ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4313/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3799 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal; a admis cererea de intervenție formulată de SC O. SA Râmnicu Vâlcea; a admis excepția privind nulitatea capătului 1 din cererea reclamantei PCC SE, în contradictoriu cu pârâții Comitetul Interministrial de Finanțări, Garanții și Asigurări de pe lângă Ministerul Finanțelor Publice din cadrul Guvernului României, prin Banca de Export-Import a României Eximbank SA, Ministerul Finanțelor Publice și Banca de Export-Import a României Eximbank SA, așa cum a fost precizată și completată la data de 27 octombrie 2009, excepție invocată de intervenientul SC O. SA, și a constatat nul acest capăt de cerere, potrivit dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc.

civ.; a admis excepția inadmisibilității capătului 2 și 3 din cererea reclamantei, completată la data de 27 octombrie 2009, excepție invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, și a respins aceste două capete de cerere ca inadmisibile și a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 de cerere în raport de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 581 C. proc. civ., excepție invocată de intervenientul SC O. SA Râmnicu Vâlcea. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, invocată de pârâta Banca de Export-Import a României Eximbank SA, aceasta este neîntemeiată, întrucât actul atacat în prezenta cauză, respectiv hotărârea Comitetului Interministerial de Finanțări, Asigurări și Garanții (autoritate administrativă înființată în temeiul H.G.

nr. 534/2007) este un act administrativ în temeiul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nicidecum unul comercial, respectiv un act administrativ unilateral cu caracter individual, fiind emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării legii și care dă naștere unor raporturi juridice. Față de faptul că reclamantul nu a precizat, nici în cererea de chemare în judecată, nici ulterior, obiectul acțiunii, deși instanța, în virtutea rolului activ, i-a pus în vedere să precizeze actul atacat, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la primul capăt de cerere.

Astfel, instanța a reținut că solicitarea reclamantei, în sensul de a se încuviința și administra probe pentru a determina eventuala existență a unei hotărâri pronunțată ulterior hotărârii nr. 78/2009, nu poate fi primită, având în vedere și împrejurarea că hotărârile Comitetul Interministrial de Finanțări, Garanții și Asigurări se publică în M. Of. al României, fiind deci accesibile părților implicate. În consecință, instanța a admis excepția nulității primului capăt de cerere, așa cum a fost precizat și completat la data de 27 octombrie 2009, excepție invocată de intervenientul SC O. SA și, în temeiul dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., a constatat nul acest capăt de cerere. Cu privire la excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea reclamantei, excepție invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a reținut că cererea reclamantei, formulată în temeiul dispozițiilor art. 581 C. proc.

civ., prin care tinde să impună pârâtelor Banca de Export-Import a României Eximbank SA și Comitetul Interministrial de Finanțări, Garanții și Asigurări o anumită conduită, respectiv să nu emită hotărâre de aprobare a condițiilor acordării de către Banca de Export-Import a României Eximbank SA a unei garanții de stat pentru SC O. SA și să nu încheie convenția de garantare a împrumutului către SC O. SA, deci o obligație de a nu face, fără a solicita anularea unui act administrativ vătămător, este inadmisibilă în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004 conținând dispoziții derogatorii de la dreptul comun. Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea de suspendare, excepție invocată de intervenienta SC O. SA și motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 581 C. proc.

civ., reținând că analizarea îndeplinirii acestor condiții reprezintă o chestiune de fond, ce poate duce eventual la respingerea cererii ca neîntemeiată, iar nu condiții pentru exercitarea dreptului la acțiune. Împotriva acestei hotărâri, precum și a încheierilor premergătoare reclamanta PCC SE a declarat recurs, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, următoarele: - încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2009 prin care a fost respinsă excepția invocată de recurentă privind lipsa dovezii calității de reprezentant a pârâtei Banca de Export-Import a României Eximbank SA, precum și încheierea de ședință din 27 octombrie 2009 prin care s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie a SC O. SA, sunt total nemotivate, ajungându-se astfel la imposibilitatea pentru partea nemulțumită de a le critica în calea de atac, iar pentru instanța de recurs de a exercita controlul legalității hotărârii.

