ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6053/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 14285 din 13 decembrie 2010, Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a cererii principale, formulate de reclamanții M.I. și M.S., în contradictoriu cu pârâții S.A. și S.C., precum și competența de soluționare a cererii reconvenționale, formulată de pârâți în contradictoriu cu reclamanții, în favoarea Tribunalului Brașov. În argumentarea acestei soluții, judecătoria a arătat că prin obiectul acțiunii introductive reclamanții au solicitat evacuarea pârâților din imobilul situat în strada C. pentru lipsa titlului.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâții au solicitat în contradictoriu cu reclamanții să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 250.000 euro (echivalent în lei de 1.075.000) reprezentând prețul achitat pentru imobil și valoarea îmbunătățirilor aduse acestuia; instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea acestor sume de către pârâții reconvenționali, să se constate caracterul simulat al contractului de închiriere autentificat sub nr. XX din 25 octombrie 1999 de Biroul Notarial Public P.Ș.; să se constate că acest contract de închiriere a produs efecte numai pe perioada 25 octombrie 1999-15 martie 2000 și doar în scopul schimbării beneficiarului utilităților ce deserveau acest imobil, nefiind achitată chirie pentru acesta, să se constate că îmbunătățirile aduse imobilului au fost efectuate de pârâți în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. YY din 25 octombrie 2010 de Biroul Notarial Public P.Ș.; obligarea pârâților reconvenționali la plata sumei de 84.000 RON ca efect al operării clauzei de dezicere, conform antecontractului de vânzare-cumpărare, actualizată cu indicele de referință al prețurilor pe perioada 17 decembrie 1999 și până la plata efectivă a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la caracterul evaluabil în bani al litigiului, judecătoria a reținut că potrivit considerentelor deciziei în interesul Legii nr. 32/2008” (...) pentru determinarea competenței materiale după valoare și implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele civile și comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acțiunea, particularizând-o și transferându-i din caracterele sale”- (parag. penultim considerente DIL nr. 32/2008). Dreptul care fundamentează cererea principală de față este chiar dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului, aceștia urmărind, ca prin evacuarea pârâților să intre în posesia bunului pentru a-și putea exercita efectiv dreptul de proprietate asupra acestuia.

Nu se poate susține că acest petit, în cazul de față ar avea un caracter neevaluabil în bani pentru simplul motiv, că însăși Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia amintită a statuat că ”acțiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conținut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale”(...)” a susține că există acțiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susține o contradicție juridică (...)”. În ceea ce privește cererea reconvențională, având în vedere valoarea dreptului de creanță a cărui realizare o urmăresc reclamanții reconvenționali, instanța a apreciat ca fiind pe deplin incidente aprecierile anterior expuse.

Prin sentința civilă nr. 185/D din 29 martie 2011, Tribunalul Brașov a admis excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, declinând competența de judecată în favoarea Judecătoriei Brașov. Drept consecință, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel pentru a hotărî asupra conflictului. A arătat Tribunalul în considerentele sentinței de declinare că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat evacuarea pârâților din imobilul situat în strada C., susținând că a avut încheiat cu aceștia contract de închiriere, încheiat în formă autentică, iar termenul de închiriere a expirat la data 31 decembrie 2008. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1410, 1414 și urm. C. civ.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâții reclamanți reconvenționali au solicitat să se constate caracterul simulat al contractului de închiriere; să se constate existența dreptului de retenție al pârâților pentru suma de 250.000 euro, suma reprezentând valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului; să se constate că îmbunătățirile au fost efectuate în baza antecontractului de vânzare cumpărare; să fie obligați pârâții reconvenționali la plata sumei de 84.000 RON în baza clauzei de dezicere. Conform prevederilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Acest text de lege reglementează o formă a prorogării de competență a cererilor accesorii și incidentale.

Cererea reconvențională este o cerere incidentală care cade în competența de soluționare a instanței competentă să soluționeze cererea principală. Față de dispozițiile textului legal mai sus citat, la stabilirea competenței de soluționare a cauzei nu s-a avut în vedere valoarea obiectului cererii reconvenționale, această cerere urmând a fi soluționată de instanța competentă să soluționeze cererea principală. Curtea de Apel Brașov prin sentința civilă nr. 5/F/Cc din 11 aprilie 2011 statuând asupra conflictului negativ de competență ivit între judecătorie și Tribunal, conflict negativ în sensul prevederilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ., a apreciat că soluționarea litigiului este de competența judecătoriei.

