ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4313/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4313/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3799 din 10 noiembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal; a admis cererea de intervenție formulată de

SC O. SA Râmnicu Vâlcea; a admis excepția privind nulitatea capătului 1 din cererea

reclamantei PCC SE, în contradictoriu cu pârâții Comitetul Interministrial de

Finanțări, Garanții și Asigurări de pe lângă Ministerul Finanțelor Publice din cadrul

Guvernului României, prin Banca de Export-Import a României Eximbank SA, Ministerul

Finanțelor Publice și Banca de Export-Import a României Eximbank SA, așa cum a fost

precizată și completată la data de 27 octombrie 2009, excepție invocată de intervenientul

SC O. SA, și a constatat nul acest capăt de cerere, potrivit dispozițiilor art.

133 alin. (1) C. proc. civ.; a admis excepția inadmisibilității capătului 2 și 3

din cererea reclamantei, completată la data de 27 octombrie 2009, excepție invocată

de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, și a respins aceste două capete de

cerere ca inadmisibile și a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capetelor

2 și 3 de cerere în raport de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 581

C. proc. civ., excepție invocată de intervenientul SC O. SA Râmnicu Vâlcea.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția

necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, invocată de pârâta

Banca de Export-Import a României Eximbank SA, aceasta este neîntemeiată, întrucât

actul atacat în prezenta cauză, respectiv hotărârea Comitetului Interministerial

de Finanțări, Asigurări și Garanții (autoritate administrativă înființată în temeiul

H.G. nr. 534/2007) este un act administrativ în temeiul art. 2 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 554/2004 și nicidecum unul comercial, respectiv un act administrativ

unilateral cu caracter individual, fiind emis de o autoritate publică, în regim

de putere publică, în vederea executării legii și care dă naștere unor raporturi

juridice.

Față de faptul că reclamantul

nu a precizat, nici în cererea de chemare în judecată, nici ulterior, obiectul acțiunii,

deși instanța, în virtutea rolului activ, i-a pus în vedere să precizeze actul atacat,

Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cu privire

la primul capăt de cerere.

Astfel, instanța a reținut

că solicitarea reclamantei, în sensul de a se încuviința și administra probe pentru

a determina eventuala existență a unei hotărâri pronunțată ulterior hotărârii

nr. 78/2009, nu poate fi primită, având în vedere și împrejurarea că hotărârile

Comitetul Interministrial de Finanțări, Garanții și Asigurări se publică în M.

Of. al României, fiind deci accesibile părților implicate.

În consecință, instanța

a admis excepția nulității primului capăt de cerere, așa cum a fost precizat și

completat la data de 27 octombrie 2009, excepție invocată de intervenientul SC

O. SA și, în temeiul dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., a constatat

nul acest capăt de cerere.

Cu privire la excepția

inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea reclamantei, excepție invocată de

pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a reținut că cererea reclamantei,

formulată în temeiul dispozițiilor art. 581 C. proc. civ., prin care tinde să impună

pârâtelor Banca de Export-Import a României Eximbank SA și Comitetul

Interministrial de Finanțări, Garanții și Asigurări o anumită conduită, respectiv

să nu emită hotărâre de aprobare a condițiilor acordării de către Banca de

Export-Import a României Eximbank SA a unei garanții de stat pentru SC O. SA și

să nu încheie convenția de garantare a împrumutului către SC O. SA, deci o obligație

de a nu face, fără a solicita anularea unui act administrativ vătămător, este inadmisibilă

în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004 conținând dispoziții

derogatorii de la dreptul comun.

Instanța de fond a respins

excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea de suspendare, excepție

invocată de intervenienta SC O. SA și motivată de neîndeplinirea condițiilor de

admisibilitate prevăzute de art. 581 C. proc. civ., reținând că analizarea îndeplinirii

acestor condiții reprezintă o chestiune de fond, ce poate duce eventual la respingerea

cererii ca neîntemeiată, iar nu condiții pentru exercitarea dreptului la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri,

precum și a încheierilor premergătoare reclamanta PCC SE a declarat recurs, criticându-le

pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, următoarele:

- încheierea de ședință

din data de 13 octombrie 2009 prin care a fost respinsă excepția invocată de recurentă

privind lipsa dovezii calității de reprezentant a pârâtei Banca de

Export-Import a României Eximbank SA, precum și încheierea de ședință din 27 octombrie

2009 prin care s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie a SC O. SA,

sunt total nemotivate, ajungându-se astfel la imposibilitatea pentru partea nemulțumită

de a le critica în calea de atac, iar pentru instanța de recurs de a exercita controlul

legalității hotărârii.