Au fost astfel încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5, art. 255 alin. (2) și art. 268 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, inclusiv a încheierilor de ședință, fapt ce atrage nulitatea acestora. - prima instanță a analizat excepția de necompetență fără a ține seama că aceasta viza doar cel de-al treilea capăt de cerere, actul juridic în discuție fiind convenția de garantare ce urma să se încheie între Banca de Export-Import a României Eximbank SA și băncile comerciale finanțatoare, acesteia urmând a i se da calificarea corectă de act juridic administrativ sau comercial și nu hotărârea Comitetului Internațional pentru Finanțări Garanții și Asigurări.

- instanța de fond a respins fără temei și cu o motivare eronată cererea recurentei-reclamante de încuviințare și administrare de probe pentru a determina eventuala existență a unei hotărâri pronunțate ulterior hotărârii nr. 78/2009, reținând greșit că hotărârile Comitetului Interministerial pentru Finanțări Garanții și Asigurări se publică în M. Of. al României, fiind accesibile părților implicate. Decizia de aprobare a condițiilor acordării garanției pentru un anumit subiect de drept, cum este cazul deciziei pentru demonstrarea existenței și conținutului căreia recurenta a solicitat încuviințarea de probe, este un act administrativ cu caracter individual și nu se publică în M. Of. Se publică în M. Of.

numai acele hotărâri ale Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări prin care se aprobă norma de reglementare a unor activități. - rezolvarea dată de instanța de fond primului capăt de cerere prin admiterea excepției nulității acestuia este greșită, dat fiind că obiectul capătului întâi de cerere citat a fost clar individualizat în petitul cererii de chemare în judecată. Lipsa actului administrativ a cărei anulare se cere nu poate fi confundată cu neindicarea în cuprinsul cererii a obiectului acesteia, acesta fiind unul din elementele prevăzute de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. - modul de soluționare a excepției inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea modificată este unul greșit, atât din punct de vedere al legislației interne, referitoare la condițiile de admisibilitate în contenciosul administrativ a unei cereri fundamentată pe dispozițiile art. 581 C. proc.

civ., cât și din punct de vedere al aplicării dreptului comunitar potrivit căruia instanțele naționale au chiar obligația de a ordona măsuri provizorii pentru a se preîntâmpina acordarea unor ajutoare de stat nelegale. Recurenta-reclamantă susține că se impune acceptarea principiului potrivit căruia ordonanța președințială prevăzută de art. 581 C. proc. civ. să poată fi utilizată ori de câte ori norma specială privind suspendarea executării actului administrativ este inaplicabilă, în speță impunându-se aplicarea acestor dispoziții referitoare la ordonanța președințială în ipoteza inexistenței actului administrativ a cărei suspendare să poată fi solicitată potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, scopul folosirii acestei proceduri fiind acela al opririi temporare a emiterii unui act administrativ nelegal care să genereze un prejudiciu iminent și ireparabil.

Motivele de recurs formulate au fost încadrate în art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Se solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru judecarea în fond a pricinii. Intimata-pârâtă Banca de Export-Import a României Eximbank SA, în calitate de reprezentantă a Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Intimata-intervenientă SC O. SA a depus concluzii scrise, solicitând de asemenea respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport și de legislația incidentă în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare: Critica formulată de recurenta-reclamantă privind nemotivarea încheierilor de ședință din data de 13 octombrie 2009 și 27 octombrie 2009, sub aspectul unora dintre măsurile dispuse de instanță este neîntemeiată. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Băncii de Export-Import a României Eximbank SA a fost corect respinsă de prima instanță, legalitatea soluției rezultând din înscrisurile depuse în instanță de către reprezentanta intimatei-pârâte (fișa postului și reglementarea internă privind organizarea și atribuțiile Direcției Juridice), precum și în raport de dispozițiile art. 12 alin. (4) din H.G.

