurenta, se reține calitatea procesuală pasivă a acesteia doar cu privire la

capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare nr. 667 din 4 iunie 1997 față de care a fost respins

apelul reclamantului, este nelegală constatarea instanței de apel conform

căreia nu este vorba despre o eroare de ordin formal, atât timp cât în

considerente și dispozitiv, instanța de apel a obligat toți pârâții la

restituirea imobilului către reclamant.

În realitate, aceasta

nu este o eroare de judecată, ci doar o eroare materială, formală și evidentă,

strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 21 din 27 ianuarie 2003 a Curții

de Apel București, secția a IV-a Civilă, eroare constând în menționarea

generală a obligării pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a

apartamentului; prin urmare, dispozițiile art. 281 C. proc. civ., erau

incidente.

Recurenta mai susține

că este nefondată și constatarea conform căreia pe calea acestei proceduri

(art. 281 C. proc. civ.) nu se pot repune în discuție aspecte privind greșita

aplicare a normelor de procedură ce ar putea conduce la reformarea hotărârii,

deoarece atât timp cât a fost prejudiciată din cauza acestei erori materiale,

iar nu din cauza greșitei aplicări a unor norme de procedură, cererea astfel

cum a fost formulată, este admisibilă și întemeiată.

Se mai arată, totodată,

că prin Decizia civilă nr. 1448 din 23 iunie 2006 a CAB, secția a - III - a

civilă, au fost respinse recursurile declarate de către reclamant, de recurenta

prezentei cauze (având calitatea de pârâtă în pricina originară), ca și

recursul formulat de pârâtul Municipiul București, împotriva Deciziei civile

nr. 21 din 27 ianuarie 2003 a CAB, secția IV civilă, însă, cauza a fost

analizată în recurs doar cu privire la criticile de nelegalitate, nu și în cu

privire la criticile legate de greșita interpretare a materialului probator și

care tindeau la reanalizarea fondului cauzei, impediment decurgând din

abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 din C. proc. civ. prin O.U.G. nr.

138/2000.

În consecință,

recurenta solicită admiterea prezentului recurs, modificarea încheierii

atacate, iar pe fond, admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale

strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 21 din 27 ianuarie 2003 în

sensul de a se preciza soluția de admitere doar în parte a apelului declarat de

către apelantul-reclamant O.Ș. și numai față de intimații - pârâți Mun.

București prin Primarul General și SC R. SA, nu și față de pârâta G.A.,

recurenta cauzei de față; să se indice în concret care sunt pârâții care au

fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 1, situat în B., str. Ș.F. nr. 110, corp A, sector 1.

critică, recurenta a susținut și greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 281

1

C. proc. civ., în soluționarea cererii subsidiare

de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 21 din 27 ianuarie 2003,

reținându-se în mod greșit incidența autorității de lucru judecat în raport de

Decizia civilă nr. 483 din 16 iunie 2008 a CAB, secția a - IV-a civilă, prin

care a fost respinsă contestația sa privind lămurirea înțelesului, întinderii

sau aplicării titlului executoriu; și această critică este susținută în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta pretinde că

nici prin contestația la titlu pe care a formulat-o anterior și nici prin

intermediul altei căi procedurale, nu a invocat până la momentul actual

reținerea greșită a calității sale procesuale pasive prin dispozitivul Deciziei

civile nr. 21 din 27 ianuarie 2003 (titlul executoriu) și nu a solicitat

îndreptarea acestuia.

În contestația a

cărei autoritate de lucru judecat a reținut-o instanța de apel, s-a solicitat

de către recurentă lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului

executoriu, din cauza altor motive (pe care atunci le-a considerat incidente la

executare) și care se refereau la neconcordanțe cu privire la numele

reclamantului (în titlul executoriu era menționat O.Ș. pe când în actele de

identitate se numea O.Ș.M.M.), ca și cu privire la denumirea străzii (în titlul

executoriu era menționată str. Ș.F., pe când în realitate, denumirea ei este

M.V.).

Intimații cauzei nu

au formulat întâmpinare la motivele de recurs, ci doar note scrise pentru

termenul de azi (reclamantul O.Ș. M.M.).

Recursul formulat

este nefondat, întrucât instanța de apel învestită cu soluționarea celor două

cereri a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor incidente: art.