Au fost astfel încălcate

dispozițiile art. 261 pct. 5, art. 255 alin. (2) și art. 268 alin. (4) C. proc.

civ. referitoare la obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, inclusiv

a încheierilor de ședință, fapt ce atrage nulitatea acestora.

- prima instanță a analizat

excepția de necompetență fără a ține seama că aceasta viza doar cel de-al treilea

capăt de cerere, actul juridic în discuție fiind convenția de garantare ce urma

să se încheie între Banca de Export-Import a României Eximbank SA și băncile comerciale

finanțatoare, acesteia urmând a i se da calificarea corectă de act juridic administrativ

sau comercial și nu hotărârea Comitetului Internațional pentru Finanțări Garanții

și Asigurări.

- instanța de fond a respins

fără temei și cu o motivare eronată cererea recurentei-reclamante de încuviințare

și administrare de probe pentru a determina eventuala existență a unei hotărâri

pronunțate ulterior hotărârii nr. 78/2009, reținând greșit că hotărârile Comitetului

Interministerial pentru Finanțări Garanții și Asigurări se publică în M. Of. al

României, fiind accesibile părților implicate.

Decizia de aprobare a

condițiilor acordării garanției pentru un anumit subiect de drept, cum este cazul

deciziei pentru demonstrarea existenței și conținutului căreia recurenta a solicitat

încuviințarea de probe, este un act administrativ cu caracter individual și nu se

publică în M. Of.

Se publică în M. Of. numai

acele hotărâri ale Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și

Asigurări prin care se aprobă norma de reglementare a unor activități.

- rezolvarea dată de instanța

de fond primului capăt de cerere prin admiterea excepției nulității acestuia este

greșită, dat fiind că obiectul capătului întâi de cerere citat a fost clar individualizat

în petitul cererii de chemare în judecată.

Lipsa actului administrativ

a cărei anulare se cere nu poate fi confundată cu neindicarea în cuprinsul cererii

a obiectului acesteia, acesta fiind unul din elementele prevăzute de art. 133

alin. (1) C. proc. civ.

- modul de soluționare

a excepției inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea modificată este unul

greșit, atât din punct de vedere al legislației interne, referitoare la condițiile

de admisibilitate în contenciosul administrativ a unei cereri fundamentată pe dispozițiile

art. 581 C. proc. civ., cât și din punct de vedere al aplicării dreptului comunitar

potrivit căruia instanțele naționale au chiar obligația de a ordona măsuri provizorii

pentru a se preîntâmpina acordarea unor ajutoare de stat nelegale.

Recurenta-reclamantă susține

că se impune acceptarea principiului potrivit căruia ordonanța președințială prevăzută

de art. 581 C. proc. civ. să poată fi utilizată ori de câte ori norma specială privind

suspendarea executării actului administrativ este inaplicabilă, în speță impunându-se

aplicarea acestor dispoziții referitoare la ordonanța președințială în ipoteza inexistenței

actului administrativ a cărei suspendare să poată fi solicitată potrivit art. 14

din Legea nr. 554/2004, scopul folosirii acestei proceduri fiind acela al opririi

temporare a emiterii unui act administrativ nelegal care să genereze un prejudiciu

iminent și ireparabil.

Motivele de recurs formulate

au fost încadrate în art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

Se solicită casarea hotărârii

recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru judecarea în fond a pricinii.

Intimata-pârâtă Banca

de Export-Import a României Eximbank SA, în calitate de reprezentantă a Comitetului

Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări, a formulat întâmpinare la

recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și

menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Intimata-intervenientă

SC O. SA a depus concluzii scrise, solicitând de asemenea respingerea recursului

ca nefondat.

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, în raport și de legislația incidentă în cauză, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta

în continuare:

Critica formulată de recurenta-reclamantă

privind nemotivarea încheierilor de ședință din data de 13 octombrie 2009 și 27

octombrie 2009, sub aspectul unora dintre măsurile dispuse de instanță este neîntemeiată.

Excepția lipsei dovezii

calității de reprezentant a Băncii de Export-Import a României Eximbank SA a fost

corect respinsă de prima instanță, legalitatea soluției rezultând din înscrisurile

depuse în instanță de către reprezentanta intimatei-pârâte (fișa postului și reglementarea

internă privind organizarea și atribuțiile Direcției Juridice), precum și în raport

de dispozițiile art. 12 alin. (4) din H.G. nr. 534/2007 în conformitate cu care

„reprezentarea și asistența juridică a Comitetului Interministerial de Finanțări,

Garanții și Asigurări în fața instanțelor judecătorești sunt asigurate de Direcția

Juridică a Băncii de Export-Import a României Eximbank SA, împreună cu Direcția

Generală Juridică din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor”.