nr. 534/2007 în conformitate cu care „reprezentarea și asistența juridică a Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări în fața instanțelor judecătorești sunt asigurate de Direcția Juridică a Băncii de Export-Import a României Eximbank SA, împreună cu Direcția Generală Juridică din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor”. De asemenea, în mod corect a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de SC O. SA, prima instanță verificând și constatând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 49 alin. (1) și (3) și art. 52 alin. (1) C. proc.

civ., și anume: existența unui interes propriu, legitim, născut, direct și actual al SC O. SA, intervenienta fiind potențialul beneficiar al actului administrativ a cărei suspendare a fost solicitată în vederea achiziționării de la SC P. SA a activelor aferente unității de petrochimie din cadrul A. Pitești, precum și o evidentă legătură între cererea principală de suspendare și cererea de intervenție, aceasta din urmă fiind formulată în interesul Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări și Băncii de Export-Import a României Eximbank SA, existând interesul emiterii unui act administrativ asemănător celui a cărei suspendare s-a solicitat.

Faptul că prin cele două încheieri de ședință criticate în recurs, judecătorul fondului nu a răspuns în mod special asupra tuturor argumentelor invocate de parte, nu conduce automat la ideea că ele nu au fost motivate, câtă vreme acesta a precizat, ca de exemplu în cazul admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorii că sunt îndeplinite condițiile admiterii prevăzute de textul de lege, pe care l-a indicat în concret. Cea de-a doua critică ce vizează greșita soluționare, de către prima instanță, a excepției necompetenței materiale cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere, trebuie precizat că este nefondată.

Este adevărat că instanța de fond a analizat această excepție în raport de hotărârea Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări, statuând asupra faptului că aceasta este un act administrativ în temeiul art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nu unul comercial, dar nu trebuie neglijată nici poziția pe care chiar recurenta-reclamantă a avut-o cu prilejul concluziilor la instanța de fond, aceea că și actul juridic al convenției de garantare, subsecvent hotărârii Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări, are tot natura unui act administrativ.

Convenția de garantare ce s-ar fi încheiat de Banca de Export-Import a României Eximbank SA ar fi avut rolul de a garanta un împrumut de stat, între aceasta și hotărârea Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări prin care se aproba acordarea unei garanții către SC O. SA, fiind o strânsă legătură, fapt pentru care s-ar putea pune problema dacă nu cumva sunt aplicabile dispozițiile art. 17 C. proc. civ., „cererile accesorii și incidentele fiind în căderea instanței competente să judece cererea principală”. Astfel fiind, independent de natura juridică a convenției de garantare – „disjungerea acestui capăt de cerere și trimiterea lui pentru a fi soluționat de o altă instanță nu ar fi fost posibilă, dată fiind interdependența sa cu hotărârea Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări, competența revenind tot instanței de contencios administrativ.

Motivul de recurs vizând respingerea cererii de probatorii a recurentei-reclamante este, de asemenea, nefondat. Solicitarea acesteia de a se administra probe cu înscrisuri și interogatoriul pârâților cu privire la existența sau nu a actului a cărei suspendare a fost solicitată, a fost respinsă în mod corect de prima instanță, cât timp reprezentantul legal al Băncii de Export-Import a României Eximbank SA, instituție care ar fi fost în mod legal abilitată să emită actul administrativ, a susținut în mod constant în fața instanței că nu a fost emisă vreo hotărâre a Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări prin care să fie aprobată acordarea unei garanții către SC O. SA, de asemenea intervenienta, potențialul beneficiar al unui asemenea act administrativ, susținând și ea că nu a fost emis un astfel de act administrativ.

