ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6053/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 14285 din 13 decembrie 2010, Judecătoria Brașov a declinat competența

de soluționare a cererii principale, formulate de reclamanții M.I. și M.S., în contradictoriu

cu pârâții S.A. și S.C., precum și competența de soluționare a cererii reconvenționale,

formulată de pârâți în contradictoriu cu reclamanții, în favoarea Tribunalului Brașov.

În argumentarea acestei soluții, judecătoria a arătat că

prin obiectul acțiunii introductive reclamanții au solicitat evacuarea pârâților

din imobilul situat în strada C. pentru lipsa titlului.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâții au solicitat

în contradictoriu cu reclamanții să se dispună obligarea acestora la plata sumei

de 250.000 euro (echivalent în lei de 1.075.000) reprezentând prețul achitat pentru

imobil și valoarea îmbunătățirilor aduse acestuia; instituirea unui drept de retenție

asupra imobilului până la achitarea acestor sume de către pârâții reconvenționali,

să se constate caracterul simulat al contractului de închiriere autentificat sub

nr. XX din 25 octombrie 1999 de Biroul Notarial Public P.Ș.; să se constate că acest

contract de închiriere a produs efecte numai pe perioada 25 octombrie 1999-15

martie 2000 și doar în scopul schimbării beneficiarului utilităților ce deserveau

acest imobil, nefiind achitată chirie pentru acesta, să se constate că îmbunătățirile

aduse imobilului au fost efectuate de pârâți în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. YY din 25 octombrie 2010 de Biroul Notarial Public P.Ș.; obligarea

pârâților reconvenționali la plata sumei de 84.000 RON ca efect al operării clauzei

de dezicere, conform antecontractului de vânzare-cumpărare, actualizată cu indicele

de referință al prețurilor pe perioada 17 decembrie 1999 și până la plata efectivă

a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la caracterul evaluabil în bani al litigiului,

judecătoria a reținut că potrivit considerentelor deciziei în interesul Legii

nr. 32/2008” (...) pentru determinarea competenței materiale după valoare și implicit,

a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate

în cauzele civile și comerciale se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează

acțiunea, particularizând-o și transferându-i din caracterele sale”- (parag. penultim

considerente DIL nr. 32/2008).

Dreptul care fundamentează cererea principală de față este

chiar dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului, aceștia urmărind,

ca prin evacuarea pârâților să intre în posesia bunului pentru a-și putea exercita

efectiv dreptul de proprietate asupra acestuia.

Nu se poate susține că acest petit, în cazul de față ar

avea un caracter neevaluabil în bani pentru simplul motiv, că însăși Înalta Curte

de Casație și Justiție în decizia amintită a statuat că ”acțiunile extrapatrimoniale

corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor,

indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conținut economic,

deci drepturi personale nepatrimoniale”(...)” a susține că există acțiuni patrimoniale

neevaluabile în bani înseamnă a susține o contradicție juridică (...)”.

În ceea ce privește cererea reconvențională, având în vedere

valoarea dreptului de creanță a cărui realizare o urmăresc reclamanții reconvenționali,

instanța a apreciat ca fiind pe deplin incidente aprecierile anterior expuse.

Prin sentința civilă nr. 185/D din 29 martie 2011, Tribunalul

Brașov a admis excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii

de chemare în judecată formulată de reclamanți, declinând competența de judecată

în favoarea Judecătoriei Brașov.

Drept consecință, constatând ivit conflictul negativ de

competență, a înaintat dosarul Curții de Apel pentru a hotărî asupra conflictului.

A arătat Tribunalul în considerentele sentinței de declinare

că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat evacuarea pârâților

din imobilul situat în strada C., susținând că a avut încheiat cu aceștia contract

de închiriere, încheiat în formă autentică, iar termenul de închiriere a expirat

la data 31 decembrie 2008.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1410, 1414

și urm. C. civ.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâții reclamanți

reconvenționali au solicitat să se constate caracterul simulat al contractului de

închiriere; să se constate existența dreptului de retenție al pârâților pentru suma

de 250.000 euro, suma reprezentând valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului; să

se constate că îmbunătățirile au fost efectuate în baza antecontractului de vânzare

cumpărare; să fie obligați pârâții reconvenționali la plata sumei de 84.000 RON

în baza clauzei de dezicere.

Conform prevederilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii

și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Acest text de lege reglementează o formă a prorogării de

competență a cererilor accesorii și incidentale.

Cererea reconvențională este o cerere incidentală care

cade în competența de soluționare a instanței competentă să soluționeze cererea

principală.

Față de dispozițiile textului legal mai sus citat, la stabilirea

competenței de soluționare a cauzei nu s-a avut în vedere valoarea obiectului cererii

reconvenționale, această cerere urmând a fi soluționată de instanța competentă să

soluționeze cererea principală.