De asemenea, în mod corect

a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de SC O. SA,

prima instanță verificând și constatând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 49 alin. (1) și (3) și art. 52 alin. (1) C. proc. civ., și anume: existența

unui interes propriu, legitim, născut, direct și actual al SC O. SA, intervenienta

fiind potențialul beneficiar al actului administrativ a cărei suspendare a fost

solicitată în vederea achiziționării de la SC P. SA a activelor aferente unității

de petrochimie din cadrul A. Pitești, precum și o evidentă legătură între cererea

principală de suspendare și cererea de intervenție, aceasta din urmă fiind formulată

în interesul Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări și

Băncii de Export-Import a României Eximbank SA, existând interesul emiterii unui

act administrativ asemănător celui a cărei suspendare s-a solicitat.

Faptul că prin cele două

încheieri de ședință criticate în recurs, judecătorul fondului nu a răspuns în mod

special asupra tuturor argumentelor invocate de parte, nu conduce automat la ideea

că ele nu au fost motivate, câtă vreme acesta a precizat, ca de exemplu în cazul

admiterii în principiu a cererii de intervenție accesorii că sunt îndeplinite condițiile

admiterii prevăzute de textul de lege, pe care l-a indicat în concret.

Cea de-a doua critică

ce vizează greșita soluționare, de către prima instanță, a excepției necompetenței

materiale cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere, trebuie precizat că este

nefondată.

Este adevărat că instanța

de fond a analizat această excepție în raport de hotărârea Comitetului Interministerial

de Finanțări, Garanții și Asigurări, statuând asupra faptului că aceasta este un

act administrativ în temeiul art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și

nu unul comercial, dar nu trebuie neglijată nici poziția pe care chiar recurenta-reclamantă

a avut-o cu prilejul concluziilor la instanța de fond, aceea că și actul juridic

al convenției de garantare, subsecvent hotărârii Comitetului Interministerial

de Finanțări, Garanții și Asigurări, are tot natura unui act administrativ.

Convenția de garantare

ce s-ar fi încheiat de Banca de Export-Import a României Eximbank SA ar fi avut

rolul de a garanta un împrumut de stat, între aceasta și hotărârea Comitetului

Interministerial de Finanțări, Garanții și Asigurări prin care se aproba acordarea

unei garanții către SC O. SA, fiind o strânsă legătură, fapt pentru care s-ar putea

pune problema dacă nu cumva sunt aplicabile dispozițiile art. 17 C. proc. civ.,

„cererile accesorii și incidentele fiind în căderea instanței competente să judece

cererea principală”.

Astfel fiind, independent

de natura juridică a convenției de garantare – „disjungerea acestui capăt de cerere

și trimiterea lui pentru a fi soluționat de o altă instanță nu ar fi fost posibilă,

dată fiind interdependența sa cu hotărârea Comitetului Interministerial de

Finanțări, Garanții și Asigurări, competența revenind tot instanței de contencios

administrativ.

Motivul de recurs vizând

respingerea cererii de probatorii a recurentei-reclamante este, de asemenea, nefondat.

Solicitarea acesteia de

a se administra probe cu înscrisuri și interogatoriul pârâților cu privire la existența

sau nu a actului a cărei suspendare a fost solicitată, a fost respinsă în mod corect

de prima instanță, cât timp reprezentantul legal al Băncii de Export-Import a

României Eximbank SA, instituție care ar fi fost în mod legal abilitată să emită

actul administrativ, a susținut în mod constant în fața instanței că nu a fost emisă

vreo hotărâre a Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanții și

Asigurări prin care să fie aprobată acordarea unei garanții către SC O. SA, de asemenea

intervenienta, potențialul beneficiar al unui asemenea act administrativ, susținând

și ea că nu a fost emis un astfel de act administrativ.

Mai mult decât atât, este

de reținut că recurenta-reclamantă a formulat și un capăt de cerere, în temeiul

dispozițiilor art. 581 C. proc. civ., solicitând a fi obligate intimatele-pârâte

Banca de Export-Import a României Eximbank SA și Comitetul Interministerial de

Finanțări, Garanții și Asigurări să nu emită hotărâre de aprobare a condițiilor

acordării de către Banca de Export-Import a României Eximbank SA a unei garanții

de stat pentru SC O. SA și să nu încheie convenție de garantare a împrumutului de

către SC O. SA.