În considerentele deciziei s-a reținut că, acțiunea în justiție promovată de titularii cererii de chemare în judecată, din perspectiva criteriului patrimonial sau nepatrimonial, este evidentă, aceasta tinzând la respectarea dreptului subiectiv al reclamanților în folosința bunului imobil proprietatea lor, de unde și caracterul patrimonial al acțiunii. Astfel cum se poate desprinde din temeiul de drept al cererii introductive, reclamanții și-au fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 1410, 1411 C. civ., referitoare la locațiune, situație în care dreptul pretins este folosința bunului, care se evaluează în raport de prețul acestei folosințe, stabilit în contract. Or, Tribunalul a arătat valoarea acestei folosințe, estimată la suma de 2.193 RON până la data formulării acțiunii, valoare care reține competența după materie a judecătoriei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâții reclamanți S.A. și S.C. invocând incidența dispozițiilor art. pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Recurenții critică hotărârea sub următoarele aspecte. - Instanța de apel a făcut o greșită apreciere privind dreptul pe care se fundamentează cererea principală ca fiind dreptul de folosință al imobilului. - Există o vădită contradicție între considerentele și temeiul de drept reținut respectiv art. 17 C. proc. civ. - Prin menținerea soluției pronunțată de Tribunal se stabilește incorect că litigiul să parcurgă numai două etape procesuale, fond și recurs și în această situație s-ar încălca norme legale imperative privind cererea reconvențională, a cărei valoare este de 250.000 RON.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed: Cazurile și condițiile în care o instanță judecătorească are îndreptățirea legală de a soluționa o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competență. Legislația noastră folosește criterii diferite pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești. Primul art. al C. proc. civ. consacră principiul plenitudinii de jurisdicție al judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanțe au o jurisdicție de excepție, în sensul că ele pot soluționa cauze civile în primă instanță numai în baza unor dispoziții normative care le atribuie în mod expres o atare competență.

1. Făcând referire la primul motiv de recurs invocat, prin care se susține că cele două instanțe (Tribunal, Curte de Apel) au făcut o greșită apreciere a dreptului pe care se fundamentează „cererea principală”, se va reține ca nefondată această critică, față de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. care consacră principiul plenitudinii de jurisdicție al judecătoriilor, cum legal a fost reținut și de cele două instanțe la calificarea acțiunii în justiție promovată de titularii cererii de chemare în judecată. 2. Tot fără suport legal este și critica prin care se susține existența unei contradicții între considerentele hotărârii. Există contradicție între considerente atunci când din unele rezultă netemeinicia acțiunii iar din altele faptul că nu este întemeiată.

În speța supusă analizei acest motiv de nelegalitate nu este aplicabil, dispozițiile art. 17 din C. proc. civ., fiind corect reținut în considerente, în ceea ce privește determinarea competenței de soluționare a cererii reconvențională. Chiar dacă cuantumul pretențiilor petentei reconvenționale ar fi superior pragului prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (250.000 euro) nu înseamnă că judecătoria nu mai este competentă material să soluționeze pricina, având în vedere că sub aspectul competenței conform art. 17 acțiunile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece acțiunea principală și aceasta, deși s-ar nesocoti norme de competență materială sau exclusivă.

În aplicarea acestui text este unanim admis că dacă cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competența instanțelor judecătorești trebuie să opereze prorogarea de competență în favoarea instanței competente să judece cererea principală chiar dacă s-ar încălca norme de competență materială sau exclusivă, deoarece există pentru aceasta un temei juridic și anume art. 17 C. proc. civ. Drept urmare, critica ce vizează contradicția dintre considerente și temeiul de drept reținut respectiv, dispozițiile art. 17 C. proc. civ. nu este sustenabilă. Mai mult, în determinarea competenței materiale de soluționare a litigiilor nu pot fi invocate ca argumente, fazele procesuale ce urmează a fi parcurse până la soluționarea definitivă a litigiilor, cum greșit se reține în ultimul motiv de nelegalitate invocat de recurent.

Așadar, având în vedere cele reținute, se constată că în cauza pendinte nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate respectiv dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții S.A. și S C. împotriva sentinței nr. 5/F/Cc din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.