Curtea de Apel Brașov prin sentința civilă nr. 5/F/Cc din

11 aprilie 2011 statuând asupra conflictului negativ de competență ivit între judecătorie

și Tribunal, conflict negativ în sensul prevederilor art. 20 pct. 2 C. proc.

civ., a apreciat că soluționarea litigiului este de competența judecătoriei.

În considerentele deciziei s-a reținut că, acțiunea în

justiție promovată de titularii cererii de chemare în judecată, din perspectiva

criteriului patrimonial sau nepatrimonial, este evidentă, aceasta tinzând la respectarea

dreptului subiectiv al reclamanților în folosința bunului imobil proprietatea lor,

de unde și caracterul patrimonial al acțiunii. Astfel cum se poate desprinde din

temeiul de drept al cererii introductive, reclamanții și-au fundamentat acțiunea

pe dispozițiile art. 1410, 1411 C. civ., referitoare la locațiune, situație în care

dreptul pretins este folosința bunului, care se evaluează în raport de prețul acestei

folosințe, stabilit în contract. Or, Tribunalul a arătat valoarea acestei folosințe,

estimată la suma de 2.193 RON până la data formulării acțiunii, valoare care reține

competența după materie a judecătoriei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs

pârâții reclamanți S.A. și S.C. invocând incidența dispozițiilor art. pct. 8 și

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții critică hotărârea sub următoarele aspecte.

- Instanța de apel a făcut o greșită apreciere privind

dreptul pe care se fundamentează cererea principală ca fiind dreptul de folosință

al imobilului.

- Există o vădită contradicție între considerentele și

temeiul de drept reținut respectiv art. 17 C. proc. civ.

- Prin menținerea soluției pronunțată de Tribunal se stabilește

incorect că litigiul să parcurgă numai două etape procesuale, fond și recurs și

în această situație s-ar încălca norme legale imperative privind cererea reconvențională,

a cărei valoare este de 250.000 RON.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii

de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:

Cazurile și condițiile în care o instanță judecătorească

are îndreptățirea legală de a soluționa o anumită cauză civilă se determină prin

intermediul regulilor de competență.

Legislația noastră folosește criterii diferite pentru determinarea

competenței instanțelor judecătorești.

Primul art. al C. proc. civ. consacră principiul plenitudinii

de jurisdicție al judecătoriilor.

Prin urmare, toate celelalte instanțe au o jurisdicție

de excepție, în sensul că ele pot soluționa cauze civile în primă instanță numai

în baza unor dispoziții normative care le atribuie în mod expres o atare competență.

care se susține că cele două instanțe (Tribunal, Curte de Apel) au făcut o greșită

apreciere a dreptului pe care se fundamentează „cererea principală”, se va reține

ca nefondată această critică, față de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. care consacră

principiul plenitudinii de jurisdicție al judecătoriilor, cum legal a fost reținut

și de cele două instanțe la calificarea acțiunii în justiție promovată de titularii

cererii de chemare în judecată.

existența unei contradicții între considerentele hotărârii.

Există contradicție între considerente atunci când din

unele rezultă netemeinicia acțiunii iar din altele faptul că nu este întemeiată.

În speța supusă analizei acest motiv de nelegalitate nu

este aplicabil, dispozițiile art. 17 din C. proc. civ., fiind corect reținut în

considerente, în ceea ce privește determinarea competenței de soluționare a cererii

reconvențională.

Chiar dacă cuantumul pretențiilor petentei reconvenționale

ar fi superior pragului prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. (250.000

euro) nu înseamnă că judecătoria nu mai este competentă material să soluționeze

pricina, având în vedere că sub aspectul competenței conform art. 17 acțiunile accesorii

și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece acțiunea principală

și aceasta, deși s-ar nesocoti norme de competență materială sau exclusivă.

În aplicarea acestui text este unanim admis că dacă cererile

aflate în raport de accesorialitate sunt de competența instanțelor judecătorești

trebuie să opereze prorogarea de competență în favoarea instanței competente să

judece cererea principală chiar dacă s-ar încălca norme de competență materială

sau exclusivă, deoarece există pentru aceasta un temei juridic și anume art. 17

C. proc. civ.

Drept urmare, critica ce vizează contradicția dintre considerente

și temeiul de drept reținut respectiv, dispozițiile art. 17 C. proc. civ. nu este

sustenabilă.

Mai mult, în determinarea competenței materiale de soluționare

a litigiilor nu pot fi invocate ca argumente, fazele procesuale ce urmează a fi

parcurse până la soluționarea definitivă a litigiilor, cum greșit se reține în ultimul

motiv de nelegalitate invocat de recurent.

Așadar, având în vedere cele reținute, se constată că în

cauza pendinte nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate respectiv dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte în baza

art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții S.A.

și S C. împotriva sentinței nr. 5/F/Cc din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.