Mai mult decât atât, este de reținut că recurenta-reclamantă a formulat și un capăt de cerere, în temeiul dispozițiilor art. 581 C. proc. civ., solicitând a fi obligate intimatele-pârâte Banca de Export-Import a României Eximbank SA și Comitetul Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări să nu emită hotărâre de aprobare a condițiilor acordării de către Banca de Export-Import a României Eximbank SA a unei garanții de stat pentru SC O. SA și să nu încheie convenție de garantare a împrumutului de către SC O. SA. Rezultă deci că chiar recurenta-reclamantă are îndoieli cu privire la existența actului administrativ a cărei suspendare a solicitat-o, așa încât decizia instanței de a respinge probatoriile solicitate în acest sens a fost corect luată.

Cât privește critica ce se referă la rezolvarea greșită dată de instanța de fond primului capăt de cerere prin admiterea excepției nulității acestuia, se constată că și aceasta este nefondată. Recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea executării hotărârii Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări de aprobare a condițiilor acordării de către Banca de Export-Import a României Eximbank SA a unei garanții de stat către SC O. SA, act administrativ care nu a fost emis încă și care, prin urmare nu există, singurul act administrativ emis de Banca de Export-Import a României Eximbank SA fiind o scrisoare de intenție, a cărei valabilitate a expirat.

În raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora „instanța soluționând cerere la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă”, coroborat cu art. 133 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă”, în mod corect instanța de fond a constatat nul primul capăt de cerere, de vreme ce actul administrativ, a cărei suspendare s-a solicitat, nu a fost emis, deci el nu există, recurenta-reclamantă nefiind în măsură să-l identifice.

În speță, recurenta-reclamantă nu a precizat în concret care este actul administrativ a cărei suspendare a cerut-o, în sensul că nu a enunțat datele pe care le-ar cuprinde, nefiind cunoscută nici împrejurarea dacă acesta a fost emis sau nu de către intimatele-pârâte, fapt ce echivalează cu lipsa obiectului cererii, consecința fiind nulitatea acesteia. Susținerea recurentei-reclamante, cum că obiectul cererii a fost clar individualizat, este greșită, atâta timp cât el nici nu a fost emis, deci nu există, pentru a fi supus cenzurii pe calea contenciosului administrativ. În fine, ultima critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la modul de soluționare al excepției inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea modificată, recurenta susținând că atât din punct de vedere al legislației interne, cât și a normelor de drept comunitar se impune utilizarea ordonanței președințiale prevăzute de art. 581 C. proc.

civ. ori de câte ori norma specială, cum este cazul în speță, nu permite suspendarea executării unui act administrativ inexistent, scopul folosirii acestei proceduri fiind acela al opririi emiterii unui act administrativ nelegal. Potrivit art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 „Dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor pe de altă parte. Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță cu prilejul soluționării cauzei”. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă în ceea ce privește inadmisibilitatea, în materia contenciosului administrativ, a cererii de ordonanță președințială reglementată de art. 581 C. proc.

civ. Măsurile ce pot fi dispuse pe calea ordonanței președințiale sunt incompatibile cu raporturile de putere dintre autoritățile publice și persoanele vătămate. În speță, nu era posibil ca pe calea ordonanței președințiale, instanța de contencios administrativ să impună pârâtelor-intimate să nu emită o hotărâre de aprobare a condițiilor acordării de către Banca de Export-Import a României Eximbank SA a unei garanții de stat pentru SC O. SA și să nu încheie o convenție de garantare a împrumutului către SC O. SA, deci o obligație de a nu face, astfel cum corect a stabilit și instanța de fond prin soluția dată, aceea de respingere ca inadmisibile a capetelor 2 și 3 din acțiune. Dispozițiile din Legea contenciosului administrativ se referă la acte administrative emise sau cel mult la obligarea autorității de a emite un act, dar nu dau posibilitatea de a solicita unei autorități administrative să nu emită un act.

Având în vedere toate aceste considerente, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, interpretând în mod corect actul juridic dedus judecății, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, astfel că recursul declarat de reclamantă se privește ca nefondat și urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de PCC SE împotriva sentinței civile nr. 3799 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.