281 alin. (1) și art. 281

1

C. proc. civ.

susținute de recurentă, pe calea procedurii reglementate prin prevederile art.

281 C. proc. civ., nu pot fi invocate aspecte de fond prin care să se susțină

eventuale greșeli de judecată, iar chestiunea calității sale procesuale pasive

privind obligația de predare a apartamentului în litigiu potrivit dispozițiilor

deciziei a cărei îndreptare a solicitat-o, nu reprezintă o eroare ce ar putea

fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ., cum legal a observat

instanța de apel.

Pe de altă parte,

astfel cum sunt concepute criticile prin motivele de recurs, în sensul că în

considerentele Deciziei civile nr. 21 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-ar fi reținut calitatea sa procesuală pasivă

doar pe capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,

nu și pe cel în revendicare, ceea ce este în contradicție cu cele dispuse în

dispozitiv, întrucât s-a dispus și obligarea sa la a lăsa reclamantului în

deplină proprietate și posesie imobilul, alături de ceilalți pârâți ai cauzei,

Înalta Curte apreciază că o atare susținere este aptă a contura o critică susceptibilă

de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce putea fi

formulată ca atare, prin motivele de recurs dezvoltate împotriva Deciziei

civile nr. 21 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, iar nu pe calea

cererii întemeiate pe dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, se

constată că pârâta a formulat recurs împotriva deciziei menționate care a fost

respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1448 din 23 iunie 2006 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă. Abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10

C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 este lipsită de relevanță, din această

perspectivă, față de posibilitatea încadrării acestor susțineri în prevederile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., așa cum s-a arătat; în plus, referirea

recurentei la dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. (neanalizarea unui

înscris sau a unei apărări care erau hotărâtoare în soluționarea cauzei),

confirmă concluzia instanței de apel potrivit căreia prin promovarea cererii

întemeiate pe art. 281 alin. (1) C. proc. civ., petenta tinde la reformarea

Deciziei nr. 21 din 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ceea

ce nu poate fi primit, întrucât pe această cale pot fi îndreptate doar erori de

ordin formal.

critică nu este fondată, întrucât dispozițiile art. 281

1

alin. (1)

C. proc. civ. nu mai pot conduce la reanalizarea aceleiași chestiuni, câtă

vreme recurenta prezentei cauze a făcut uz de dispozițiile art. 399 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., contestația la titlu fiind soluționată prin Decizia

civilă nr 486 din 16 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3510 din 19 martie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Chiar dacă textul

art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. interzice în mod expres a se

recurge la invocarea lui dacă s-a făcut uz anterior de dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ. (aplicație particulară a efectului pozitiv al autorității de

lucru judecat), pe când în art. 281

1

C. proc. civ. nu există o

dispoziție simetrică, finalitatea fiind identică în ambele căi procedurale,

aceasta nu înseamnă că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

decurgând dintr-o anterioară judecată definitivă și irevocabilă (a contestației

la titlu), poate fi ignorat, întrucât excepția puterii lucrului judecat este o

excepție de fond, absolută, peremptorie ce poate fi reținută ca operantă în

orice fază procesuală a unui litigiu.

Totodată, Înalta

Curte constată că prin contestația la titlu formulată de aceeași pârâtă, G.A.,

aceasta a invocat același aspect al lipsei calității sale de debitor al

obligației de predare a apartamentului în deplină proprietate și posesie către

reclamantul O.Ș.M.M., câtă vreme cererea în constatarea nulității contractului

său de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Este lipsit de

relevanță că pe lângă acest motiv, pârâta a mai invocat și inadvertențe cu

privire la numele străzii pe care este situat imobilul (în realitate, fiind

vorba despre denumirea din trecut și cea actuală a respectivei artere) sau

caracterul incomplet al numelui reclamantului (susținere nereală), câtă vreme

aceeași solicitare de infirmare a calității sale de debitoare a obligației de

predare a imobilului se regăsește între motivele invocate de pârâtă, în

special, în precizarea contestației la titlu (fila 39 dosar atașat).

Atare constatare

conduce la confirmarea identității de finalitate urmărită de recurentă prin

promovarea celor două căi procedurale care, astfel cum corect a reținut

instanța de apel, se exclud.

Având în vedere cele

anterior reținute, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta G.A., împotriva Încheierii de ședință din camera de

consiliu din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2010.

Procesat de GGG - DG