Rezultă deci că chiar

recurenta-reclamantă are îndoieli cu privire la existența actului administrativ

a cărei suspendare a solicitat-o, așa încât decizia instanței de a respinge probatoriile

solicitate în acest sens a fost corect luată.

Cât privește critica ce

se referă la rezolvarea greșită dată de instanța de fond primului capăt de cerere

prin admiterea excepției nulității acestuia, se constată că și aceasta este nefondată.

Recurenta-reclamantă a

solicitat suspendarea executării hotărârii Comitetului Interministerial de Finanțări,

Garanții și Asigurări de aprobare a condițiilor acordării de către Banca de

Export-Import a României Eximbank SA a unei garanții de stat către SC O. SA, act

administrativ care nu a fost emis încă și care, prin urmare nu există, singurul

act administrativ emis de Banca de Export-Import a României Eximbank SA fiind o

scrisoare de intenție, a cărei valabilitate a expirat.

În raport de dispozițiile

art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora „instanța

soluționând cerere la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze

în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită

un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune

administrativă”, coroborat cu art. 133 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia

„cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului

obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă”, în mod corect instanța de fond

a constatat nul primul capăt de cerere, de vreme ce actul administrativ, a cărei

suspendare s-a solicitat, nu a fost emis, deci el nu există, recurenta-reclamantă

nefiind în măsură să-l identifice.

În speță, recurenta-reclamantă

nu a precizat în concret care este actul administrativ a cărei suspendare a cerut-o,

în sensul că nu a enunțat datele pe care le-ar cuprinde, nefiind cunoscută nici

împrejurarea dacă acesta a fost emis sau nu de către intimatele-pârâte, fapt ce

echivalează cu lipsa obiectului cererii, consecința fiind nulitatea acesteia.

Susținerea recurentei-reclamante,

cum că obiectul cererii a fost clar individualizat, este greșită, atâta timp cât

el nici nu a fost emis, deci nu există, pentru a fi supus cenzurii pe calea contenciosului

administrativ.

În fine, ultima critică

formulată de recurenta-reclamantă se referă la modul de soluționare al excepției

inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea modificată, recurenta susținând că

atât din punct de vedere al legislației interne, cât și a normelor de drept comunitar

se impune utilizarea ordonanței președințiale prevăzute de art. 581 C. proc.

civ. ori de câte ori norma specială, cum este cazul în speță, nu permite suspendarea

executării unui act administrativ inexistent, scopul folosirii acestei proceduri

fiind acela al opririi emiterii unui act administrativ nelegal.

Potrivit art. 28 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 „Dispozițiile acestei legi se completează

cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul

raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele

vătămate în drepturile sau interesele lor pe de altă parte. Compatibilitatea aplicării

normelor de procedură civilă se stabilește de instanță cu prilejul soluționării

cauzei”.

Jurisprudența Înaltei

Curți de Casație și Justiție este constantă în ceea ce privește inadmisibilitatea,

în materia contenciosului administrativ, a cererii de ordonanță președințială reglementată

de art. 581 C. proc. civ.

Măsurile ce pot fi dispuse

pe calea ordonanței președințiale sunt incompatibile cu raporturile de putere dintre

autoritățile publice și persoanele vătămate.

În speță, nu era posibil

ca pe calea ordonanței președințiale, instanța de contencios administrativ să impună

pârâtelor-intimate să nu emită o hotărâre de aprobare a condițiilor acordării de

către Banca de Export-Import a României Eximbank SA a unei garanții de stat pentru

SC O. SA și să nu încheie o convenție de garantare a împrumutului către SC O. SA,

deci o obligație de a nu face, astfel cum corect a stabilit și instanța de fond

prin soluția dată, aceea de respingere ca inadmisibile a capetelor 2 și 3 din acțiune.

Dispozițiile din Legea

contenciosului administrativ se referă la acte administrative emise sau cel mult

la obligarea autorității de a emite un act, dar nu dau posibilitatea de a solicita

unei autorități administrative să nu emită un act.

Având în vedere toate

aceste considerente, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a

pronunțat o soluție legală și temeinică, interpretând în mod corect actul juridic

dedus judecății, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, astfel că recursul

declarat de reclamantă se privește ca nefondat și urmează a fi respins în baza

art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de PCC SE împotriva sentinței civile nr. 3799 din 10 noiembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.